Elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/20014. Condițiile angajării răspunderii magistratului
Legea nr. 303/2004, art. 91, art. 98, art. 99 lit. h), art. 100
Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, art. 12, art. 13
Încălcarea dispoziţiilor privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor pot atrage răspunderea disciplinară a magistraţilor numai în condiţiile determinate de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Aşa cum rezultă din textul de lege, una dintre condiţiile legale pentru existenţa abaterii disciplinare este imputabilitatea, care trebuie să fie întrunită cumulativ cu celelalte condiţii: repetabilitatea şi nerespectarea dispoziţiilor legale privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea în efectuarea lucrărilor.
Or, în ipoteza în care soluţionarea cu întârziere a dosarelor/lucrărilor se datorează unor factori de ordin obiectiv, constând în volumul mare al activităţii şi complexitatea acesteia, insuficienţa resurselor umane şi „resursele materiale total inadecvate” aflate la dispoziţia unităţii parchetului în care magistratul își desfășoară activitatea și nu unor „motive imputabile” acestuia, este exclusă existenţa abaterii disciplinare, întrucât lipseşte caracterul imputabil al faptei, unul dintre elementele constitutive prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 20 din 28 ianuarie 2019
I. Acţiunea disciplinară
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secţiei pentru procurori în materie disciplinară, sub nr. x/P/2015, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, constând în nerespectarea, în mod repetat, din motive imputabile, a dispoziţiilor privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile.
II. Hotărârea instanţei de disciplină
Prin hotărârea nr. 5/P din 11 noiembrie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară a admis acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtului sancţiunea disciplinară constând în „avertisment”, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din aceeaşi lege.
Pentru a hotărî astfel, instanţa disciplinară a reţinut că, prin materialul probator administrat, atât în cursul cercetării prealabile, cât şi de către Secţie în mod nemijlocit, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare invocate.
III. Calea de atac formulată
Împotriva hotărârii instanţei de disciplină, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Andreiaş Constantin, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă şi solicitând casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii disciplinare, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea instanţei de disciplină a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în sensul că s-a reţinut în mod greşit că ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de prevederile legale menţionate.
Consideră recurentul că textul legal de referinţă ar fi lipsit de claritate şi previzibilitate, în principal datorită lipsei unor criterii obiective pentru stabilirea caracterului repetabil şi imputabil al conduitei reproşate din această perspectivă magistraţilor.
În realitate, susţine recurentul, controlul efectuat prin raportare la dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 evaluează „cantitatea de muncă sau de nemuncă” pe care a desfăşurat-o magistratul cercetat, într-o anumită perioadă, instanţa disciplinară pronunţându-se, aşadar, cu privire la un alt criteriu decât cel prevăzut de lege.
Referindu-se punctual la considerentele reţinute în motivarea hotărârii atacate, la starea de fapt reală, diferită de cea stabilită în cauză, la situaţia similară a unei colege procuror, precum şi la aspectele expuse în apărare la fond, de natură a justifica întârzierile constatate de Inspecţia Judiciară, recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de disciplină ar fi stabilit eronat existenţa laturii obiective a abaterii în discuţie şi întrunirea situaţiilor premisă prevăzute de textul legal incriminator pentru atragerea răspunderii sale disciplinare.
În plus, recurentul consideră că, prin admiterea acţiunii disciplinare în speţă, instanţa de disciplină îşi neagă propria practică, invocând, în acest sens, atât jurisprudenţa Secţiei pentru procurori, cât şi pe cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurentul arată, în esenţă – prin raportare la legislaţia muncii, respectiv la Legea nr. 52/2002 privind Codul muncii, şi la jurisprudenţa în materie a instanţei supreme – că Secţia pentru procurori nu ar fi dovedit existenţa unei vătămări, în mod concret, a drepturilor vreunei persoane, ca urmare prejudiciabilă a faptelor ce-i sunt imputate – element constitutiv şi condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii disciplinare.
IV. Apărările intimatei Inspecţia Judiciară
Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă a arătat că este insuficient motivat, nefiind indicate în concret motivele contradictorii sau motivele străine de natura cauzei care să justifice casarea hotărârii instanţei disciplinare.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, privind aşa-zisa aplicare greşită de către Secţia pentru procurori în materie disciplinară a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, pe motiv că legea în discuţie nu are norme de aplicare, s-a arătat că este nefondat, întrucât chiar în Hotărârea nr. 1 P din 28 ianuarie 2015, invocată de recurent ca practică relevantă, Secţia pentru procurori în materie disciplinară explică de ce la pronunţare are în vedere multitudinea criteriilor şi aspectelor care ţin de activitatea profesională a pârâţilor, neputând refuza aplicarea legii şi denegând dreptatea, pe motiv că legea este neclară.
S-a arătat, de asemenea, că împrejurările invocate de recurentul-pârât în favoarea sa nu constituie cauze exoneratoare de răspundere.
V. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
Prin încheierea din 27 iunie 2016, a fost admisă cererea formulată de recurentul-pârât şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, art. 488, 493, 497 şi 498 din Codul de procedură civilă, excepţie care, prin Decizia instanţei de contencios constituţional nr. 494 din 17 iulie 2018 a fost respinsă.
VI. Considerentele Înaltei Curţi
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile formulate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Prin hotărârea nr. 5/P din 11 noiembrie 2015, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori în materie disciplinară a reţinut că, prin probele administrate, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îl priveşte pe recurentul-pârât.
În esenţă, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că starea de fapt rezultată evidenţiază faptul că pârâtul, având calitatea de procuror, a tergiversat soluţionarea/a depăşit termenele stabilite într-un număr mare de dosare (109) şi 19 lucrări, încălcând prin conduita sa dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum şi pe cele ale art. 12 şi 13 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.
Referitor la a doua modalitate de săvârşire a abaterii disciplinare în discuţie, s-a reţinut că, într-un dosar ce i-a fost repartizat spre soluţionare la data de 18 februarie 2014, timp de circa 1 an, magistratul nu a administrat nicio probă şi nu a comunicat niciun răspuns unor petenţi care solicitaseră în repetate rânduri, în scris, să li se comunice stadiul cercetărilor în acea cauză sau să li se permită să studieze dosarul. Abia la data de 13 februarie 2015, pârâtul a întocmit un referat, prin care a cerut repartizarea cauzei unui alt procuror, specializat pe infracţiuni de corupţie, solicitare căreia i s-a dat curs la 17 februarie 2015.
Cât priveşte latura subiectivă, instanţa de disciplină a apreciat că, în speţă, vinovăţia pârâtului este dovedită şi rezultă din modul în care acesta a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile profesionale ce-i revin, fapt ce a avut drept consecinţă prelungirea procedurilor judiciare şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
La individualizarea sancţiunii, s-au avut în vedere, în esenţă: gravitatea concretă a faptelor, durata întârzierilor în soluţionarea lucrărilor repartizate, conduita manifestată de pârât, anterior şi ulterior declanşării cercetării disciplinare; de asemenea, s-a reţinut modul favorabil în care, pe parcursul anchetei disciplinare, cât şi ulterior, magistratul şi-a revizuit atitudinea şi a depus eforturi susţinute în vederea soluţionării dosarelor întârziate.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, „Constituie abateri disciplinare: (…) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;”.
Într-adevăr, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Încălcarea dispoziţiilor privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor pot, însă, atrage răspunderea disciplinară a magistraţilor numai în condiţiile determinate de dispoziţiile legale citate, respectiv dacă şi numai dacă sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În speţă, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, urmează a se examina şi dacă faptele constatate şi reţinute în sarcina recurentului-pârât au caracter imputabil, dacă au fost, aşadar, săvârşite cu vinovăţie.
Sub acest aspect, al laturii subiective, se constată, însă, că instanţa de disciplină a reţinut în mod greşit că faptele reţinute în sarcina recurentului-pârât sunt de natură a atrage răspunderea disciplinară a acestuia.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, una dintre condiţiile legale pentru existenţa abaterii disciplinare reţinute în sarcina recurentului-pârât este imputabilitatea, care trebuie să fie întrunită cumulativ cu celelalte condiţii: repetabilitatea şi nerespectarea dispoziţiilor legale privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea în efectuarea lucrărilor.
Or, este exclusă existenţa abaterii disciplinare în ipoteza în care soluţionarea cu întârziere a dosarelor/lucrărilor se datorează unor factori de ordin obiectiv.
Abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 este, sub aspect juridic, consecinţa nerespectării obligaţiei stipulate la art. 91 alin. (1) din aceeaşi lege, conform căreia „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora (…)”.
Aceste dispoziţii legale trebuie aplicate, însă, în corelaţie cu dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. o) şi art. 41 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora una dintre atribuţiile acestui organism, prin cele două secţii a sale – pentru procurori şi, respectiv, pentru judecători – este aceea de a aproba măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru parchete şi instanţe.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere concluziile Avizului nr. 2 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE – Strasbourg, 23 noiembrie 2001), potrivit cărora „(…) statele trebuie să revizuiască prevederile existente privind finanţarea şi administrarea instanţelor. CCJE atrage atenţia îndeosebi asupra necesităţii de a aloca resurse suficiente instanţelor pentru a le da acestora posibilitatea să funcţioneze în conformitate cu standardele stipulate de articolul 6 al Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.” (pct. 14 al Avizului nr. 2).
Deşi îi vizează doar pe judecători, acest aviz poate fi avut în vedere şi în ceea ce-i priveşte pe procurori, ţinând cont că, în România, noţiunile de „autoritate judecătorească” şi „magistratură” îi includ atât pe judecători, cât şi pe procurori, cele două categorii de magistrați activând în cadrul instanţelor judecătoreşti, respectiv al Ministerului Public, autorităţi prevăzute de Constituţia României în cadrul aceluiaşi capitol – Cap. VI, intitulat „Autoritatea judecătorească” (art. 124-134).
Or, principala cauză care a determinat crearea situaţiei de fapt, corect stabilită în cauză şi necontestată de recurentul-pârât, constă în volumul mare de activitate şi complexitatea lucrărilor cu care acesta, precum şi colegii săi, s-au confruntat, în perioada supusă controlului.
Aceasta rezultă din conţinutul înscrisului nr. 6598/I-3/2018, intitulat „Informare”, întocmit de către însăşi conducerea unităţii în care recurentul îşi desfăşoară activitatea, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., cu privire la situaţia resurselor umane.
Astfel, din înscrisul susmenţionat rezultă că, deşi Parchetul de pe lângă Tribunalul X. cuprinde în schemă 14 funcţii de procurori, în mod efectiv, în cadrul unităţii îşi desfăşoară activitatea un număr de doar 6 procurori.
De asemenea, se arată în cuprinsul aceluiaşi înscris, încă de la înfiinţarea Parchetul de pe lângă Tribunalul X., în noiembrie 2011, şi până în momentul de faţă, resursele umane aflate la dispoziţia acestei unităţi au fost total insuficiente în raport cu volumul de muncă, iar „lipsa unei dispoziţii tranzitorii care să reglementeze situaţia cauzelor penale aflate în lucru la înfiinţarea unităţii, numărul insuficient de procurori ce au funcţionat la unitatea de parchet (…), fluctuaţia de personal şi resursele materiale total inadecvate au determinat sporirea numărului de dosare vechi nesoluţionate, cu repercusiuni asupra actului de justiţie înfăptuit până în prezent.
„În ceea ce priveşte cauzele de evaziune fiscală”, pe care recurentul-pârât fusese desemnat să le instrumenteze, imediat după data transferului său de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Y. (15.12.2013), prin Ordinul nr. 1 din 09.01.2014 emis de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., se arată că „exercitarea supravegherii cercetării penale trebuie efectuată de către un număr suficient de procurori care, datorită complexităţii sporite a acestor cauze, trebuie să aibă o anumită experienţă în acest domeniu (…)”.
Rezultă, aşadar, că soluţionarea de către recurent cu întârziere a dosarelor/lucrărilor repartizate este consecinţa, în principal, a unor factori de ordin obiectiv, constând în volumul mare al activităţii şi complexitatea acesteia, insuficienţa resurselor umane şi „resursele materiale total inadecvate” aflate la dispoziţia unităţii parchetului, iar nu a unor „motive imputabile” acestuia, aşa cum o cer dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Mai mult decât atât, aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-pârât şi-a început activitatea la Parchetul de pe lângă Tribunalul X., în ianuarie 2014, ca urmare a transferului său de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Y., iar controlul în urma căruia s-a pornit acţiunea disciplinară împotriva acestuia s-a desfăşurat în perioada 03.11.2014-21.11.2014 şi a vizat măsurile luate de procurori şi conducerile parchetelor în vederea soluţionării dosarelor penale mai vechi de 5 ani de la data sesizării.
Or, din cele 105 dosare penale nesoluţionate, găsite asupra recurentului-pârât cu ocazia controlului, un număr de nu mai puţin de 49 de dosare sunt înregistrate anterior transferului acestuia la unitatea supusă controlului (2 în anul 2011, 38 în anul 2012 şi 9 în anul 2013), această împrejurare fiind o circumstanţă obiectivă nefavorabilă recurentului-pârât, care, astfel, a fost nevoit să aloce un timp mai îndelungat şi un efort mai mare pentru studiul şi analiza cauzelor cu o vechime chiar şi de 3 ani.
În acest scop, a dat dovadă de interes şi a manifestat diligenţă în soluţionarea dosarelor, stând peste orele de program şi venind la serviciu inclusiv la sfârşit de săptămână, preluând activităţi care nu erau în sarcina sa, precum cea de dactilografiat, şi desfăşurând alte activităţi adiacente, respectiv acordarea de îndrumări ofiţerilor de poliţie colaboratori şi participarea la şedinţele de judecată, ca reprezentant al parchetului, fiind preocupat de calitatea muncii prestate, ceea ce poate conduce la întârzieri în efectuarea altor lucrări, în absenţa unei normări a muncii şi în condiţiile unor resurse umane şi materiale deficitare de desfăşurare a activităţii în cadrul unităţii parchetului respectiv, confirmate de conducerea acesteia.
Aceste aspecte, coroborate, creează cadrul propice suprasolicitării neuropsihice a magistratului şi producerii de erori/întârzieri în activitate; de aceea este greşit ca lipsa de condiţii optime de lucru să fie analizată doar în circumstanţiere, de vreme ce aceste condiţii stau la baza procesului decizional specific activităţii magistratului, apariţia problemelor de ordin personal, pe fondul unei suprasolicitări neuropsihice, afectând calitatea actului de justiţie, inclusiv sub aspectul celerităţii soluţionării lucrărilor.
Se constată, aşadar, că, în cauză, lipseşte caracterul imputabil al faptei recurentului, unul dintre elementele constitutive prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Pentru aceste considerente, a fost admis recursul, casată hotărârea atacată şi, în rejudecare, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A.