Ședințe de judecată: Ianuarie | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 7/A/2019

Şedinţa publică din data de 10 ianuarie 2019

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 705/A din 08 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de nelegalitate invocată de contestatorii condamnaţi A., B. şi C..

În baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorii condamnaţi A., B. şi C. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., art. 395 alin. (1) C. proc. pen.. şi art. 123 C. pen. (1969) raportat la art. 21, art. 16 şi art. 53 din Constituţia României.

În baza art. 475 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorii condamnaţi A., B. şi C. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de condamnaţii A., B., C., D., E., F. şi G. împotriva deciziei penale nr. 393 din 14.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2011, contestatorii fiind obligaţi la plata sumei de câte 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că, prin contestaţia în anulare formulată, condamnaţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat desfiinţarea deciziei penale nr. 393 din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2011, invocând dispoziţiile art. 426 lit. b) şi d) C. proc. pen., prin prisma cărora au arătat că, la dosar, există probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale, şi că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii. În ceea ce priveşte primul aspect, contestatorii au arătat că, faţă de perioada săvârşirii faptelor, ianuarie - mai 2005, termenul de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă de la 11 ianuarie 2006 şi s-a împlinit, potrivit art. 122 lit. b) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 13 C. pen. (1969), la 11 ianuarie 2016 pentru infracţiunile prevăzute de art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 39/2003 şi art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 656/2002 (art. 29 după republicarea din 2012). Un al doilea aspect invocat a vizat nelegala compunere a completului de judecată în apel, întrucât la dosarul cauzei nu există vreun proces-verbal sau un alt document întocmit potrivit legii sau regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti referitor la constituirea completului de divergenţă prin includerea domnului judecător H.

Examinând condiţiile de formă impuse de art. 431 C. proc. pen., Curtea a constatat că acestea sunt îndeplinite, contestaţia în anulare formulată de contestatorii condamnaţi A., B., C., D., E., F. şi G. fiind admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din 20 martie 2018.

S-a arătat că, pe parcursul judecării contestaţiei în anulare, contestatorii condamnaţi A., B. şi C. au invocat, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a actului administrativ de participare la completul de divergenţă a magistratului H. (proces-verbal sau hotărâre a Colegiului de Conducere, după caz), au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 alin. (5) C. proc. pen., art. 395 alin. (1) C. proc. pen.. şi art. 123 C. pen. (1969) raportat la art. 21, art. 16 şi art. 53 din Constituţia României şi au solicitat, în baza art. 475 C. proc. pen., sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Analizând contestaţia în anulare formulată de condamnaţii A., B., C., D., E., F. şi G. prin prisma cazului prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. şi a motivelor invocate, Curtea a constatat că aspectele privind incidenţa prescripţiei răspunderii penale au fost deja examinate în cursul cercetării judecătoreşti în apel, fiind reflectate în considerentele deciziei penale nr. 393 din 14 martie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2011, prin care, de altfel, a şi fost dispusă, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., o soluţie de încetare a procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiunii, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen.. S-a mai arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, modificat prin Legea nr. 187/2012, instanţa de apel a dispus condamnarea şi astfel, implicit, a constatat că sunt întrunite elementele răspunderii penale, nefiind obligatorie pronunţarea explicită cu privire la neintervenirea prescripţiei.

Invocând principiul securităţii raporturilor juridice, Curtea a arătat că, odată ce instanţa de apel a pronunţat o hotărâre de condamnare intrată în puterea de lucru judecat, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu mai poate fi admisă, nemaiputându-se relua aceleaşi susţineri din apel în procedura acestei căi extraordinare de atac. De altfel, întrucât activitatea infracţională reţinută în sarcina inculpaţilor s-a epuizat în cursul anului 2006, s-a apreciat ca fiind evident că termenul prescripţiei speciale de 16 ani calculat potrivit art. 155 alin. (4) C. pen. (pedeapsa pentru infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, este închisoarea de la 3 la 10 ani, termenul de prescripţie fiind, potrivit art. 154 C. pen., de 8 ani) nu a fost atins la data de 14 martie 2017 când a fost pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti decizia penală nr. 393/2017. În plus, s-a arătat că termenul de prescripţie specială nu ar fi fost atins nici potrivit vechii reglementări, când dispoziţiile legale incidente impuneau ca termenul de prescripţie să fie depăşit doar cu jumătate.

În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., Curtea a constatat că acesta se referă la compunerea instanţei de apel, noţiune care reprezintă alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege, în vederea judecării cauzelor penale, compunere ce trebuie făcută potrivit legii. Or, în dosarul nr. x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti, la data de 14 decembrie 2016, completul iniţial învestit, format din doamna judecător I. şi domnul judecător J., a dispus repunerea cauzei pe rol pentru constituirea completului de divergenţă. Ca urmare, completul iniţial învestit a fost întregit în urma repunerii cauzei pe rol cu domnul judecător H.

Curtea a reţinut că, în cauză, au fost respectate atât dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care stabilesc că apelurile se judecă în complet format de 2 judecători, cât şi cele ale art. 394 alin. (5) C. proc. pen., referitoare la completul de divergenţă, precum şi că toţi membrii acestuia (judecătorii I., J. şi H.) erau judecători în cadrul Secţiei I Penală a Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată, s-a arătat că au fost respectate prevederile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care stabilesc modalitatea de constituire a completului de divergenţă (prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă), dispoziţii reluate în cuprinsul art. nr. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, dat fiind faptul că, în cauză, domnul judecător H. era menţionat în planificarea de permanenţă pentru data de 15 decembrie 2016.

Mai mult, au fost respectate şi dispoziţiile art. 111 alin. (9) raportat la art. 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, având în vedere că divergenţa s-a ivit pe data de 14 decembrie 2016 când judecătorul de permanenţă, potrivit hotărârii nr. 244 din 10 noiembrie 2016 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, era doamna judecător I., membru în completul iniţial învestit, iar întregirea completului de divergenţă s-a realizat, în aplicarea dispoziţiilor art. 110 alin. (5) din Regulament, prin participarea judecătorului înscris în lista de permanenţă după cel care nu putea participa la soluţionarea incidentului procedural, respectiv a domnului judecător H., judecătorul de permanenţă pentru data de 15 decembrie 2016.

Împotriva acestei decizii, la data de 12 mai 2018, au formulat apel contestatorii B., C., D., A. şi E., fără a o motiva. Ulterior, apelanţii contestatori A., B. şi C., personal şi prin apărător ales, au depus la dosar motivele de apel, prin care au criticat decizia apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie, reiterând susţinerile din cererea de contestaţie în anulare referitoare la intervenirea prescripţiei şi la nelegala compunere a completului de judecată care a soluţionat cauza în apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 11 octombrie 2018, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 4 pentru termenul de judecată din 8 noiembrie 2018, când cauza a fost amânată pentru a da posibilitatea apelanţilor contestatori B. şi A. să îşi asigure apărarea în mod ales, fixându-se termen, în acest sens, la 10 ianuarie 2019.

La această dată, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii apelurilor exercitate în cauză, arătând că decizia atacată nu face parte din categoria hotărârilor care, potrivit art. 432 alin. (4) C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi apelate.

Ulterior rămânerii cauzei în pronunţare, dar înainte de finalizarea şedinţei de judecată, apărătorul ales al apelanţilor contestatori B., C., A. şi E., a învederat că înţelege să invoce, potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 C. proc. pen., întrucât acestea încalcă exigenţele dreptului la un proces echitabil şi al dublului grad de jurisdicţie, precizând că "a fost luat prin surprindere" de excepţia inadmisibilităţii apelurilor invocată de parchet şi solicitând repunerea cauzei pe rol. Aceste solicitări au fost formulate şi în scris, după terminarea şedinţei de judecată, apărătorul ales al celor patru apelanţi transmiţând, prin email, la dosar o cerere prin care a reiterat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen.. şi a solicitat reluarea dezbaterilor în vederea punerii acesteia în discuţia părţilor.

Premergător, Înalta Curte, analizând temeinicia cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de apelanţii contestatori B., C., A. şi E., prin apărător ales, constată că aceştia au solicitat reluarea dezbaterilor în cauza ce formează obiectul prezentului dosar în vederea discutării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 C. proc. pen., care, aşa cum s-a arătat anterior, a fost formulată ulterior rămânerii cauzei în pronunţare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 395 alin. (1) C. proc. pen., dacă în cursul deliberării, instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol.

În speţă, se constată, însă, că aspectele la care au făcut trimitere apelanţii nu vizează împrejurări care să fi fost puse în discuţia părţilor şi care să necesite lămuriri suplimentare, ci invocarea, după rămânerea cauzei în pronunţare, a unei excepţii de neconstituţionalitate a textului de lege pe care reprezentantul parchetului şi-a întemeiat excepţia de inadmisibilitate a căii de atac. Or, cu prilejul dezbaterilor, apărătorul ales al apelanţilor a avut posibilitatea de a formula concluzii cu privire la excepţia inadmisibilităţii ridicată de parchet, drept pe care l-a şi exercitat, fără, însă, a preciza la acel moment că înţelege, la rândul său, să invoce o excepţie de neconstituţionalitate în legătură cu chestiunea pusă în discuţie. De altfel, abia după rămânerea cauzei în pronunţare apărătorul a precizat acest aspect, susţinând că "a fost luat prin surprindere" de concluziile reprezentantului Ministerului Public.

Ca urmare, raportat la motivele invocate şi la împrejurarea că a fost depăşit momentul procesual în care se putea formula o eventuală excepţie, Înalta Curte apreciază că nu se impune admiterea cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de apelanţii contestatori B., C., A. şi E., prin apărător ales.

Tot cu titlu preliminar, este de menţionat că, deşi ulterior încheierii dezbaterilor şi rămânerii cauzei în pronunţare apărătorul ales al apelanţilor contestatori B., C., A. şi E. a formulat oral o cerere de recuzare a membrilor completului de judecată, pe care, însă, părţile prezente nu şi-au însuşit-o, împrejurare care l-a determinat pe avocat să lase acest aspect la aprecierea instanţei, Înalta Curte nu va proceda la aplicarea dispoziţiilor legale privind soluţionarea cererii, având în vedere, în acest sens, manifestarea expresă de voinţă a celor doi contestatori, dar şi prevederile art. 67 alin. (2) C. proc. pen., din care rezultă că, după dezinvestirea, aşa cum este cazul în speţă, judecătorul nu mai poate fi recuzat, nemaiexistând raţiunea pentru care a fost reglementat acest remediu procesual (respectiv împiedicarea participării magistratului la soluţionarea unei cauze).

Examinând, în continuare, apelurile declarate de contestatorii B., C., D., A. şi E., prin prisma excepţiei invocate de reprezentantul Ministerului Public şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile pentru următoarele considerente:

Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţia României, revizuită, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.

Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În prezenta cauză, cererea introductivă de instanţă este reprezentată de contestaţia în anulare formulată de condamnaţii B., C., D., A. şi E. împotriva deciziei penale nr. 393 din 14 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2011, ca instanţă de apel. Aşadar, dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt cele ale art. 426-432 C. proc. pen.. referitoare la calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Analizând dispoziţiile cuprinse în Secţiunea 1 a Capitolului V din Titlul III al C. proc. pen., se constată că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în cazurile menţionate la art. 426 C. proc. pen., precum şi faptul că prevederile art. 431 C. proc. pen.. nu instituie nicio cale de atac împotriva soluţiei pronunţate în faza examinării în principiu a admisibilităţii acestei căi extraordinare de atac. Mai mult, potrivit art. 432 alin. (1) C. proc. pen., după ce a fost depăşită faza admisibilităţii în principiu, dacă găseşte contestaţia în anulare întemeiată, instanţa desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. Totodată, dispoziţiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen.. prevăd că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Pe de altă parte, din examinarea prevederilor art. 408 C. proc. pen.. se constată că doar sentinţele nedefinitive sunt susceptibile de reformare prin calea de atac a apelului, iar nu şi deciziile pronunţate în procedura specifică unei căi extraordinare de atac.

În aceste condiţii, raportat la dispoziţiile textelor de lege anterior menţionate, se constată că numiţii B., C., D., A. şi E. au declarat apel împotriva unei hotărâri definitive (decizie pronunţată în contestaţia în anulare formulată împotriva unei alte decizii dată în apel, la rândul ei definitivă), învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia, deşi calea de atac promovată nu întruneşte cerinţele legale.

Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării apelului şi împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, o asemenea cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile … pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de contestatorii B., C., D., A. şi E. împotriva deciziei penale nr. 705/A din 08 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că aceştia se află în culpă procesuală, îi va obliga la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii contestatori B., C., A. şi E., până la prezentarea avocatului ales, în sumă de câte 70 RON, şi cel cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator D., în sumă de 260 RON, urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (6) C. proc. pen., aceste prevederi fiind incidente şi în ceea ce priveşte onorariul interpretului de limba turcă, care se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelanţii contestatori B., C., A. şi E., prin apărător ales.

Respinge, ca inadmisibile, apelurile declarate de contestatorii B., C., D., A. şi E. împotriva deciziei penale nr. 705/A din 08 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă apelanţii contestatori la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii contestatori B., C., A. şi E., până la prezentarea avocatului ales, în sumă de câte 70 RON, şi cel cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul contestator D., în sumă de 260 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba turcă se plăteşte din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2019.