Ședințe de judecată: Aprilie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 636/2019

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2019

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată adresată Judecătoriei Iaşi, la data de 20.12.2013, înregistrată în Dosarul nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi PFA B., a formulat plângere împotriva încheierilor de carte funciară nr. x/5.12.2013 şi nr. 133199/6.12.2013, întocmite de O.C.P.I., a solicitat anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013, emisă de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, solicitând plata acordului semnat între reclamant şi S.C. C. Mediaş, precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune morale de 15.000 RON fiecare.

Prin Sentinţa civilă nr. 8629/18.06.2014, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe cu privire la soluţionarea capătului de cerere privind anularea deciziei de expropriere şi a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de acţiune principal şi a capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor morale de 15.000 RON fiecare, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, rămânând învestită cu soluţionarea capătului de cerere având ca obiect plângere împotriva încheierilor de carte funciară, ce a fost păstrat pentru soluţionare.

Ca efect al declinării, cererea având ca obiect anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013 (capăt principal) şi acordarea despăgubirilor morale aferente (capăt accesoriu) a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 8.08.2014, sub nr. x/2014*.

Prin Sentinţa civilă nr. 65 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale C. S.A. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, PFA B. şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale C. S.A., pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

Pe fond, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, a respins cererea pârâtului PFA B. de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat reclamantul A. să plătească pârâtei Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale C. S.A. suma de 2.804 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinţei atacate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării Deciziei de expropriere nr. 11593/02.10.2013 emisă pe numele reclamantului; plata acordului semnat şi încheiat de reclamant în data de 16.03.2012 cu C. în valoare de 35.000 RON; obligarea intimaţilor, fiecare în parte, la plata unei despăgubiri morale în sumă de 15.000 RON; obligarea intimaţilor ANRM şi C., la plata de daune cominatorii în valoare de 50 RON/zi din momentul montării conductei (gazoductului) pe raza imobilului reclamantului, începând cu data de 01.01.2014 şi până la data când va avea loc plata reală şi efectivă a tuturor despăgubirilor materiale şi morale solicitate în cauză.

2. Decizia atacată cu revizuire

Prin Decizia nr. 3588 din data de 15 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2014*, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 65 din 3 aprilie 2015 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 C. proc. civ. invocat de către recurentul-reclamant referitor la pronunţarea hotărârii ce se atacă "de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii", instanţa de control judiciar a reţinut că, urmare a desfiinţării completului iniţial învestit cu soluţionarea cererii reclamantului A., s-a dispus, prin hotărâre a Colegiului de conducere a Curţii de Apel Iaşi repartizarea ciclică a dosarelor aflate pe rolul acestui complet, cauza pendinte revenind completului de judecată care a pronunţat sentinţa atacată.

Cazul de casare ce a fost invocat de către recurentul-reclamant prevede nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti în situaţii anume determinate, ce trebuie probate de către cel ce reclamă incidenţa motivului reglementat de art. 488 pct. 2 C. proc. civ.

Ipoteza pronunţării hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a cauzei nu se confirmă în evidenţa procedurală a actelor îndeplinite de către cel care a fost învestit să soluţioneze cererea reclamantului, judecătorul primei instanţe fiind acelaşi în cursul dezbaterii pe fond şi la pronunţarea sentinţei atacate.

Cât priveşte supoziţia existenţei unui alt complet de judecată la pronunţarea hotărârii decât cel învestit prin procesul-verbal de repartizare ciclică de la dosarul de fond, Înalta Curte a reţinut că nici această ipoteză nu se regăseşte în dinamica parcursului procedural al litigiului demarat de recurentul-reclamant A.

Repartizarea ciclică a dosarelor, în situaţia desfiinţării unui complet de judecată, este o măsură de repartiţie aleatorie a cauzelor, prevăzută în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, atât în vechea reglementare, aprobată prin HCSM nr. 387/2005, cât şi cea actuală, aprobată prin HCSM nr. 1375/2015, desemnarea judecătorului învestit să soluţioneze cauza fiind conformă normelor legale şi regulamentare incidente în privinţa repartizării dosarelor.

În aceste condiţii, a reţinut Înalta Curte că nu se confirmă niciuna dintre ipotezele care ar fi putut atrage nelegalitatea hotărârii în circumstanţele prevăzute de art. 488 pct. 2 C. proc. civ., motivul de casare invocat de recurentul-reclamant A. fiind, evident, nefondat.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitoare la depăşirea, de către instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanţa de recurs a reţinut că, în jurisprudenţa instanţelor naţionale, s-a stabilit că reprezintă forme de manifestare a unui exces de putere ce depăşeşte limitele de exercitare a atribuţiilor conferite autorităţii judecătoreşti acele situaţii în care instanţa îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau legislative îl putea face, consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, ori contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea sa în vigoare, etc.

Însă, aşa cum se relevă din susţinerile în fapt pe care recurentul le subsumează acestui motiv de casare, se critică, în realitate, modalitatea de aplicare a unor acte normative şi administrative asupra situaţiei de fapt şi de drept expuse, pentru care s-a solicitat concursul forţei coercitive a instanţei judecătoreşti, fără a fi identificată vreo împrejurare de natură a atrage depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că respectivele critici urmează a fi analizate în considerentele expuse cu privire la incidenţa prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. asupra hotărârii recurate, în analiza modului în care au fost interpretate şi aplicate normele de drept material în cauză.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar a reţinut că ipoteza nemotivării hotărârii atacate nu se confirmă, întrucât judecătorul fondului a expus amplu considerentele sale care au determinat formarea raţionamentului logico-juridic ce a condus la pronunţarea hotărârii în cauză, fiind, astfel, arătate motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată de prima instanţă.

Cât priveşte celelalte teze ale motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pe care recurentul-reclamant le-a apreciat a fi incidente din perspectiva necercetării de către instanţa de fond a tuturor argumentelor pe care acesta le-a invocat în cererea sa, precum şi din aceea a unei lipse de analiză a probelor administrate în cauză (cu referire mai exactă la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată), a reţinut Înalta Curte că situaţia expusă în criticile din recurs nu se confirmă, fiind, aşadar, neîntemeiat şi acest motiv de casare.

Cerinţa motivării unei hotărâri judecătoreşti conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu presupune existenţa unui răspuns al judecătorului cauzei cu privire la fiecare argument pe care părţile litigante îl expun în actele lor procedurale, fiind suficient, din perspectiva îndeplinirii criteriilor de calitate cerute pentru actul emis de instanţa judecătorească, să fie grupate argumentele în funcţie de acele susţineri în fapt şi în drept care pot să influenţeze soluţia pronunţată.

Astfel cum s-a decis constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Examinând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte a reţinut că judecătorul fondului a argumentat soluţia sa privind calitatea procesuală a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI) Iaşi, a PFA B. şi a Societăţii C. S.A., luând în considerare înscrisurile depuse la dosar, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, motivele cuprinse în hotărâre fiind concordante cu soluţia din dispozitivul sentinţei atacate.

Criticile recurentului-reclamant privitoare la soluţia pronunţată de judecătorul fondului asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (OCPI) Iaşi, PFA B. şi SNTGN C. S.A. Mediaş, excepţie care a fost admisă, se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 pct. 5 C. proc. civ., motiv pe care recurentul-reclamant nu l-a indicat drept temei de drept al căii de atac declarate.

Cu toate acestea, procedând la corecta calificare a motivelor de casare incidente, în raport de criticile expuse în recursul pendinte, Înalta Curte a reţinut că judecătorul fondului a pronunţat o soluţie legală, cât timp, în urma disjungerii unor capete de cerere şi declinarea lor spre competentă soluţionare la instanţa de contencios administrativ şi fiscal, aceasta a fost învestită doar cu soluţionarea petitelor privind anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2013 şi obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri morale, având, în atare condiţii, calitate procesuală pasivă doar emitentul actului administrativ contestat.

În referire la susţinerile recurentului-reclamant, potrivit cărora prima instanţă nu a ţinut cont de ordinea procedurilor prevăzute în legislaţie pentru expropriere şi nu a luat act de abaterile grave declarate de intimaţi, nesesizând organele penale, Înalta Curte a constatat că aceste aserţiuni exced motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., examinarea lor fiind superfluă în raport de acest motiv.

Contradicţia semnalată de recurentul-reclamant în ceea ce priveşte împrejurarea că judecătorul fondului a reţinut în considerentele sentinţei pe care a pronunţat-o existenţa calităţii procesuale pasive a intimatei ANRM, iar în dispozitiv a fost respinsă acţiunea fără a se arăta în ce modalitate, nu atrage niciun viciu de nelegalitate a hotărârii recurate. Aceasta, deoarece, în expunerea considerentelor primei instanţe, s-a examinat cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor chemaţi în judecată, reţinându-se că doar pârâta ANRM deţine această calitate, iar în contradictoriu cu această parte, a fost respinsă cererea reclamantului pe fond, silogismul logico-juridic fiind relevat corespunzător în sentinţa ce formează obiectul recursului de faţă.

În fine, în ceea ce priveşte motivul de casare referitor la "pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", caz prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că, în esenţă, situaţia de fapt pe care o reclamă titularul cererii de chemare în judecată şi al căii de atac, este aceea a existenţei unui acord încheiat între acesta şi SNTGN C. S.A., la data de 16.03.2012, prin care numitul A., în calitate de proprietar al terenului pe care urma să fie amplasată conducta pentru un proiect nespecificat în cuprinsul convenţiei părţilor, a permis accesul pe terenul său, în schimbul sumei de 35 000 RON, ce urma să fie plătită până la data de 31.12.2013.

Ulterior încheierii acestui acord, a fost demarată procedura de expropriere pentru coridorul situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Conductă de interconectare a Sistemului Naţional de Transport al gazelor naturale din România cu Sistemul de Transport al gazelor naturale din Republica Moldova pe direcţia Iaşi (România) - Ungheni (Moldova)", fiind emisă Decizia de expropriere nr. 11593/02.10.2013, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii, conform Legii nr. 255/2010, la suma de 16098,92 RON, pentru titularul dreptului de proprietate al terenului, numitul A.

Decizia de expropriere contestată în cauză îşi are temeiul legal în prevederile art. 2 alin. (3) lit. d2) şi art. 9 din Legea nr. 255/2010, art. 6 din H.G. nr. 53/2011, H.G. nr. 474/2013 şi H.G. nr. 504/2013.

În privinţa actelor normative care au intrat în vigoare la data de 15.07.2013 (H.G. nr. 474/2013), data de 8.07.2013 (Legea nr. 220/2013, de modificare şi completare a Legii nr. 255/201) şi, respectiv, la data de 02.08.2013 (H.G. nr. 504/2013), a susţinut recurentul-reclamant în mod vehement că acestea nu puteau fi aplicabile în situaţia sa, în care exista un acord preexistent, ce nu a fost respectat de către semnatara SNTGN C. S.A. Mediaş.

Amplele aserţiuni expuse atât în cererea de chemare în judecată ce a fost disjunsă şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, având ca obiect anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/02.10.2013 şi obligarea fiecărui pârât la plata de despăgubiri morale în cuantum de 15 000 RON, cât şi în cuprinsul petiţiei de recurs, au vizat, fundamental, împrejurarea că decizia de expropriere se emite doar în situaţia în care nu se ajunge la un acord cu proprietarii imobilelor supuse acestei proceduri, iar recurentul-reclamant, deţinând un acord încheiat pentru acelaşi obiectiv pentru care a fost expropriat prin actul administrativ contestat, nu trebuia să fie supus respectivei proceduri, având prevalenţă actul semnat între persoana sa şi Societatea C. S.A. Mediaş.

Totodată, a mai reţinut instanţa de control judiciar că recurentul-reclamant a contestat modalitatea în care a fost notificat despre intenţia de expropriere, considerând că nu a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010, fapt pentru care a solicitat titularul cererii de chemare în judecată să se reţină nelegalitatea actului administrativ atacat (Decizia de expropriere nr. 11593/02.10.2013).

În privinţa efectelor pe care le produce declanşarea procedurii de expropriere prin H.G. nr. 474/2013 asupra acordului semnat anterior între numitul A. şi societatea C. S.A. Mediaş, Înalta Curte a reţinut, în deplin consens cu judecătorul fondului, că opţiunea autorităţii publice pentru procedura de expropriere nu poate determina existenţa unui viciu de nelegalitate a actului administrativ contestat, rezultat din existenţa anterioară a unei convenţii încheiate pentru efectuarea aceluiaşi proiect de utilitate publică.

În condiţiile în care actele normative ce reglementează procedura exproprierii au fost şi au rămas în vigoare, fără a fi atinse de vicii de nelegalitate sau de neconstituţionalitate, acordul semnat la data de 16.03.2012 între A. şi Societatea C. S.A. Mediaş a devenit caduc, nemaiputând să-şi producă efectele sale.

Susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia prevalenţa forţei obligatorii a acordului încheiat la data de 16.03.2012 lipseşte de fundament Decizia de expropriere nr. 11593/2013, este lipsită de temeinicie, cât timp nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi condiţionată de existenţa unui contract încheiat anterior, ci doar de respectarea sau nerespectarea condiţiilor legale cerute la momentul emiterii actului de către o autoritate sau instituţie publică.

În privinţa procedurilor de notificare a intenţiei de expropriere către recurentul-reclamant, Înalta Curte a observat că dispoziţiile art. 8 - 10 din Legea nr. 255/2010 reglementează posibilitatea expropriatului de a stabili, împreună cu expropriatorul, justa despăgubire pentru imobilul ce se va trece în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale, fără însă ca vicierea notificării intenţiei de expropriere să poată conduce la nelegalitatea deciziei de expropriere, ci doar la posibilitatea de contestare a sumei stabilite cu titlul de despăgubire, în procedura prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Prin urmare, solicitând recurentul-reclamant să fie verificată legalitatea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013, Înalta Curte a reţinut că actul administrativ este legal emis, cu respectarea prevederilor legale incidente pentru derularea procedurilor de expropriere pentru lucrări de interes naţional.

Criticile recurentului A., în sensul nelegalităţii deciziei de expropriere care îl priveşte, pentru faptul că exista anterior un acord privind despăgubirea la care se considera îndreptăţit, de natură a exclude obligativitatea emiterii unei astfel de decizii, potrivit interpretării "per a contrario" a prevederilor art. 6 alin. (7) din H.G. nr. 53/2011, nu sunt întemeiate, întrucât etapa emiterii deciziei de expropriere este una obligatorie în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 255/2010, pentru toţi proprietarii afectaţi de cauza de utilitate publică pentru care s-a dispus exproprierea.

În concluzie, actul administrativ contestat de recurentul-reclamant A. a fost emis conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 255/2010, îndeplinind procedurile de publicitate cerute la art. 6 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53//2011, nefiind lezat de vreun viciu de nelegalitate, în sensul celor invocate prin cererea de chemare în judecată din dosarul de faţă.

Cât priveşte solicitarea recurentului-reclamant de a fi efectuată plata despăgubirilor, astfel cum a fost stipulată prin acordul încheiat de acesta cu Societatea C. S.A. Mediaş, la data de 16.03.2012, s-a reţinut anterior caducitatea acestui acord, ca urmare a intervenirii unei noi situaţii juridice, conform reglementărilor legale ce se impun cu forţă obligatorie, actele normative ce au constituit temeiul de drept al emiterii Deciziei de expropriere nr. 11593/2013 nefiind afectate, până în prezent, de niciun viciu de nelegalitate (în privinţa H.G. nr. 474/2013 şi H.G. nr. 504/2013) sau de neconstituţionalitate (în referire la Legea nr. 220/2013).

Soluţia de respingere, ca inadmisibilă, de către prima instanţă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a H.G. nr. 474/2013, nu a fost recurată de partea interesată în termenul prevăzut de lege, cel de 48 de ore de la pronunţarea încheierii (în data de 19.01.2015), astfel încât trimiterile făcute de recurent la această soluţie, în cuprinsul căii de atac îndreptate doar împotriva Sentinţei civile nr. 65/2015, nu au fost luate în considerare, nefăcând obiectul recursului.

În privinţa solicitărilor formulate de recurentul-reclamant A. pentru obligarea intimaţilor la plata de despăgubiri morale de 15.000 RON fiecare, precum şi la plata de daune cominatorii, de către intimaţii ANRM şi C. S.A. Mediaş, de 50/RON pe zi de la data montării conductei până la plata integrală a despăgubirilor solicitate, Înalta Curte a reţinut că acest petit reprezintă unul subsidiar, ce depinde de soluţia pronunţată asupra capătului principal, având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ reprezentat de Decizia de expropriere nr. 11593/2013.

În condiţiile în care legalitatea acestui act administrativ a fost confirmată în calea controlului judiciar, iar despăgubirile pretinse de recurentul-reclamant au fost solicitate în temeiul unor dispoziţii din C. civ. (art. 71 şi următoarele din Legea nr. 287/2009), fără a se arăta dacă ele cuantifică, în opinia recurentului, un prejudiciu creat ca urmare a emiterii actului administrativ ce a fost contestat sau rezultat dintr-o faptă extrinsecă actului a cărui anulare a cerut-o, Înalta Curte a reţinut că este neîntemeiată această cerere. Despăgubirile pretinse ca urmare a încălcării legislaţiei în materie contractuală şi de expropriere, precum şi pentru pretinsele vicii de procedură ce au fost arătate în cuprinsul căii de atac, nu pot fi datorate în această etapă, cât timp actul administrativ supus controlului de legalitate a fost menţinut astfel cum a fost emis, iar eventualul prejudiciu creat prin neplata sumelor la care recurentul se consideră îndreptăţit în procedura exproprierii nu face obiectul prezentului litigiu, fiind de competenţa altor instanţe, anume arătate în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010.

3. Cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2014* a formulat cerere de revizuire recurentul-reclamant A.

Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 susţinându-se că hotărârea instanţei de recurs, respectiv Decizia nr. 3588/15.11.2017 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 65/3.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, a fost dată prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Revizuentul invocă faptul că instanţa de recurs, în analiza legalităţii sentinţei de fond şi respectiv a acţiunii în anulare având ca obiect principal anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013 emisă pe numele reclamantului şi plata de despăgubiri în baza acordului încheiat anterior exproprierii de către revizuent cu C. a încălcat anumite principii comunitare, consacrate în special în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Se invocă încălcarea următoarelor principii: principiul echivalenţei şi efectivităţii, principiul contradictorialităţii, principiul legalităţii, principiul neretroactivităţii legii civile.

În esenţă, revizuentul contestă ca nelegală procedura exproprierii efectuată în opinia sa de intimaţii C. şi Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale susţinând că el în calitate de proprietar al terenului supus exproprierii n u a fost despăgubit iar dreptul său la o despăgubire legitimă şi echitabilă este consacrat de numeroase hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi a fost încălcat printr-un act de expropriere formal şi de faptul că nu a fost respectat acordul de voinţă încheiat între el în calitate de proprietar al terenului şi expropriator - debitor în contract pe suma de bani pe care urma să o achite - respectiv intimata C. S.A. Mediaş.

Revizuentul arată că decizia pronunţată de instanţa de recurs nu a respectat dreptul său de proprietate asupra terenului şi dreptul său de a fi despăgubit de expropriatori în baza acordului legal încheiat la data de 16.03.2012.

Se solicită admiterea cererii de revizuire, care este admisibil şi formulată în termen şi rejudecarea recursului cu admiterea acestei căi de atac şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată respectiv anularea Deciziei de expropriere nr. 11593/2.10.2013 emisă pe numele său şi obligarea intimaţilor la plata de despăgubiri materiale în baza acordului încheiat la data de 16.03.2012 cu C. S.A. şi plata de daune morale.

La dosar revizuentul a solicitat pentru termenul din 16 octombrie 2018 sesizarea de către instanţă, în baza art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curţii Europene de Justiţie cu anumite întrebări expuse în cererea aflată la dosar revizuire.

Revizuentul apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare prevăzute de art. 267 din Tratat şi toate întrebările formulate au legătură cu obiectul cauzei respectiv cu dreptul său de proprietar de a fi despăgubit în cadrul procedurii de expropriere nelegală la care a fost supus.

Se invocă totodată dreptul său vătămat prin nerespectarea acordului încheiat cu C. S.A. Mediaş anterior exproprierii la data de 16.03.2012.

Se invocă dreptul la nediscriminare, dreptul la respectarea proprietăţii şi se solicită sesizarea şi suspendarea soluţionării cererii de revizuire până la data soluţionării întrebărilor de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

La dosar intimata C. Mediaş S.A. a formulat răspuns la cererea de sesizare solicitând respingerea sesizării intimata Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale depunând la dosar concluzii scrise.

În termenul de amânare a pronunţării pe cererea de sesizare şi pe cererea de revizuire, revizuentul invocă o soluţie de practică respectiv Decizia nr. 36/2014 a Curţii de Apel Alba arătând că pe numele său nu a fost emisă o decizie individuală de expropriere.

Curtea, analizând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în baza art. 267 din Tratat, o va respinge apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Conform dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

"Art. 267. - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009

"Art. 2. - (1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Analizând cererea formulată de revizuent, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite niciuna dintre cerinţele menţionate mai sus, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, acesta tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excedează competenţei sale.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

În cauză solicitarea revizuentului de sesizare astfel cum a fost formulată conţine referiri concrete la procedura de expropriere naţională la care a fost supus şi referiri concrete la poziţia abuzivă a autorităţilor care nu i-au respectat dreptul de a fi despăgubit, drept rezultat dintr-o convenţie legală încheiată anterior exproprierii dispusă la data de 2 octombrie 2013.

Prin sesizarea formulată în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 revizuentul nu indică nicio reglementare comunitară obligatorie neclară care poate forma obiectul lămuririi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Toate întrebările formulate de revizuent vizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de recurs şi nu interpretarea unei norme comunitare. Revizuentul solicită ca pe calea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să lămurească o situaţie litigioasă stabilită definitiv de instanţa de recurs prin decizia supusă revizuirii în baza art. 21 (2) din Legea nr. 554/2004, în parte întrebările din sesizare vizând motivele invocate în cererea de revizuire.

În raport de aceste motive, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de revizuent, constatând că în realitate prin cererea formulată revizuentul urmăreşte dezlegarea unor chestiuni de fapt, ceea ce nu este de competenţa instanţei unionale.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând cererea de revizuire astfel cum a fost formulată Curtea o apreciază pentru următoarele considerente ca nefondată în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ. pronunţarea hotărârilor definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată".

Situaţia premisă care stă la baza acestui motiv de revizuire priveşte încălcarea dreptului Uniunii Europene materializat în sens strict prin regulamente, directive şi decizii cu caracter obligatoriu şi în sens larg materializat prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în anumite domenii, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta deoarece autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească au obligaţia respectării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Astfel, în cazul în care o normă internă este contrară unei reglementări comunitare obligatorii are prioritate norma comunitară, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituind în fapt un remediu procedural menit să asigure prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu.

Prezenta cauză întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect o hotărâre definitivă, respectiv decizia pronunţată în recurs în dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal Decizia nr. 3558/15.11.2017 prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de revizuent, recurs declarat împotriva Sentinţei civile nr. 65/03.04.2015 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

Cererea de revizuire a fost formulată în termen şi deşi hotărârea din recurs nu evocă fondul, cererea de revizuire este admisibilă în raport de Decizia nr. 1039/05.12.2012 pronunţată de Curtea Constituţională.

Deşi admisibilă cererea de revizuire este nefondată, în cauză neputându-se reţine teza susţinută în cererea de revizuire în sensul că instanţa de recurs, prin respingerea recursului a încălcat normele dreptului comunitar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care primesc ocrotirea drepturilor particularilor vătămaţi prin acte de expropriere emise de autorităţi sau instituţii de stat.

Curtea apreciază că instanţa de recurs în analizarea legalităţii Deciziei de expropriere nr. 11593/2 octombrie 2013 emisă cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 255/2010 şi a H.G. nr. 474/2013 nu a încălcat o normă europeană obligatorie. Iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de revizuent nu este aplicabilă, situaţia revizuentului fiind diferită de cea din cauzele soluţionate.

Prin decizia pronunţată nu poate fi reţinută situaţia premisă invocată în sensul existenţei unei proceduri de expropriere nelegală şi a încălcării vreunui drept al revizuentului de către statul român, respectiv reprezentantul său intimata Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

Decizia pronunţată în recurs se bucură de autoritate de lucru judecat neputându-se reţine că analiza efectuată de această instanţă este contrară jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauză au fost analizate inclusiv efectele pe care le-a produs procedura de expropriere asupra acordului semnat anterior de revizuent cu societatea C. S.A. Mediaş, acest intimata neavând calitatea de expropriator.

Iar încheierea acestui acord, anterior exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu poate da naştere unor obligaţii în sarcina statului român, actele normative ce reglementează procedura exproprierii fiind legale şi constituţionale. În cauză acordul încheiat anterior exproprierii la 16.03.2012 cu un terţ - intimatul C. S.A. a devenit caduc faţă de statul român - respectiv faţă de intimata ANRM şi acest acord poate naşte în patrimoniul revizuentului, în anumite condiţii numai un drept de creanţă, care poate fi valorificat separat potrivit Legii nr. 255/2010, dar acest acord nu produce niciun efect faţă de statul român, devenind caduc. Deci nu se poate reţine teza susţinută în cererea de revizuire în sensul existenţei unui drept patrimonial vătămat prin decizia de expropriere, care a fost de interes public. Iar această decizie de expropriere a vizat toţi proprietarii de terenuri afectaşi menţionaţi în lista anexă a H.G. nr. 566/2012.

Conform art. 4 din H.G. nr. 566/2012 se prevede; "prin hotărâre a Guvernului se va aproba lista cuprinzând proprietarii sau deţinătorilor terenurilor supuse exproprierii, precum şi valoarea individuală a despăgubirilor aferente acestora", lucru care s-a transpus în anexa nr. 2 la H.G. nr. 474/2013 anexă în care se regăsesc numele celor expropriaţi, precum şi sumele aferente despăgubirilor pentru imobilele expropriate.

În cauză nu sunt aplicabile hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate deoarece în cauză nu există un drept vătămat al revizuentului de actul exproprierii ca act administrativ de autoritate publică şi care vizează un interes public şi care nu poate fi afectat, din punct de vedere al legalităţii de o convenţie anterioară încheiată între revizuent - proprietar expropriat şi o terţă persoană privată S.C. C. S.A. Mediaş şi care are ca obiect un drept de creanţă rezultat dintr-o obligaţie contractuală între părţi, altele decât statul implicat în procedura de expropriere.

Faţă de cele expuse mai sus, Curtea, constatând că cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3588 din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2014*, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN