Ședințe de judecată: Octombrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia Penală

Decizia nr. 7/RC/2019

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2019

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat de condamnatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 2410 din 07 decembrie 2017 a Judecătoriei Braşov, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL, prin reprezentant legal C.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, Parchetul a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prev. de art. 243 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în data de 14 ianuarie 2016, a primit, din eroare, în contul societăţii pe care o administrează, suma de 200.000 RON, de la SC B. SRL, din Braşov, conform O.P. nr. x din 14 ianuarie 2016, iar, ulterior, când s-a constatat această eroare şi i s-a solicitat remiterea acestei sume, a refuzat, în mod expres, să dea curs solicitării, însuşindu-şi, pe nedrept, această sumă de bani.

Instanţa de fond a observat că, potrivit art. 243 C. pen. "Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine."

Analizând varianta reţinută în actul de sesizare a instanţei privind modalitatea de săvârşire a faptei, raportat la varianta susţinută de inculpat privind modalitatea de săvârşire a faptei, prin compararea şi raportarea ambelor variante la probele administrate în cauză, instanţa de fond a apreciat că faptei imputate inculpatului îi lipsesc elemente esenţiale pentru a constitui infracţiune, neexistând probe în sensul săvârşirii infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, fapta săvârşită de inculpat nefiind prevăzută de legea penală.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că, din actele de cercetare efectuate în cauză, din probele administrate, nu rezultă că inculpatul A. ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv fapta de care este învinuit, în condiţiile prevăzute de textul de lege, mai sus menţionat.

De asemenea, s-a apreciat că din probele administrate în cauza supusă judecăţii nu rezultă că inculpatul ar fi săvârşit fapta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv cu intenţie. În acest sens, instanţa de fond a reţinut că declaraţiile inculpatului sunt consecvente, coerente şi credibile pe tot parcursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Modalitatea de săvârşire a faptelor reţinută în sarcina inculpatului presupune probe certe, care să demonstreze fără echivoc intenţia sa infracţională. În lipsa acestor probe, orice speculaţii privind logica infracţională duc spre conturarea unui dubiu care profită inculpatului.

În continuare, s-a subliniat că infracţiunea are ca obiect material, în cazul prevăzut de alin. (1) al art. 243 C. pen., un bun găsit, iar în cazul prevăzut de alin. (2), un bun ajuns din eroare în posesia făptuitorului.

Totodată, s-a reţinut că, în primul caz, infracţiunea se realizează fie printr-o inacţiune, nepredarea bunului găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut în termen de 10 zile, fie printr-o acţiune, dispunere de acel bun ca al său; în cazul alin. (1) teza a II-a legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru predarea bunului, însă sub aspectul laturii obiective, infracţiunea se realizează prin însuşirea pe nedrept de către făptuitor a unui bun găsit, ajuns în posesia sa, adică prin efectuarea de către acesta a unui act care implică luarea în stăpânire a bunului. Sub aspectul laturii subiective indiferent de modalitatea de săvârşire, infracţiunea implică vinovăţia făptuitorului numai sub forma intenţiei. Intenţia, în acest caz presupune cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că bunul pe care şi-l însuşeşte este un bun pierdut sau abandonat.

Instanţa de fond a constatat că inculpatul A., în calitate de reprezentant al SC D. SRL Deva, jud. Hunedoara, încasând prin virarea bancară în contul firmei sale suma de 200.000 RON provenind de la SC B. SRL, din Braşov, societate cu care a derulat relaţii comerciale timp de 6 ani, nu şi-a însuşit un bun găsit, ci o sumă de bani virată pe numele societăţii sale, în contul său, evidenţiată în contabilitate, despre care a susţinut că provenea dintr-o tranzacţie comercială şi i se cuvenea, fiind un debit pe care îl avea de încasat de la societatea persoanei vătămate, aspect credibil în condiţiile în care relaţiile dintre părţi fuseseră de colaborare pe parcursul mai multor ani, concretizate în contracte comerciale de prestare servicii, iar societatea persoanei vătămate mai făcuse şi anterior astfel de plăţi către societatea inculpatului, prin aceleaşi modalităţi de virare în cont bancar, la care se adaugă şi agrearea unor moduri de stingere a datoriilor de către acţionarii din Austria.

Natura acestei sume, a contractului dintre părţi, dacă această sumă se cuvenea sau nu inculpatului şi cu ce titlu sau, dimpotrivă, ar fi dus la o îmbogăţire fără just temei, sunt, în opinia instanţei de fond, aspecte de natură comercială care fac obiectul relaţiilor contractuale dintre părţi şi care, în accepţiunea legislaţiei civile, este legea părţilor. Astfel de litigii se soluţionează în caz de neînţelegeri pe calea unui litigiu civil. Aşadar, s-a apreciat că aspectele referitoare la încasarea acestei sume de bani şi contestarea ei de către persoana vătămată se circumscriu normelor procesuale civile, comerciale, fapta inculpatului nefiind prevăzută de legea penală ca fiind o infracţiune.

De asemenea, s-a reţinut că aceste împrejurări nu pot înclina decât către reţinerea unei bănuieli cu privire la existenţa unei fapte imputate inculpatului, unui dubiu cu privire la o anume activitate infracţională, circumscrise unei acuzaţii penale, însă nu pot susţine, dincolo de orice îndoială rezonabilă, nici existenţa certă a unei infracţiuni şi nici vinovăţia acuzatului, în condiţiile în care există un ansamblu de date, elemente, informaţii cărora le lipseşte caracterul cert, necontestat, verosimil, credibil şi concordant.

Din analiza întregului material probator administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că nu se poate stabili, fără urmă de îndoială, că în fapt au fost săvârşite infracţiuni, în forma de vinovăţie prevăzută de lege, că fapta este prevăzută de legea penală, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi partea civilă SC B. SRL.

Prin Decizia penală nr. 430/AP din 26 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi de partea civilă SC B. SRL împotriva Sentinţei penale nr. 2410 din 07 decembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. x/2016, pe care a desfiinţat-o în totalitate şi rejudecând:

În temeiul art. 243 alin. (2) C. pen. şi art. 61 C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., la o pedeapsă de 3.000 de RON amendă penală (150 de zile-amendă a câte 20 de RON pentru fiecare zi-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea.

În temeiul art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 19 şi art. 25 C. proc. pen. şi art. 1357 şi urm. C. civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părţii civile SC B. SRL suma de 200.000 de RON plus dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României, calculată de la data de 24 ianuarie 2016 până la plata efectivă a debitului.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din probele administrate în cauză rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că inculpatul şi-a însuşit suma de 200.000 de RON, virată din eroare de către martora E., angajată a părţii civile SC B. SRL, în contul societăţii administrate de el.

Astfel, s-a observat că martora E., audiată nemijlocit de instanţa de apel, a arătat că la data de 14 ianuarie 2016 a intenţionat să facă, printr-un sistem de internet banking, o plată către unul din furnizorii părţii civile, respectiv către SC F. SRL. Pentru că şablonul predefinit pentru efectuarea electronică a plăţilor către această societate era situat în vecinătatea celui destinat efectuării plăţilor către societatea inculpatului SC D. SRL, dintr-o evidentă eroare, martora a selectat şablonul predefinit al acestei din urmă societăţi şi a virat suma de 200.000 de RON către această societate.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că existenţa acestei erori de efectuare a plăţii către societatea inculpatului rezultă şi din faptul că partea civilă avea de făcut într-adevăr o plată de 400.000 de RON către furnizorul SC F. SRL, dar pentru că nu se putea face plata în acest mod decât pentru maximum 200.000 de RON, martora a făcut în aceeaşi zi două plăţi de câte 200.000 de RON fiecare. Cum eroarea de selectare a şablonului predefinit s-a produs doar în cazul uneia din cele două plăţi de câte 200.000 de RON, doar aceasta a fost virată în contul societăţii inculpatului, cea de-a doua plată de 200.000 de RON fiind virată în contul furnizorului SC F. SRL. Factura emisă de această din urmă societate atestă fără dubiu existenţa acestei datorii.

Totodată, s-a mai reţinut că existenţa erorii la virarea sumei rezultă şi din faptul că aceasta a fost sesizată abia la data de 01 martie 2016, atunci când reprezentantul furnizorului SC F. SRL a sesizat părţii civile că i-a fost virată doar suma de 200.000 de RON, în loc de 400.000 de RON, cât i se datora. Constatând eroarea, respectiv faptul că doar una din cele două plăţi de câte 200.000 de RON fusese efectuată către SC F. SRL, cea de-a doua fiind făcută din eroare către societatea inculpatului SC D. SRL, martora E. l-a sunat pe inculpat şi i-a explicat ce s-a întâmplat. Refuzul inculpatului de a restitui banii ajunşi din eroare în contul societăţii sale şi afirmaţia acestuia că banii respectivi reprezintă "o mană cerească" pentru el sunt aspecte care denotă, în mod cert, potrivit instanţei de apel, intenţia inculpatului de a-şi însuşi banii ajunşi din eroare în contul societăţii sale.

Faptul că, după ce a primit banii necuveniţi şi după ce i-a spus martorei la telefon că refuză să restituie suma primită, inculpatul a emis nişte facturi cu care a încercat să justifice că partea civilă i-ar fi datorat această sumă de 200.000 de RON nu poate conduce la concluzia că ar exista vreun dubiu cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de însuşire a bunului ajuns din eroare în posesia sa.

Modul în care s-a făcut plata, precum şi faptul că societatea inculpatului nu mai avea relaţii comerciale cu societatea parte civilă de aproximativ 2 ani, denotă, potrivit instanţei de apel, că plata sumei de 200.000 de RON făcută din eroare de martora E. în contul societăţii inculpatului nu avea ca bază desfăşurarea unor relaţii comerciale între cele două societăţi. Dimpotrivă, emiterea de către inculpat a facturii din 04 ianuarie 2016 a avut ca scop doar încercarea inculpatului de a da o aparenţă de justificare a încasării sumei ajunse din eroare în contul societăţii sale. Faptul că această factură nu a fost comunicată părţii civile decât după ce inculpatul şi-a însuşit banii ajunşi din eroare în contul societăţii sale, denotă că această factură a fost antedatată deliberat, pentru a se încerca justificarea sumei virate din eroare în data de 14 ianuarie 2016.

În plus, s-a reţinut că susţinerile inculpatului potrivit cărora era îndreptăţit la nişte bonusuri din partea părţii civile, invocând în acest sens un email trimis către reprezentanţii părţii civile, nu poate conduce la o concluzia contrară, din moment ce aceste bonusuri nu i-au fost acordate de partea civilă. Inculpatul nu-şi putea însuşi singur aceste bonusuri, profitând de faptul că i-a fost virată din eroare o sumă de bani în cont.

Pentru aceste motive, curtea de apel a reţinut că însuşirea de către inculpatul A. a sumei de 200.000 de RON, ajunsă din eroare în contul societăţii sale SC D. SRL, constituie infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În sensul că însuşirea sumelor virate din eroare în cont constituie infracţiunea de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., este practica judiciară a instanţelor în speţe similare, fiind menţionate Sentinţa penală nr. 327/2015 a Curţii de Apel Cluj, definitivă prin Decizia nr. 55/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ţinând cont de gradul de pericol social al faptei, de cuantumul sumei însuşite de inculpat şi de modul în care acesta a încercat să justifice încasarea sumei, curtea i-a aplicat inculpatului pedeapsa amenzii, în cuantum de 3.000 de RON amendă penală (150 de zile-amendă a câte 20 de RON pentru fiecare zi-amendă), pentru săvârşirea infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. S-a apreciat că această sancţiune este în măsură să conducă la atingerea scopului pedepsei, având în vedere mobilul săvârşirii infracţiunii şi contextul în care aceasta a fost comisă.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, curtea de apel a constatat că prin cererea de la dosarul instanţei de fond persoana vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 219.375 RON, formată din suma de 200.000 de RON plătită din eroare, suma de 5.000 de RON reprezentând onorariu avocat şi suma de 14.375 RON reprezentând dobânda de referinţă calculată la data de 01 aprilie 2017, solicitându-se calcularea în continuare a acesteia până la recuperarea efectivă a sumei.

Reţinând săvârşirea de către inculpat a infracţiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen., ca urmare a însuşirii sumei ajunse din eroare în contul societăţii inculpatului, curtea de apel a dispus obligarea inculpatului la restituirea acestei sume.

De asemenea, având în vedere că săvârşirea infracţiunii de însuşire a sumei ajunse din eroare în contul societăţii sale îl pune de drept în întârziere pe inculpat, iar partea civilă a solicitat şi plata dobânzii legale, potrivit O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel a dispus obligarea inculpatului şi la plata dobânzii de referinţă a BNR, începând cu data săvârşirii infracţiunii până la plata efectivă a debitului. Cum virarea din eroare a sumei nedatorate s-a făcut la data de 14 ianuarie 2016, iar potrivit art. 243 C. pen. infracţiunea se consumă dacă făptuitorul nu restituie în termen de 10 zile bunul ajuns din eroare în posesia sa, curtea de apel a reţinut ca dată a săvârşirii infracţiunii data de 24 ianuarie 2016. Aşadar, s-a stabilit că aceasta va fi data de la care începe să curgă dobânda legală la care este îndreptăţită partea civilă ca urmare a însuşirii de către inculpat a sumei de 200.000 de RON plătită din eroare în contul societăţii sale.

În continuare, s-a reţinut că sumele achitate de partea civilă avocatului care a reprezentat-o nu reprezintă despăgubiri civile, ci cheltuieli de judecată. Partea civilă nu a făcut însă dovada plăţii către avocat a sumei de 5.000 de RON, la care face referire în constituirea de parte civilă.

În final, curtea de apel a subliniat că inculpatul nu a acţionat în calitate de prepus al SC D. SRL, pentru a se putea reţine calitatea de parte responsabilă civilmente a acestei din urmă societăţii, ci acesta a acţionat în calitate persoană care avea împuternicirea să retragă banii din conturile societăţii. Banii ajunşi din eroare în contul societăţii i-a însuşit inculpatul, fără să acţioneze ca un prepus al societăţii. Această activitate a inculpatului nu este una care să justifice un raport de prepuşenie între el şi SC D. SRL, pentru a se putea reţine condiţiile de la răspunderea civilă delictuală a societăţii. Modul de comitere a faptei de către inculpat ar fi putut ridica problema răspunderii societăţii pentru fapta penală, însă nu s-a dispus trimiterea acesteia în judecată alături de inculpatul A.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, avocat G., la data de 23 august 2018.

În cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A., prin apărător, a invocat dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, apărarea a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare, respectiv art. 243 alin. (2) C. pen.

Astfel, apărarea a apreciat că starea de fapt, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare şi reţinută de instanţa de apel, descrie instituţia plăţii nedatorate reglementată de prevederile art. 1341 C. civ., iar nu o faptă incriminată de normele de drept penal.

În acest sens, s-a menţionat că una dintre condiţiile esenţiale pentru existenţa infracţiunii de însuşire a bunului găsit este ca bunul însuşit să fie pierdut de către posesor (să fi ieşit din posesia sau detenţia acestuia fără voia sa). Bunul intrat din eroare în posesia făptuitorului reprezintă bunul mobil remis din eroare unui terţ care îl primeşte crezând că îi este destinat. Elementul material al infracţiunii pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată constă în însuşirea pe nedrept a bunului ajuns din eroare sau fortuit în posesia făptuitorului în termen de 10 zile din momentul în care făptuitorul a cunoscut că bunul nu îi aparţine. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube (valoarea bunului) în patrimoniul persoanei vătămate.

Sub aspectul laturii obiective, s-a susţinut că infracţiunea se realizează prin nepredarea, dispunerea sau însuşirea pe nedrept a unui bun găsit sau ajuns din eroare în posesia făptuitorului, iar sub aspectul laturii subiective, indiferent de modalitatea de săvârşire, infracţiunea implică vinovăţia făptuitorului numai sub forma intenţiei.

Or, în speţă, apărarea a subliniat că nu există nicio faptă prevăzută de legea penală, fiind incidente, cel mult, dispoziţiile din legea civilă privind plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză. Astfel, s-a apreciat că, în prezentul dosar, instanţa de apel a desfiinţat instituţia juridică a plăţii nedatorate, prin transformarea oricărei operaţiuni comerciale derulate între operatori economici care au calitatea de profesionişti în element material al infracţiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a arătat că, în cauză, nu este negată existenţa unor relaţii de natură comercială care au presupus furnizarea unor servicii către persoana vătămată din partea societăţii D. SRL. Or, în contextul în care instanţa de apel nu a permis inculpatului să administreze probe cu privire la aceste relaţii comerciale sau la preţul total al serviciilor prestate de D. SRL în favoarea societăţii B. SRL, apărarea a susţinut că nu se poate concluziona asupra diferenţei rămase de achitat conform convenţiei între acestea, contractul fiind legea părţilor. Ca atare, în opinia apărării, simpla împotrivire din partea uneia dintre părţile contractante de a-şi îndeplini obligaţiile de plată, corelativ cu credinţa fermă din partea cocontractantului în sensul existenţei unor diferenţe de plată, exclud operaţiunea de însuşire a plăţii valabil efectuate, chiar dacă ulterior este afirmată inexistenţa dorinţei de efectuare a plăţii de către debitorul obligaţiei.

În ceea ce priveşte operaţiunile descrise de instanţa de apel referitor la antedatarea facturii din 04 ianuarie 2016 şi dispunerea de suma virată de către inculpat, deşi aceasta a fost virată societăţii D. SRL, apărarea a susţinut că acestea reprezintă fapte de natură penală pentru care inculpatul A. nu a fost trimis în judecată şi faţă de care nu a fost atrasă răspunderea sa penală, astfel că este încălcată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului cu privire la săvârşirea unor presupuse infracţiuni de fals şi delapidare. Mai mult, chiar dacă nu s-a dispus condamnarea inculpatului pentru asemenea fapte, cu privire la care nu a existat sesizarea instanţei de judecată, în opinia apărării, afirmarea unei stări de fapt care întruneşte elementele constitutive ale acestor infracţiuni nu poate fi permisă şi nu poate justifica o soluţie de condamnare, cum este cea pronunţată în prezentul dosar. În acest sens, apărarea a susţinut că nu se încearcă modificarea stării factuale reţinute de instanţa de apel, ci se subliniază doar limitele judecăţii în cadrul unui dosar penal, în care instanţa nu poate reţine cu prilejul soluţionării cauzei săvârşirea altor infracţiuni pentru fapte care nu sunt vizate de actul de sesizare, această manieră de judecare a cauzei depăşind obiectul şi limitele judecăţii fixate prin actul de sesizare.

Totodată, apărarea a arătat că, în speţă, inculpatul A. nu deţine calitatea de subiect activ al infracţiunii pentru care a fost condamnat în calea de atac a apelului, întrucât nu a primit din eroare nicio sumă de bani, cei 200.000 RON nefiind viraţi inculpatului, transmişi acestuia sau remişi în orice altă modalitate către A. Suma de bani a fost virată societăţii D. SRL, în contul deschis pe numele acestei persoane juridice. De altfel, apărarea a precizat că această stare de fapt a fost confirmată de hotărârea recurată, în motivarea căreia s-a reţinut că, deşi plata se dorea a fi efectuată în contul SC F. SRL, din eroare, din cauza unui şablon predefinit pentru efectuarea electronică a plăţilor, s-a realizat în contul societăţii D. SRL. Pe cale de consecinţă, apărarea a apreciat că însăşi situaţia premisă a normei de incriminare, care presupune existenţa posesiei din partea inculpatului asupra bunului, nu este îndeplinită în cauză. În acest sens, s-a subliniat că persoana juridică D. SRL este o entitate juridică distinctă de persoana fizică A., între cele două neexistând identitate. Posibilitatea inculpatului de a face operaţiuni bancare în cadrul societăţii D. SRL, în virtutea calităţii sale de administrator, nu creează o confuzie sau o identitate între persoana fizică A. şi persoana juridică D. SRL. O persoană fizică nu poate avea calitatea de "proprietar" al unei persoane juridice, societatea comercială cu răspundere limitată D. fiind o entitate distinctă, cu personalitate juridică şi patrimoniu propriu. Or, în opinia apărării, acesta este şi motivul pentru care regulile în materie de gestionare a patrimoniului şi activităţii persoanei juridice diferă de cele ale persoanei fizice.

În plus, apărarea a susţinut că, în hotărâre atacată, în partea finală a considerentelor, s-a reţinut că inculpatul a acţionat ca împuternicit al societăţii, acesta reprezentând limbajul uzual care defineşte contractul de mandat. Or, apărarea a considerat că însăşi calitatea de mandatar a inculpatului faţă de mandantul societate comercială D. SRL, calitate afirmată şi reţinută de instanţa de apel, exclude posibilitatea angajării răspunderii proprii a mandatarului. Răspunderea administratorului societăţii este răspunderea civilă contractuală a mandatului remunerat potrivit art. 2018 alin. (1) C. civ. În acest sens, s-a precizat că, potrivit art. 2009 C. civ., contractul de mandat este "contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant". Ca atare, apărarea a apreciat că acţiunile mandatarului realizate în numele şi pe seama societăţii nu atrag răspunderea proprie a mandatarului, ci a mandantului în numele căruia sunt realizate.

Prin urmare, având în vedere că inculpatului nu i-a fost virată vreo sumă de bani, apărarea a susţinut că este nelegală şi soluţia pronunţată pe latură civilă, prin care s-a stabilit îndeplinirea obligaţiei de restituire a sumei de 200.000 RON de către inculpat. În acest sens, s-a subliniat că respectiva sumă de bani a intrat în contul societăţii D. SRL, care a dispus de operaţiunile de încasări şi plăţi prin intermediul persoanelor împuternicite.

În continuare, apărarea a menţionat că fapta este lipsită şi de elementele de tipicitate subiectivă, întrucât eventuala obligaţie de restituire cădea în sarcina societăţii D. SRL căreia i-a fost virată suma de 200.000 RON. Or, instanţa de apel, în mod eronat, a analizat conduita inculpatului, care nu putea dispune operaţiuni de restituire în nume propriu, singura în măsură să procedeze în această manieră fiind societatea beneficiară. De altfel, în opinia apărării, chiar exprimarea privind însuşirea de către inculpat a sumei ajunsă în contul societăţii "sale" D. SRL este defectuoasă, întrucât, aşa cum s-a menţionat anterior, nicio persoană fizică nu este proprietar al unei entităţi juridice.

De asemenea, apărarea a menţionat că lipsa intenţiei directe ca formă a vinovăţiei cu care poate fi săvârşită infracţiunea pentru care a fost pronunţată soluţia de condamnare este confirmată de raţionamentul instanţei de apel, conform căruia inculpatul A. se considera îndreptăţit la nişte bonusuri din partea părţii civile. Or, tocmai această voinţă internă a inculpatului, reprezentarea existenţei unor datorii pe care partea civilă le avea faţă de societatea D. SRL, al cărei administrator este inculpatul, exclude, în opinia apărării, existenţa elementului material al infracţiunii constând într-un act de însuşire pe nedrept. De altfel, s-a subliniat că, această reprezentare internă, factorul intelectiv, constând în credinţa inculpatului cu privire la existenţa datoriilor a căror plată a şi solicitat-o părţii civile în prealabil, nu are nicio legătură cu poziţia cocontractantului său şi nu poate fi condiţionată de existenţa în mod concomitent a aceleiaşi opinii din partea cocontractantului debitor al obligaţiei de plată.

Aşadar, în opinia apărării, credinţa interioară a inculpatului în sensul că i se cuveneau societăţii sumele pentru serviciile prestate face ca refuzul de restituire să fie unul legitim, nefiind suficientă invocarea unei erori cu privire la efectuarea plăţii din partea persoanei în sarcina căreia incumbă în mod real datoria pentru ca refuzul de restituire să devină nejustificat.

Concluzionând, apărarea a apreciat că, în cauză, este incident motivul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă cu privire la care nu deţine calitatea de subiect activ, iar aceasta este lipsită atât de elementele de tipicitate subiectivă, fiind reţinută de instanţa de apel convingerea inculpatului în sensul că societatea D. este îndreptăţită la plata sumei virate de partea civilă, cât şi de elementele de tipicitate obiectivă, întreaga stare de fapt redată în actul de sesizare şi analizată în calea de atac a apelului conturând cel mult posibilitatea învestirii instanţei civile cu un litigiu de constatare a unei plăţi nedatorate.

Faţă de aspectele anterior indicate, apărarea a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. şi a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie.

La data de 19 septembrie 2018, partea civilă SC B. SRL, prin avocat ales H., a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului în casaţie.

În esenţă, partea civilă a apreciat că, din considerentele hotărârii atacate rezultă o stare de fapt şi de drept contrară celei susţinute de către inculpat în cererea de recurs în casaţie.

De asemenea, s-a subliniat că, potrivit literaturii de specialitate, teza I a art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. presupune lipsa tipicităţii obiective, atunci când se retine incidenţa dezincriminării, ori când fapta comisă este de natură civilă ori o contravenţie sau când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de factură obiectivă, ori când subiectul activ nu întruneşte cerinţele speciale prevăzute de lege.

Totodată, s-a menţionat că, în cererea de recurs în casaţie nu s-au făcut trimiteri la materialul probator administrat în cauză, nu au fost menţionate aspectele din considerentele hotărârii atacate care ar impune adoptarea soluţiei solicitate de către inculpat şi nu s-au făcut niciun fel de menţiuni referitor la nerespectarea obligaţiilor care îi reveneau acestuia de a depune înscrisurile solicitate de către instanţă.

Aşadar, faţă de starea de fapt dedusă judecăţii, s-a apreciat că nu există niciun dubiu că hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile.

La data de 20 septembrie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a depus concluzii scrise.

În esenţă, Parchetul a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că înţelesul cazului prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei, fiind incident alt tip de răspundere), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât "vinovăţia prevăzută de lege" (Secţia penală, Decizia nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, www.scj.ro).

De asemenea, s-a menţionat că scopul recursului în casaţie este acela de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei. Consecinţa recursului în casaţie este doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Astfel, Parchetul a apreciat că, în cauză, starea de fapt reţinută atât în actul de sesizare a instanţei, cât şi de către instanţa de apel se circumscrie elementelor constitutive ale infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. De altfel, s-a precizat că încadrarea în dispoziţiile art. 243 alin. (2) C. pen. a faptei constând în însuşirea unei sume transferate în contul bancar al unei entităţi asupra căreia inculpatul dispune a fost confirmată de instanţa supremă prin Decizia penală nr. 55/A din 11 februarie 2016.

În plus, s-a menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. Or, analizarea declaraţiilor date de persoanele ascultate cu respectarea garanţiilor procedurale presupune o reapreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiei faptice constatate şi a poziţiei subiective a acestora, analiză ce excedează unor verificări de legalitate care pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie.

Aşadar, Parchetul a apreciat că, prin promovarea căii extraordinare de atac, inculpatul tinde la rejudecarea fondului cauzei.

În final, s-a susţinut că hotărârea Curţii de Apel Braşov nu este susceptibilă de critici privind conformitatea cu legea şi nu se impune a fi reformată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 octombrie 2018.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 13 noiembrie 2018, cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu numai cu privire la susţinerile privind inexistenţa laturii obiective a infracţiunii, precum şi lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incidentă răspunderea civilă.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că susţinerile recurentului privind latura subiectivă a infracţiunii, nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât în cadrul acestui motiv de recurs în casaţie se analizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni doar sub aspectul laturii obiective, nu şi lipsa vinovăţiei prevăzută de lege. De altfel, aceste argumente nu pot fi circumscrise niciunuia dintre celelalte cazuri de recurs în casaţie prevăzute de lege.

Totodată, în ceea ce priveşte aspectele de fapt invocate de recurent, Înalta Curte a subliniat că, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel. Or, instanţa de recurs în casaţie nu poate să examineze, în această cale extraordinară de atac aspecte de fapt sau să dea o nouă apreciere materialului probator administrat în cauză.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (Decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.scj.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.] " (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.scj.ro).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.scj.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte poate analiza dacă fapta, astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată corespunde tiparului de incriminare al infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A.

Din această perspectivă, se constată că, prin Decizia penală nr. 430/AP din 26 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3.000 de RON amendă penală (150 de zile-amendă a câte 20 de RON pentru fiecare zi-amendă) pentru săvârşirea infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., reţinându-se în fapt, în esenţă, că, inculpatul A. şi-a însuşit suma de 200.000 de RON, virată din eroare, la data de 14 ianuarie 2016, de către martora E., angajată a părţii civile SC B. SRL, în contul societăţii administrate de inculpat, respectiv D. SRL.

În legătură cu această faptă, recurentul a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor întrucât: bunul nu a ajuns în posesia acestuia şi, astfel, nu poate avea calitatea de subiect activ; nu este îndeplinită situaţia premisă a infracţiunii prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., respectiv existenţa posesiei asupra bunului; este incidentă răspunderea civilă, respectiv dispoziţiile privind plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză.

Potrivit art. 243 alin. (2) C. pen., însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că subiectul activ al acestei infracţiuni nu este circumstanţiat, putând fi, aşadar, orice persoană care îndeplineşte condiţiile cerute de lege şi comite o asemenea faptă, textul necondiţionând existenţa infracţiunii de vreo calitate specială.

Referitor la situaţia premisă, condiţie prealabilă necesară pentru existenţa infracţiunii, reflectând preexistenţa unei realităţi pe care trebuie să se grefeze săvârşirea faptei şi care face parte din conţinutul juridic al infracţiunii, se observă că, în varianta prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., situaţia premisă constă în aceea că bunul ajunge în posesia făptuitorului independent de voinţa lui, respectiv din eroare sau în mod fortuit.

De asemenea, în ceea ce priveşte latura obiectivă, se constată că elementul material al infracţiunii constă în însuşirea sau nepredarea bunului ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului. Însuşirea bunului de către cel la care a ajuns din eroare sau în mod fortuit presupune efectuarea de acte cu caracter patrimonial care evidenţiază luarea în stăpânire a bunului, în sensul că făptuitorul se comportă faţă de acesta ca şi când ar fi propriul său bun, iar nepredarea presupune omisiunea celui care a găsit bunul de a-l remite, preda autorităţilor sau celui ce l-a pierdut.

Pentru întregirea laturii obiective, trebuie îndeplinită şi cerinţa ca însuşirea bunului trebuie să se facă pe nedrept, respectiv fără consimţământul celui deposedat, iar nepredarea bunului autorităţilor sau posesorului, deţinătorului ori proprietarului acelui bun, când acesta este cunoscut, constituie element material al infracţiunii dacă au trecut 10 zile din momentul în care făptuitorul a realizat că bunul nu-i aparţine.

Totodată, Înalta Curte reţine că infracţiunea prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen., în modalitatea omisivă (nepredarea), se comite la expirarea termenului de 10 zile calculat de la momentul la care făptuitorul a realizat că bunul nu îi aparţine, iar în modalitatea comisivă (însuşirea), se poate săvârşi anterior expirării intervalului de 10 zile în care bunul ar fi trebuit predat, respectiv la momentul la care bunul a fost luat în stăpânire.

Urmarea imediată a infracţiunii constă în îngrădirea exercitării în fapt a drepturilor patrimoniale ale unei persoane, cu privire la un bun mobil, iar legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei.

Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de apărare, că inculpatul A. este subiectul activ al infracţiunii de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor. Astfel, aşa cum s-a menţionat anterior, subiectul activ al infracţiunii prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen. nu este circumstanţiat, putând fi orice persoană care îşi însuşeşte un bun ajuns în posesia acesteia, din eroare sau în mod fortuit. Cu alte cuvinte, subiectul activ este persoana care realizează elementul material al infracţiunii. Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut în mod clar că inculpatul A. este cel care a realizat elementul material al infracţiunii, respectiv şi-a însuşit suma de 200.000 de RON, virată din eroare de către martora E., angajată a părţii civile SC B. SRL, în contul societăţii administrate de inculpat. De altfel, inculpatul nu a contestat săvârşirea elementului material al infracţiunii, însă a invocat diferite motive pentru care şi-a însuşit respectiva sumă de bani (existenţa unor relaţii contractuale între cele două firme, convingerea acestuia că este îndreptăţit la plată). Înalta Curte constată că motivele invocate privesc, în realitate, latura subiectivă a infracţiunii şi nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât, aşa cum s-a menţionat şi în încheierea din 13 noiembrie 2018, în cadrul acestui motiv de recurs în casaţie se analizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni doar sub aspectul laturii obiective, nu şi lipsa vinovăţiei prevăzută de lege.

De asemenea, se observă că aspectele privind modalitatea efectivă în care suma de bani a ajuns în posesia inculpatului, respectiv că banii au fost viraţi societăţii D. SRL, vizează, în realitate, inexistenţa situaţiei premisă a infracţiunii prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În acest sens, se observă, aşa cum s-a menţionat şi anterior, că o condiţie prealabilă, necesară pentru existenţa infracţiunii, este aceea ca bunul să ajungă în posesia făptuitorului independent de voinţa lui, respectiv din eroare sau în mod fortuit. Modalitatea efectivă în care bunul ajunge în posesia făptuitorului (făptuitorul primeşte bunul de la o altă persoană, făptuitorul ia bunul dintr-un anumit loc), nu prezintă relevanţă asupra situaţiei premisă, aceasta fiind îndeplinită dacă bunul a ajuns în posesia făptuitorului independent de voinţa lui.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că sunt relevante constatările instanţei de apel respectiv:

"inculpatul şi-a însuşit suma de 200.000 de RON, virată din eroare de către martora E., angajată a părţii civile SC B. SRL, în contul societăţii administrate de el. (...)

Existenţa erorii la virarea sumei rezultă şi din faptul că aceasta a fost sesizată abia la data de 01 martie 2016, atunci când reprezentantul furnizorului SC F. SRL a sesizat părţii civile că i-a fost virată doar suma de 200.000 de RON, în loc de 400.000 de RON, cât i se datora. Constatând eroarea, respectiv faptul că doar una din cele două plăţi de câte 200.000 de RON fusese efectuată către SC F. SRL, cea de-a doua fiind făcută din eroare către societatea inculpatului SC D. SRL, martora E. l-a sunat pe inculpat şi i-a explicat ce s-a întâmplat. Refuzul inculpatului de a restitui banii ajunşi din eroare în contul societăţii sale şi afirmaţia acestuia că banii respectivi reprezintă "o mană cerească" pentru el sunt aspecte care denotă, în mod cert, potrivit instanţei de apel, intenţia inculpatului de a-şi însuşi banii ajunşi din eroare în contul societăţii sale.

Faptul că, după ce a primit banii necuveniţi şi după ce i-a spus martorei la telefon că refuză să restituie suma primită, inculpatul a emis nişte facturi cu care a încercat să justifice că partea civilă i-ar fi datorat această sumă de 200.000 de RON nu poate conduce la concluzia că ar exista vreun dubiu cu privire la săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de însuşire a bunului ajuns din eroare în posesia sa."

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului, suma de bani a ajuns în posesia inculpatului, din eroare, fiind îndeplinită situaţia premisă prevăzută de norma de incriminare.

De altfel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că însuşirea pe nedrept, prin efectuarea unui transfer bancar în conturile personale, a unei sume bani transferată din eroare de către o societate în contul cabinetului de avocatură al făptuitorului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, în modalitatea însuşirii pe nedrept a unui bun mobil ajuns din eroare în posesia făptuitorului" (Decizia nr. 55 din 11 februarie 2016, publicată, www.scj.ro).

Or, în speţă, instanţa de apel a stabilit că inculpatul (...) a acţionat în calitate de persoană care avea împuternicirea să retragă banii din conturile societăţii. Banii ajunşi din eroare în contul societăţii i-a însuşit inculpatul (...).

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă, fapta imputată inculpatului întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută de art. 243 alin. (2) C. pen.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind incidenţa răspunderii civile, Înalta Curte constată că îndeplinirea, în conformitate cu legea civilă, a condiţiilor referitoare la plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză, ca şi existenţa unor sancţiuni sau a unor remedii prevăzute de legea civilă în aceste cazuri, nu se constituie într-o cauză de exonerare de răspundere penală şi nu atrage exclusiv incidenţa şi răspunderea prevăzute de legea civilă.

În acest sens, trebuie subliniat că, la momentul virării, din eroare, a sumei de bani în contul societăţii inculpatului, puteau fi incidente dispoziţiile din legea civilă privind plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât infracţiunea imputată inculpatului a fost comisă ulterior, când acesta şi-a însuşit suma ajunsă din eroare în contul societăţii, refuzând să o restituie. Cu alte cuvinte, numai între momentul în care suma de bani a ajuns în contul societăţii inculpatului şi data săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 243 alin. (2) C. pen. se putea vorbi despre un litigiu civil.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 430/AP din 26 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 430/AP din 26 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CT