Ședințe de judecată: August | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 488/2019

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 august 2015, reclamanta societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a solicitat

- anularea Deciziei nr. 188 din 18 iunie 2015, prin care s-a dispus:

a) suspendarea soluţionării contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015, emisă de A.J.F.P. Suceava - Activitatea de Inspecţie Fiscală pentru suma de 5.401.565 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 1.634.837 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 295.010 RON şi penalităţi de întârziere aferente în sumă de 191.382 RON, TVA în sumă de 2.435.961 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 543.190 RON şi penalităţi de întârziere aferente în sumă de 301.185 RON;

b) respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/0 martie 2015 pentru suma totală de 58.584 RON, reprezentând impozit pe veniturile din dividende în sumă de 55.191 RON, majorări de întârziere în sumă de 2.036 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.357 RON.

- desfiinţarea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015, emisă de A.J.F.P. Suceava pentru suma totală de 58.584 RON, reprezentând impozit pe veniturile din dividende în sumă de 55.191 RON, majorări de întârziere în sumă de 2.036 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.357 RON.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2015, instanţa de fond a luat act de modificarea cererii de chemare în judecată, dispunând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 6 din 20 ianuarie 2016, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

- a anulat punctul 1 din dispozitivul Deciziei nr. 188 din 18 iunie 2015, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;

- a obligat pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015;

- a respins cererea de anulare a punctului 2 din dispozitivul Deciziei nr. 188/18 iunie 2015 şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de anulare, în parte, a Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015, formulată în contradictoriu cu A.J.F.P. Suceava, ca nefondată.

3. Cererile de recurs declarate în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 6 din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta societatea A. SRL şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

3.1. Prin recursul formulat de reclamanta societatea A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea, în parte, a sentinţei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi admiterea integrală a acţiunii.

Într-o primă critică, se arată că prima instanţă a respins, în mod nejustificat, proba solicitată de reclamantă, referitoare la efectuarea unei expertize financiar-contabile cu privire la impozitul pe veniturile din dividende.

O altă critică priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a pct. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 188 din 18 iunie 2015, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Recurenta-reclamantă apreciază că, faţă de dispoziţiile art. 86 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, nedeclararea sau nevirarea unei obligaţii fiscale nu justifică înscrierea automată a acesteia în decizia de impunere, ci aceasta trebuie determinată, prin decizia de impunere, pe fiecare categorie de impozit, taxă sau contribuţie, pentru fiecare perioadă impozabilă.

Cu privire la suma de 25.947 RON, reprezentând impozit suplimentar pe venituri din dividende distribuit persoanelor fizice, nu se justifică invocarea de către organul de control a dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din C. fisc. , întrucât nu s-a dovedit, potrivit art. 94 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc. , faptul că reclamanta a plătit vreo sumă de bani pentru bunuri sau servicii furnizate în favoarea asociatului unic, simpla utilizare a unei sume de bani de către asociatul unic nefăcând o astfel de dovadă.

În mod eronat, prima instanţă a reţinut că societatea reclamantă trebuia să aducă dovezi privind utilizarea sumei pentru nevoile societăţii, deşi organul de control avea obligaţia de a proba că suma a fost utilizată pentru nevoile participantului la persoana juridică. Instanţa de fond a interpretat şi aplicat prin analogie dispoziţiile art. 7 pct. 12 din C. fisc. , adăugând la lege, contrar regulii de interpretare prevăzută de art. 13 din O.G. nr. 92/2003.

Pentru sumele de bani ridicate din contul societăţii şi nedecontate, societatea devine creditoarea participanţilor săi, având obligaţia recuperării acestor sume, Legea nr. 31/1990 prevăzând alte sancţiuni pentru aceste situaţii, nefiind aplicabile dispoziţiile legale privind procedura de acordare a dividendelor şi de calculare şi reţinere a impozitului aferent.

3.2. Prin recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei atacate şi în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului se arată că instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia de admitere a primului petit al acţiunii, preluând doar susţinerile reclamantei şi ignorând apărările pârâtei.

În mod greşit prima instanţă a reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 214 C. proc. fisc. , fiind nerelevantă existenţa unei plângeri penale anterioare formulate împotriva reclamantei pentru fapte similare.

Dreptul organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei atunci când există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, este confirmat de Decizia nr. 72/1996 a Curţii Constituţionale, ale cărei considerente sunt aplicabile în cauză, A.J.F.P. Suceava sesizând Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava pentru a analiza dacă aspectele sesizate întrunesc elemente constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 241/2005. Măsura suspendării este necesară pentru a preîntâmpina o posibilă contrarietate între hotărârea penală şi cea civilă, procedura administrativă urmând a fi reluată după încetarea motivului care a determinat suspendarea.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citate, părţile nu au formulat întâmpinări faţă de recursurile declarate în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 16 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Recurenta-reclamantă societatea A. SRL a supus controlului de legalitate Decizia nr. 188 din 18 iunie 2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care, la pct. 1, s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, pentru suma de 5.401.565 RON reprezentând impozit pe profit în sumă de 1.634.837 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 295.010 RON şi penalităţi de întârziere aferente în sumă de 191.382 RON, TVA în sumă de 2.435.961 RON, majorări de întârziere aferente în sumă de 543.190 RON şi penalităţi de întârziere aferente în sumă de 301.185 RON.

Prin aceeaşi decizie, la pct. 2, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015 pentru suma totală de 58.584 RON reprezentând impozit pe veniturile din dividende în sumă de 55.191 RON, majorări de întârziere în sumă de 2.036 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 1.357 RON.

Procedând la verificarea legalităţii Deciziei nr. 188 din 18 iunie 2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în ceea ce priveşte soluţia dispusă la pct. 1 din dispozitivul deciziei, prima instanţă a obligat pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015.

Sentinţa recurată a fost pusă în executare de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, care în soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015, a emis Decizia nr. 194 din 4 august 2016.

Societatea reclamantă a formulat acţiune în anulare împotriva Deciziei nr. 194 din 4 august 2016, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 30 din 2 martie 2017, Curtea de Apel Suceava a admis cererea de chemare în judecată formulată de societatea A. SRL, a anulat Decizia nr. 194 din 4 august 2016, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a anulat, în parte, decizia de impunere în ceea ce priveşte suma de 5.401.565 RON reprezentând impozit pe profit, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Conform dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

Cum în cauză, sentinţa recurată a fost pusă în executare în ceea ce priveşte dispoziţia de obligare a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/3 martie 2015, se constată că interesul în susţinerea recursului de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, nu mai este actual.

Pentru motivele arătate, reţinând că este întemeiată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Înalta Curte o va admite, cu consecinţa respingerii acestui recurs ca lipsit de interes.

Faţă de soluţia pronunţată asupra excepţiei în discuţie, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, vizând cercetarea pe fond a cauzei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., republicat, urmează a fi obligată recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către recurenta-reclamantă A. SRL a sumei de 1.000 RON reprezentând onorariul de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că, în speţă, cuantumul acestui onorariu este disproporţionat în raport cu complexitatea litigiului şi ţinând seama de circumstanţele cauzei.

Referitor la recursul declarat de reclamanta societatea A. SRL

Cu titlu preliminar, astfel cum s-a reţinut în raportul întocmit pe parcursul procedurii desfăşurate în completul de filtru, se constată că, deşi recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, criticile expuse se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, sentinţa atacată va fi analizată din perspectiva acestor motive de nelegalitate.

Examinând sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Potrivit textului de lege enunţat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, se constată că la termenul de judecată din 20 ianuarie 2016, prima instanţă a respins proba solicitată de reclamantă, constând în efectuarea unei expertize financiar-contabile cu privire la impozitul pe veniturile din dividende, reţinând că nu este utilă soluţionării pricinii, opinie pe care instanţa de control judiciar o împărtăşeşte, întrucât raportat la obiectivele expertizei şi la starea de fapt fiscală supusă analizei în prezentul litigiu, revine instanţei de judecată atributul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în speţă.

În condiţiile arătate, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv, cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, constatându-se că judecătorul fondului a analizat fiecare pretenţie şi apărare, formulate pe parcursul procesului, şi a încuviinţat probele solicitate de părţi, pe care le-a apreciat concludente pentru judecarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ., republicat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentinţa recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 pct. 12 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, dividendele reprezintă o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui deţinător de acţiuni sau părţi sociale, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică.

Conform tezei finale a aceluiaşi articol, dacă suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui acţionar sau asociat al persoanei juridice este efectuată în scopul personal al acestuia, suma respectivă este considerată dividend.

În cauză, în urma inspecţiei fiscale s-a constatat că în luna septembrie 2014, asociatul unic al societăţii A. SRL a ridicat suma de 136.246 RON din casieria societăţii, în vederea achitării unor diverse cheltuieli, fără a justifica cu documente că suma respectivă a fost utilizată în scopul desfăşurării activităţii economice a societăţii.

În contextul arătat, întrucât suma în discuţie a fost plătită asociatului unic şi nu s-a făcut dovada folosirii acesteia în scopul desfăşurării activităţii societăţii, deşi sarcina dovedirii acestui aspect revine contribuabilului, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea în speţă a dispoziţiilor legale anterior menţionate şi a apreciat că această sumă trebuie considerată dividend.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. SRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocată de recurenta-reclamantă A. SRL.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei civile nr. 6 din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Obligă recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata către recurenta-reclamantă A. SRL a sumei de 1.000 RON reprezentând onorariul de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2019.

Procesat de GGC - CL