Ședințe de judecată: Mai | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1977/2018

Şedinţa publică din data de 22 mai 2018

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.600 RON reprezentând drepturi salariale, pentru perioadele în care a prestat servicii în calitate de angajat, salariat, anume: 22.10.2014 - 30.06.2015 - 8 luni si 8 zile şi 01.09.2015 - 30.06.2016 -10 luni; 10.09.2016 - 30.06.2017 - 9 luni şi 20 de zile; se solicită obligarea pârâtului la virarea contribuţiilor către bugetul de stat, precum şi ia plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 2001 din 17 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că între reclamantă şi pârât s-au încheiat convenţii de prestării servicii sportive, în baza cărora reclamanta solicită plata sumei de bani ce face obiectul prezentei cauze, şi nu un contract de muncă, astfel că a constatat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, care atrag competenţa de soluţionare a tribunalului, ei sunt incidente dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., potrivit cărora judecătoriile judecă cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Ca atare, s-a arătat că este competentă material judecătoria, iar teritorial, în temeiul ari 107 C. proc. civ., este judecătoria de la domiciliul sau sediul pârâtului, în cauză fiind Judecătoria Craiova, jud. Dolj.

Prin sentinţa nr. 3638 din 3 aprilie 2018, Judecătoria Craiova, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că din dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului rezultă că un sportiv profesionist poate încheia cu un club o convenţie civilă sau un contract individual de muncă.

S-a arătat că, pentru stabilirea naturii juridice a contractului încheiat între părţi, trebuie să ne raportăm atât la voinţa părţilor, cât şi la condiţiile de fapt în care se desfăşoară activitatea şi nu neapărat la denumirea data actului juridic de către acestea, concluzie care se desprinde dispoziţiile art. 1266 C. civ.:

"(1) Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Conform art. 10 din Codul muncii:

"Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu."

Analizând contractele aflate la dosarul cauzei, încheiate de un sportiv profesionist, în baza cărora reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. - Fotbal Feminin la plata sumei de 5.600 RON, reprezentând drepturi salariale, instanţa a constatat că litigiul are ca obiect un conflict individual de muncă, de competenţa tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011. S-a avut în vedere faptul că prin contractele supuse examinării sunt reglementate drepturile şi obligaţiile specifice raporturilor de muncă, anume obligaţia de prestare a activităţii sportive (a muncii), de către angajat şi obligaţia de plată a angajatorului.

Fiind întrunite elementele esenţiale ale contractului încheiat, anume prestarea muncii de către salariat şi subordonarea salariatului faţă de angajator, având în vedere caracterul cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ şi cu executare succesivă, precum şi obligaţiile asumate de părţi ce au caracterul obligaţiilor specifice raporturilor de muncă, s-a arătat că aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a cauzei, din punct de vedere material.

Faţă de cele arătate, instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Craiova şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Cu privire la conflictul, negativ de competenţă, cu a cărui Judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată se solicită plata unor drepturi salariale ce se arată că nu au fost achitate în perioada în care reclamanta a prestat servicii în calitate de angajat, precum şi obligarea pârâtului la virarea contribuţiilor către bugetul de stat.

S-a indicat drept temei de drept al acţiunii prevederile art. 159 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, ce cuprinde dispoziţii referitoare la salarizare, şi 366 din acelaşi act normativ, care reglementează modalitatea de plată a salariului.

Descrierea obiectului acţiunii, expusă de reclamantă prin raportare la motivarea acesteia şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii, anume plata drepturilor salariale restante şi a contribuţiilor sociale, nu atrage incidenţa art. 94 lit. k) C. proc. civ., cât timp este vorba de un litigiu în care se invocă nerespectarea unor drepturi salariale şi obligaţii aferente acestora.

Din perspectiva normelor juridice incidente, precum şi faţă de obiectul acţiunii, la stabilirea instanţei competente să soluţioneze pricina trebuie avute în vedere prevederile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit C. proc. civ.

În contextul arătat, acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 1 şi 4, a acordat competenţă tribunalelor să judece, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date în competenţa altor jurisdicţii, precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

"Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal". Art. 210 din acelaşi act normativ prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Astfel, întrucât se constată că printr-o dispoziţie legală expresă s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului, pentru toate considerentele expuse anterior, competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22.05.2018.