Respingerea în bloc prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti a tuturor capetelor de cerere ale unei acţiuni. Condiţia existenţei în considerentele hotărârii a unei motivări distincte, complete, reale şi explicite a fiecărui capăt de cerere.
Codul de procedură civilă, art. 425 alin. (1) lit, b) şi c)
În ceea ce priveşte dispozitivul hotărârii judecătoreşti, legiuitorul detaliază conţinutul sau prin dispoziţiile art.425 alin.(1) lit.c) Cod procedură civilă, atât referitor la datele de identificare a părţilor, cât şi la soluţia dată de instanţă asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, inclusiv asupra cuantumului cheltuielilor de judecată.
În condiţiile în care instanţa a fost sesizată cu o acţiune având mai multe capete de cerere, iar prin dispozitivul hotărârii acţiunea a fost respinsă în bloc, nu există niciun dubiu asupra măsurilor dispuse de instanţă, astfel încât nu este necesară o pronunţare distinctă a soluţiei de respingere pentru fiecare capăt de cerere.
Cu toate acestea, soluţionarea cauzei în circumstanţele expuse impune în sarcina instanţei obligaţia de a oferi o motivare completă, reală şi explicită în privinţa fiecărui capăt de cerere, în acord cu exigenţele impuse de art.425 alin.(1) lit.b) Cod procedură civilă şi art.6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Decizia nr. 2323 din 4 iunie 2018
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21 aprilie 2016, sub nr.498/33/2016, reclamanta “A” SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:
(i) suspendarea deciziei de impunere F-CJ nr.837 din 30.12.2015, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect anularea deciziei de impunere F-CJ nr.837 din 30.12.2005;
(ii) anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.11 din 15.04.2016, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii, în ceea ce priveşte respingerea argumentelor de natură procedurală invocate prin contestaţie;
(iii) anularea deciziei de impunere F-CJ nr.837 din 30.12.2015, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, prin valorizarea argumentelor de natură procedurală respinse prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr.11 din 15.04.2016;
(iv) obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii, la soluţionarea contestaţiei suspendate prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr.11 din 15.04.2016, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
(v) obligarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj şi a Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
2. Hotărârile pronunţate în cauză.
Prin sentinţa civilă nr.220/6.07.2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta “A” SRL, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii.
Prin încheierea civilă din data 21 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal s-a dispus:
- admiterea în parte a cererii de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.220/6.07.2016, formulată de reclamanta “A” SRL;
-restituirea către reclamantă a cauţiunii în sumă de 16338 lei depusă cu recipisa de consemnare 889667/1 din 12.05.2016 emisă de CEC Bank – Sucursala Cluj;
- respingerea petitului privind completarea ce vizează cererea de suspendare.
3. Calea de atac exercitată în cauză
3.1. Împotriva sentinţei civile nr.220/6.07.2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III- contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta “A” SRL, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
a) Cu privire la cererea de suspendare a deciziei de impunere F-CJ nr.837 din 30.12.2015, până la momentul soluţionării definitive a acţiunii în anularea acesteia, recurenta a subliniat faptul că a obţinut deja suspendarea deciziei de impunere până la soluţionarea în fond a acţiunii în anulare, în conformitate cu prevederile art.14 din Legea nr.554/2004 (sentinţa civilă nr.26 din 1 februarie 2016 a Curţii de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, dosar nr.33/33/2016).
Relativ la cererea de suspendare a deciziei de impunere, criticile pe care recurenta le aduce hotărârii primei instanţe vizează următoarele aspecte:
După o analiză sumară, aparent instanţa de fond a respins cererea de suspendare. Această concluzie parţială dubitabilă are la bază două considerente:
- Pe de o parte, în cuprinsul diapozitivului sentinţei civile nr.220/6.07.2016 nu există nicio menţiune referitoare la respingerea cererii de suspendare. Decurge de aici faptul că instanţa nu s-a pronunţat, explicit, asupra cererii de suspendare, caz în care hotărârea pronunţată este nelegală.
- Pe de altă parte, dacă într-adevăr s-a respins cererea de suspendare, Curtea de Apel Cluj avea obligaţia legală ca, din oficiu, să dispună restituirea cauţiunii consemnate de reclamantă la dispoziţia instanţei, în conformitate cu prevederile art.1064 alin.(4) Cod procedură civilă.
Tocmai lipsa acestei dispoziţii pune sub semnul întrebării decizia instanţei: s-a admis oare cererea de suspendare şi acesta este motivul pentru care nu s-a dispus restituirea cauţiunii sau instanţa a respins cererea de suspendare şi nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a dispune restituirea cauţiunii?
Dintre cele două condiţii, s-a admis îndeplinirea condiţiei necesităţii prevenirii unei pagubei iminente. Dimpotrivă, s-a constatat existenţa unui caz bine justificat, reţinându-se două aspecte: dreptul la apărare al Societăţii a fost respectat; restul argumentelor de nelegalitate nu pot fi analizate în cadrul restrâns al cererii de suspendare, ci pot fi analizate doar în cadrul acţiunii pe fond.
În primul rând, instanţa a ignorat dispoziţiile art.9 alin.(1) din Vechiul Cod de procedură fiscală şi întreaga jurisprudenţă asociată acestui drept. Astfel, deşi audierea contribuabilului era obligatorie conform legii, iar fiscul nu face dovada unei asemenea audieri, argumentul este înlăturat. Se impune reformarea hotărârii instanţei, întrucât nu poate fi admisă ignorarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei interpretative a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
În al doilea rând, atât timp cât instanţa a fost investită cu soluţionarea unei cereri de suspendare grefate pe art.15 din Legea nr.554/2004, cât şi cu soluţionarea acţiunii pe fond, aceasta avea nu doar posibilitatea, ci chiar obligaţia să analizeze pe fond toate argumentele, de natură procedurală sau de fond, iar în raport de aceste elemente să-şi formeze convingerea şi în privinţa cererii de suspendare (având desigur în mite, drept reper, faptul că în dosarul nr.33/33/2016 se admisese deja o cerere de suspendare, conform art.14 din Legea nr.554/2004).
b) Cu privire la solicitarea de anulare parţială a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.11 din 15.04.2016 şi anularea deciziei de impunere F-CJ nr.837 din 30.12.2015, recurenta a învederat faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere. Astfel, în hotărârea pronunţată nu se regăseşte niciun considerent pentru argumentele reclamantei şi solicitarea de anulare parţială, a deciziei de soluţionare a contestaţiei. De aici, două posibile interpretări: fie instanţa nu a citit acţiunea reclamantei şi nu a ştiut pe ce anume se pronunţă (ipoteză care se coroborează cu aserţiunea referitoare la suspendare, în sensul că nu ar exista un contencios asupra fondului litigiului); fie instanţa nu a dorit să pronunţe o soluţie cu privire la această temă, pentru a nu periclita în vreun fel poziţia fiscului. Oricare ar fi explicaţia unei hotărâri inexplicabile, este clar faptul că hotărârea pronunţată este nelegală.
c) Cu privire la solicitarea de obligare a organului de soluţionare a contestaţiei la soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de impunere, recurenta a arătat că cererea sa a fost aparent soluţionată de natură prin respingere (din nou, în dispozitiv nu există o soluţie explicită dată acestei cereri).
În acest sens, copiindu-se punctul de vedere al fiscului, instanţa a reţinut faptul că ar fi nevoie ca organele de urmărire penală să stabilească dacă tranzacţiile au fost reale, pentru a se confirma un punct de vedere al fiscului, care a reţinut deja că tranzacţiile nu sunt reale.
Soluţia instanţei şi lipsa unui raţionament logic în sprijinul ei au fost contestate de recurentă, care a susţinut că nici fiscul şi nici judecătorul fondului nu au arătat ce elemente concrete trebuie lămurite în procedura penală, în condiţiile în care societatea reclamantă a prezentat un vast material documentar prin care a probat realitatea tranzacţiilor. Mai mult, se impune a se observa că în timpul inspecţiei fiscale niciun înscris nu a fost defăimat ca fiind fals, iar fiscul nu a formulat plângere penală pentru săvârşirea vreunei infracţiunii de fals. Acestea sunt motivele pentru care recurenta afirmă faptul că, în speţă, soluţionarea contestaţiei nu depindea şi nu depinde de rezultatele procedurii penale.
În concluzie, pentru motivele expuse, s-a solicitat declararea recursului ca admisibil şi, în principal, casarea sentinţei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea soluţionării integrale şi explicite a acţiunii sau, în subsidiar, casarea sentinţei recurate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, urmând ca în rejudecare să fie admisă integral acţiunea în contencios fiscal formulată de reclamantă.
De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată, conform art.451 şi următoarele Cod procedură civilă, în ambele cicluri procesuale.
3.2. Reclamanta “A” SRL a formulat recurs şi împotriva încheierii civile din 21.09.2006 a Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a solicitat declararea recursului ca fiind admisibil, casarea în parte a încheierii de completare a dispozitivului şi, în rejudecare, admiterea în integralitatea sa a cererii de completare.
Recurenta a apreciat că această încheiere este nelegală pentru motivul prezentat de art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă întrucât, deşi instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni cu mai multe petite, asupra acestei acţiuni s-a pronunţat global, în sensul cererii.
În opinia recurentei, atât timp cât s-au formulat distinct cereri de suspendare şi de anulare, este greşit să se creadă că o soluţie globală este suficientă, soluţia dată fiecărui capăt de cerere urmând să fie intuită de justiţiabil sau de instanţa de control judiciar.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursurilor ca fiind nefondate, menţinerea sentinţei civile nr.220/06.07.2016 şi a încheierii civile din data de 21.09.2016, ca fiind temeinică şi legală.
De asemenea, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, cu motivarea că, deşi recurenta indica temeiul de drept ca fiind art.488 pct.8 Cod procedură civilă, practic, cererea de recurs este o reiterare a întregii acţiunii iniţiale, neindicându-se în recurs criticile pentru care apreciază că instanţa fondului a pronunţat o soluţie greşită.
Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, apreciind ca excepţia nulităţii recursului este invocată cu rea-credinţă şi că ar trebui sancţionată intimata inclusiv prin aplicarea unei amenzi, conform dispoziţiilor Codului de procedură.
De asemenea, a precizat că, invocând ca temei al recursului dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, a învederat faptul că există deficienţe majore în cuprinsul ambelor hotărâri. Practic, atât prin sentinţa iniţială, cât şi prin sentinţa pronunţată în completare, Curtea de Apel Cluj s-a pronunţat doar asupra unor chestiuni, iar nu asupra tuturor aspectelor cauzei. Prin urmare, cu certitudine, ambele recursuri sunt motivate.
6. Prin încheierea din data de 27 februarie 2018 au fost admise în principiu recursurile şi a fost fixat termen de judecată pe fond a acestora la data de 22 mai 2018.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză
Examinând sentinţa şi încheierea recurate, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursurile sunt fondate, în sensul şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cadrul obiectiv la judecăţii pe care prima instanţă era ţinută să îl respecte, potrivit art.22 alin.(6) Cod procedură civilă, a fost reprezentat de o acţiune în contencios administrativ-fiscal, având mai multe capete de cerere, respectiv:
(i) suspendarea executării deciziei de impune F-CJ nr.837/30.12.2015 până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect anularea acestei decizii;
(ii) anularea în parte a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.11/15.04.2016, în ceea ce priveşte respingerea argumentelor de natură procedurală invocate în contestaţie;
(iii) anularea deciziei de impunere nr.F-CJ nr.837/30.12.2015, prin valorizarea argumentelor de natură procedurală respinse prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr.11 din 15.04.2016;
(iv) obligarea Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii, la soluţionarea contestaţiei suspendate prin decizia nr.11 din 15.04.2016, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
(v) obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin hotărârea pronunţată, prima instanţă a respins în bloc acţiunea, fără a dispune, din oficiu, restituirea cauţiunii potrivit art.1064 alin.(4) Cod procedură civilă.
Această omisiune a fost îndreptată în procedura reglementată de art.444 Cod procedură civilă, cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.220/6 iulie 2016 formulată de reclamantă fiind admisă în parte prin încheierea din data de 21 septembrie 2016.
Referitor la modalitatea de redactare a dispozitivului sentinţei recurate, problema semnalată de recurentă impune a se stabili dacă, în ipoteza respingerii în integralitate a pretenţiilor reclamantei, este necesară o pronunţare distinctă a soluţiei pentru fiecare capăt de cerere sau este suficient ca instanţa să se pronunţe global, în sensul respingerii acţiunii.
În ceea ce priveşte dispozitivul hotărârii judecătoreşti, legiuitorul detaliază conţinutul sau prin dispoziţiile art.425 alin.(1) lit.c) Cod procedură civilă, atât referitor la datele de identificare a părţilor, cât şi la soluţia dată de instanţă asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, inclusiv asupra cuantumului cheltuielilor de judecată.
În condiţiile în care instanţa a fost sesizată cu o acţiune având mai multe capete de cerere, iar prin dispozitivul hotărârii acţiunea a fost respinsă în bloc, nu există niciun dubiu asupra măsurilor dispuse de instanţă, astfel că nu era necesară o pronunţare distinctă a soluţiei de respingere pentru fiecare capăt de cerere.
Nu există nicio neregularitate procedurală care să poată fi îndreptată în condiţiile art.444 Cod procedură civilă.
Cu toate acestea, soluţionarea cauzei în circumstanţele expuse impunea în sarcina instanţei obligaţia de a oferi o motivare completă, reală şi explicită în privinţa fiecărui capăt de cerere, în acord cu exigenţele impuse de art.425 alin.(1) lit.b) Cod procedură civilă şi art.6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin raportare la criticile formulate de recurentă, rolul instanţei de control judiciar este acela de a stabili dacă şi în ce măsură chestiunile esenţiale supuse judecăţii, relativ la fiecare capăt de cerere, şi-au găsit răspuns în hotărârea pronunţată de prima instanţă.
Pentru aceasta, este absolut necesară raportarea la considerentele hotărârii, ţinând seama că scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile cuprinse în dispozitiv.
1.Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei de impunere F-CJ nr.837/30.12.2015 până la momentul soluţionării definitive a acţiunii în anularea acestei decizii
Această cerere a fost formulată în temeiul art.15 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, în condiţiile în care reclamanta a obţinut deja suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea pe fond a acţiunii în derulare, în conformitate cu art.14 din Legea nr.554/2004, prin sentinţa civilă nr.26/1 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr.33/33/2016.
Deşi această împrejurare a fost menţionată chiar prin cererea de chemare în judecată, ea a fost cu totul ignorată de prima instanţă. Mai mult, aceleaşi împrejurări de fapt şi de drept prezentate de reclamantă în susţinerea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat au primit valenţe diametral opuse, considerentele decisive ale sentinţei civile nr.26/1 februarie 2016 fiind contrazise în acest litigiu subsecvent, prin sentinţa civilă nr.220/6 iulie 2016.
Astfel, prima instanţă a apreciat că una dintre condiţiile ce se impun a fi întrunite cumulativ de dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv cazul bine justificat, nu este îndeplinită, întrucât dreptul la apărare în procedura administrativă a fost respectat, iar celelalte aspecte invocate de reclamantă pot fi verificate doar de către instanţa investită cu cercetarea legalităţii deciziei date în soluţionarea contestaţiei.
Relativ la dreptul la apărare într-o verificare sumară în această procedură, instanţa a considerat că nu se poate reţine o lipsă de informare sau o lipsă a ascultării, întrucât pe parcursul controlului au fost date note de către administratorul societăţii, înainte de luarea deciziei de stabilire a obligaţiilor a fost exprimat şi un punct de vedere, iar raportul de inspecţie fiscală şi proiectul de raport au fost comunicate.
O astfel de abordare nu va fi validată de instanţa de control judiciar, întrucât nu se raportează la elementele pe care le impune respectarea principiului fundamental al dreptului la apărare consacrat la nivel european prin art.41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi ignoră jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, deşi aceasta a fost prezentată într-o amplă analiză realizată de reclamantă, cu trimitere la aspectele particulare ale prezentei cauze.
În condiţiile în care instanţa a fost sesizată atât cu soluţionarea unei cereri de suspendare a executării deciziei de impunere în temeiul art.15 din Legea nr.554/2004, cât şi cu soluţionarea acţiunii în anulare, prin valorizarea argumentelor de natură procedurală respinse prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr.11/15.04.2016, aceasta putea şi avea obligaţia de a proceda la o evaluare completă, reală şi efectivă a argumentaţiei reclamantei şi, în raport de aceasta, să dispună asupra tuturor cererilor cu care a fost investită.
În ceea ce priveşte condiţia necesităţii preveniri unei pagube iminente, prima instanţă a reţinut că este îndeplinită în cauză, astfel că acest aspect nu face obiectul analizei instanţei de control judiciar.
2. Referitor la solicitarea de anulare parţială a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.11/15.04.2016 şi de anulare a deciziei de impunere F-CJ nr.837/30.12.2015
În această privinţă, Înalta Curte constată, în acord cu poziţia procesuală exprimată de recurentă, că motivele de nelegalitate invocate au fost cu totul omise din motivarea hotărârii primei instanţe, în privinţa lor neputând fi identificat niciun considerent. Aceasta, în condiţiile în care, prin dispozitivul hotărârii cererea reclamantei a fost respinsă în integralitate.
Or, dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt într-adevăr „ascultate”, adică examinate în mod real de către instanţa sesizată. Altfel, spus art.6 implică în sarcina instanţei obligaţia de a face o examinare efectivă a argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Perez c.Franţei par 80, şi Van de Hurk c. Olandei, par.59).
Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea presupune totuşi, ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale rezultatului procedurii în cauză (Ruiz Torja şi Hiro Balani c. Spaniei, Hotărârea din 9 decembrie 1994).
Conduita procedurală adoptată de prima instanţă nu răspunde exigenţelor impuse de art.6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.425 alin.(1) lit.b) Cod procedură civilă, ipotezele reţinute fiind subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin.(1) pct.5 şi 6 din Codul de procedură civilă.
3. Referitor la solicitarea de obligare a pârâtei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul Soluţionare Contestaţii la soluţionarea contestaţiei suspendate prin decizia nr.11/15.04.2016.
Şi sub acest aspect, ţinând seama de cerinţele dreptului la un proces echitabil, se observă motivarea insuficientă şi lipsită de consistenţă a hotărârii primei instanţe, împrejurare care echivalează cu necercetarea fondului cauzei şi face imposibilă realizarea controlului judiciar.
Astfel, analiza primei instanţe nu evidenţiază cu claritate care sunt condiţiile legale în care poate fi dispusă suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative şi dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, acestea au fost interpretate şi aplicate corect de către organul de soluţionare a contestaţiei sau, dimpotrivă, măsura dispusă constituie un exces de putere în accepţiunea art.2 alin.(1) lit.n) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.
Pentru toate considerentele expuse, având în vedere că circumstanţe esenţiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanţă, în temeiul art.497 coroborat cu art.488 alin.(1) pct.5, 6 şi 8 Cod procedură civilă şi art.20 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu aplicarea principiului accesorium sequitur principale, Înalta Curte a dispuS admiterea recursurilor declarate de reclamantă, casarea sentinţei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.