Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
I. Acţiunea disciplinară
Prin Acţiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), procurorului A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moldova Nouă, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) şi m) din aceeaşi lege.
II. Hotărârea instanţei de disciplină
Prin Hotărârea nr. 3P din 26 aprilie 2018, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele:
A admis în parte acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară şi, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a aplicat procurorului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moldova Nouă, sancţiunea disciplinară constând în "avertisment" pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din aceeaşi lege.
A respins acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva domnului procuror A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moldova Nouă, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prev. de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca neîntemeiată.
III. Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de disciplină
Împotriva hotărârii menţionate la pct. II au declarat recurs atât Inspecţia Judiciară cât şi A.
IV. Recursul titularului acţiunii disciplinare.
În argumentarea recursului declarat, Inspecţia Judiciară invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru criticile expuse rezumativ în continuare.
Prima critică vizează aplicarea eronată a normelor de drept referitoare la elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce priveşte latura subiectivă, întrucât, pe de o parte, nu a fost avut în vedere întregul material probator, iar, pe de altă parte, nu au fost interpretate în mod obiectiv just probele administrate în cauză.
Sub aspect obiectiv, atitudinea pasivă a procurorului s-a manifestat cu bună ştiinţă, aşadar cu intenţie şi constă în lipsa diligenţei şi a oricărei justificări.
În mod eronat s-a reţinut că magistratul procuror a dat întâietate cauzelor cu propunere de trimitere în judecată, când în realitate din probatoriul administrat a rezultat un număr de 25 de dosare mai vechi de 5 ani - dintre care 16 dosare din anul 2012, cu propunere de trimitere în judecată şi alte 13 dosare din anul 2013, cu propunere de trimitere în judecată - care au fost lăsate în nelucrare.
În condiţiile în care nu au fost constate indicii ale existenţei unor cauze care să justifice pasivitatea manifestată de procuror, rezultă cu certitudine că lăsarea în nelucrare a dosarelor este imputabilă procurorului.
Consideră că, în cuprinsul hotărârii, au fost reţinute în mod greşit şi consecinţele faptelor săvârşite de procuror.
De asemenea, în ceea ce priveşte forma de vinovăţie care caracterizează faptele comise, în raport de materialul probator administrat în cauză, sub aspectul laturii subiective, se apreciază că modul în care procurorul a înţeles să îşi exercite atribuţiile de serviciu este expresia gravei neglijenţe în exercitarea funcţiei prin lăsarea unor cauze în nelucrare timp de peste 6 ani.
Se consideră că forma vinovăţiei care caracterizează faptele comise este cea a gravei neglijenţe în forma culpei grave, şi nicidecum cea a culpei scuzabile, astfel cum a apreciat instanţa disciplinară.
Prin urmare, se apreciază că apărările magistratului cercetat disciplinar nu au niciun suport legal pentru constatarea nevinovăţiei sale, în condiţiile care chiar şi la un volum foarte mare de activitate, care de altfel nici nu a fost contestat, nu este admisibil ca într-o perioadă de 6 ani de zile să fie lăsate atât de multe cauze în nelucrare, procurorul manifestând o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri profesionale, cu consecinţe grave asupra înfăptuirii actului de justiţie.
Cea de-a doua critică care se aduce hotărârii recurate se referă la modalitatea în care s-a realizat individualizarea sancţiunii aplicată în condiţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, opinând că, în raport de împrejurările săvârşirii faptei şi de consecinţele acesteia, se justifică aplicarea unei sancţiuni mai aspre, de natură a-l atenţiona pe procurorul A. cu privire la conduita viitoare a acestuia relativ la instrumentarea/soluţionarea cauzelor.
Se susţine că, prin experienţa acumulată, cu atât mai mult cu cât în perioada 2012 - 2017 magistratul procuror a ocupat şi funcţii de conducere, fiind prim-procuror adjunct în perioada 2012 - 2014 şi respectiv prim-procuror în perioada 2014 - 2017, avea obligaţia să cunoască şi să respecte normele de procedură şi principiile ce guvernează activitatea de procuror.
Menţionează că în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care prin Decizia nr. 38/24.03.2014 a Completului de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2013 a statuat că "cu o mare vechime acumulată în funcţia de magistrat, procurorul în cauză ar fi trebuit, prin experienţa acumulată, să cunoască şi să respecte normele de procedură şi principiile ce guvernează această activitate (...)."
V. Recursul formulat de procuror A.
În argumentarea recursului declarat ce priveşte doar partea privind aplicarea sancţiunii disciplinare, pârâtul procuror invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru criticile expuse rezumativ în continuare.
Se susţine că a fost aplicat greşit art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, întrucât textul respectiv vizează exclusiv situaţia în care magistratul încalcă dispoziţiile sau deciziile conducătorului instanţei sau parchetului în cadrul căruia funcţionează, iar nu şi pentru situaţiile când aceste decizii sau dispoziţii sunt date de conducătorii ierarhici superiori conducătorului instanţei sau parchetului respectiv.
Prin compararea conţinutului constitutiv al abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), respectiv art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, văzând şi reglementările din art. 64 şi 65 din Legea nr. 304/2004, se poate observa că legiuitorul a făcut cuvenita distincţie între deciziile conducătorului parchetului şi cele ale procurorului ierarhic superior: procurorul general al parchetului de pe lângă o curte de apel este procuror ierarhic superior, dar nu este şi conducător al parchetelor ierarhic superioare.
Pe de altă parte, în interpretarea dată de instanţa disciplinară se face vorbire despre principiul controlului ierarhic ce ar sta la baza obligaţiei de conformare a conducătorului la dispoziţiile conducătorului parchetului ierarhic superior. Este o chestiune de necontestat, numai că temeiul legal premisă nu îl constituie acest principiu, ci dispoziţia art. 65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ("Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv"), aşa cum în cazul instanţelor judecătoreşti premisa legală o constituie dispoziţia din art. 43 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ("Fiecare instanţă judecătorească este condusă de un preşedinte care exercită atribuţiile manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia").
Sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare imputate, se arată că omisiunea de raportare a avut drept justificare încercarea de a nu pune întreaga unitate de parchet într-o lumină proastă, iar, pe de altă parte, a sperat că va soluţiona aceste dosare.
În ceea ce priveşte urmarea produsă, se argumentează că se poate discuta de o singură urmare: împiedicarea luării măsurilor apreciate ca fiind legale şi oportune de către conducerile parchetelor superioare, precizându-se că în acţiunea disciplinară şi hotărârea recurată nu se face referire la vreo măsură care a fost luată de către şefii parchetelor ierarhic superioare în cazurile în care la parchetele ierarhic inferioare s-a constatat că un număr relativ mare de cauze nu au fost soluţionate în termene scurte.
În lipsa unor asemenea exemple, nu se poate susţine că recurentul procuror a împiedicat posibile măsuri organizatorice de redistribuire a dosarelor cu care era supraîncărcată unitatea de parchet pe care a condus-o.
VI. Apărările formulate de părţi
Recurentul procuror A. a depus întâmpinare la recursul formulat de Inspecţia Judiciară, prin care a solicitat respingerea recursului acestei părţi, ca nefondat, expunând argumente în combaterea criticilor recurentei, în sensul respingerii recursului Inspecţiei Judiciare şi admiterii recursului său.
VII. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.
1. Recursul Inspecţiei Judiciare
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către titularul acţiunii disciplinare, nu poate fi reţinut.
Criticile titularului acţiunii disciplinare privind nelegalitatea înlăturării răspunderii disciplinare a judecătorului recurent pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) în ambele variante normative ale tezei I şi tezei a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neîntemeiate.
În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanţă de control judiciar, Înalta Curte constată, că, în mod corect, instanţa de disciplină a reţinut faptul că în sarcina magistratului pârât nu se poate stabili săvârşirea respectivei abateri.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Or, în raport cu prevederile art. 322 din noul C. proc. pen., respectarea dispoziţiilor referitoare la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi pronunţarea asupra acestora de către procuror, în termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală, potrivit art. 320 şi 321 alin. (1) din acelaşi cod, reprezintă îndatoriri de serviciu.
Ca atare, neîndeplinirea acestor obligaţii ar putea, în condiţii determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În consecinţă, pentru admiterea acţiunii disciplinare, urma a se stabili, sub un prim aspect, în raport cu prevederile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, "nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile", pentru a constitui abatere disciplinară, dacă, în speţă, sunt întrunite respectivele condiţii.
În acest sens, este de reţinut că statutul disciplinar al judecătorului şi procurorului, integrat statutului profesional al acestuia, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii subiective şi obiective a acestora.
Această reglementare a regimului disciplinar nu priveşte condiţiile angajării răspunderii disciplinare, aşa încât aceste condiţii şi cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.
Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare cere şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relaţiile sociale referitoare la justiţie în acest caz; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică; latura subiectivă, constând în vinovăţie; producerea unui rezultat vătămător şi "nex cauzal".
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
În speţă, pentru a se stabili întrunirea cumulativă a elementelor abaterii reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, în ambele variante normative ale tezei I şi tezei a II-a, urma a se examina şi dacă încălcarea sau nesocotirea acestor dispoziţii au caracter imputabil, dacă au fost săvârşite cu vinovăţie, respectiv dacă se poate reţine, cumulativ, existenţa factorului intelectiv şi a celui volitiv.
Pe bună dreptate, însă, instanţa de disciplină a reţinut că, sub aspectul laturii subiective, faptele recurentului procuror nu sunt de natură a-i atrage acestuia răspunderea disciplinară.
Una din condiţiile pentru existenţa acestei abateri disciplinare este imputabilitatea, care trebuie să fie îndeplinită cumulativ cu celelalte condiţii: repetabilitatea şi nerespectarea dispoziţiilor legale privind soluţionarea cu celeritate a cauzelor sau a termenelor de efectuare a lucrărilor.
Este exclusă existenţa abaterii disciplinare în ipoteza în care soluţionarea cu întârziere a dosarelor sau efectuarea cu întârziere a lucrărilor se datorează unor factori de ordin obiectiv.
Abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 este, sub aspect juridic, consecinţa nerespectării obligaţiei stipulate la art. 91 alin. (1) din aceeaşi lege, conform căreia "Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen rezonabil, în funcţie de complexitatea acestora (…)".
Aceste dispoziţii legale trebuie aplicate, însă, în corelaţie cu dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. o) şi art. 41 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora una dintre atribuţiile acestui organism, prin cele două secţii a sale - pentru procurori şi, respectiv, pentru judecători - este aceea de a aproba măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru parchete şi instanţe.
Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere concluziile Avizului nr. 2 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE - Strasbourg, 23 noiembrie 2001), potrivit cărora "(…) statele trebuie să revizuiască prevederile existente privind finanţarea şi administrarea instanţelor. CCJE atrage atenţia îndeosebi asupra necesităţii de a aloca resurse suficiente instanţelor pentru a le da acestora posibilitatea să funcţioneze în conformitate cu standardele stipulate de articolul 6 al Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului."(pct. 14 al Avizului nr. 2).
Deşi îi vizează doar pe judecători, acest aviz poate fi avut în vedere şi în ceea ce-i priveşte pe procurori, ţinând cont că, în România, noţiunile de "autoritate judecătorească" şi "magistratură" îi includ atât pe judecători, cât şi pe procurori, cele două categorii de magistraţi activând în cadrul instanţelor judecătoreşti, respectiv al Ministerului Public, autorităţi prevăzute de Constituţia României în cadrul aceluiaşi capitol - Cap. VI, intitulat "Autoritatea judecătorească" (art. 124 - 134).
În speţă, principala cauză care a determinat crearea situaţiei de fapt, corect stabilită de secţia pentru procurori şi necontestată de recurentă, constă în volumul mare de activitate cu care s-a confruntat magistratul, dovedit de actele dosarului, faptul că pe lângă activitatea de execuţie a îndeplinit şi funcţii de conducere, precum şi problemele personale ale magistratului.
În acest sens, s-a reţinut că pe lângă activitatea impusă de îndeplinirea funcţiilor de conducere, recurentul procuror şi-a repartizat spre soluţionare şi dosare penale, întocmind un număr semnificativ de rechizitorii, instanţa de disciplină constatând că recurentul procuror a depăşit media numărului de rechizitorii per procuror: astfel, în anul 2012 a emis un număr de 33 de rechizitorii din totalul de 161 emise de unitatea de parchet, în anul 2013 a emis 84 de rechizitorii din totalul de 261, în anul 2014, 51 din 256, în anul 2015, 81 din 232, în anul 2016, 96 din 227, iar în anul 2017 a emis un număr de 69 de rechizitorii din totalul de 182.
Pe lângă aceste rechizitorii, volumul de activitate al procurorului recurent a cuprins şi alte soluţii de netrimitere în judecată, respectiv: 311 în 2012, 364 în 2013, 139 în 2014, 129 în 2015, 144 în 2016 şi 281 în 2017.
La aceste lucrări s-au adăugat şi cele specifice activităţii de conducere, precum semnarea adreselor de înregistrare a dosarelor, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor, verificarea lucrărilor din compartimentul judiciar, activitatea de îndrumare a procurorilor stagiari, primirea petenţilor în audienţă etc.
Rezultă, aşadar, că nesoluţionarea în termen a celor 74 de dosare repartizate este consecinţa, în principal, a unor factori de ordin obiectiv, constând în volumul mare al activităţii desfăşurate de magistrat, funcţiei de conducere avute în perioada de referinţă şi a activităţilor aferente specifice acesteia, iar nu a unor "motive imputabile"acestuia, aşa cum o cer dispoziţiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Mai mult decât atât, contrar susţinerilor recurentei Inspecţia Judiciară, împrejurările obiective, incluzând circumstanţele învederate de recurentul procuror şi dovedite de probatoriul administrat, privind volumul mare de activitate, pentru care personalul din unitatea de parchet nu era suficient, magistratul fiind obligat să exercite, pe lângă activităţile impuse de funcţia de conducere şi multe atribuţii de execuţie alături de colegii procurori şi în egală măsură cu aceştia, atestă că faptele şi atitudinea ce-i sunt reproşate nu s-au datorat unei lipse nejustificate de preocupare din partea sa.
Dimpotrivă, aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul procuror a dat dovadă de interes şi a manifestat diligenţă în soluţionarea dosarelor, stând peste orele de program şi venind la serviciu inclusiv la sfârşit de săptămână, fiind preocupat de calitatea muncii prestate, ceea ce poate conduce la întârzieri în efectuarea altor lucrări, în absenţa unei normări a muncii şi în condiţiile unor resurse umane deficitare de desfăşurare a activităţii în cadrul unităţii parchetului respectiv, confirmate de materialul probator administrat în cauză.
Aceste aspecte, coroborate, creează cadrul propice suprasolicitării neuropsihice a magistratului şi producerii de erori/întârzieri în activitate; de asemenea, apariţia problemelor de ordin personal, pe fondul unei suprasolicitări neuropsihice, afectează calitatea actului de justiţie, inclusiv sub aspectul celerităţii soluţionării lucrărilor.
Se constată, aşadar, că, în cauză, în mod legal, instanţa de disciplină a constatat că, sub aspectul laturii subiective, fapta magistratului se circumscrie unei culpe scuzabile, iar nu gravei neglijenţe susţinute de recurenta Inspecţia Judiciară, astfel că lipseşte caracterul imputabil al faptei recurentului, unul dintre elementele constitutive prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare pentru săvârşirea abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.
Din această perspectivă, se constată netemeinicia criticilor formulate de recurenta Inspecţia Judiciară.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, în raport cu împrejurările, gravitatea concretă şi consecinţele faptei săvârşite şi conform caracterului gradual al aplicării sancţiunii disciplinare, se reţine că instanţa de disciplină cu temei a apreciat că este justificată aplicarea unei sancţiuni care să îi atragă atenţia magistratului asupra gravităţii faptei şi să îl determine ca, pe viitor, să evite un comportament similar, aplicând corect criteriile de individualizare în funcţie de împrejurările concrete în care a fost săvârşită abaterea, de gravitatea şi urmările acesteia, precum şi în considerarea circumstanţelor personale şi profesionale ale magistratului.
În raport cu toate aceste împrejurări, prin aplicarea sancţiunii disciplinare este necesar să îşi găsească reflectare şi principiul proporţionalităţii dintre faptă şi riposta societăţii, după cum trebuie luate în considerare şi celelalte circumstanţe relevante în cauză.
În acest sens, se reţine că, potrivit pct. 5.1. din Carta Europeană privind Statutul judecătorilor (Strasbourg, 8 - 10 iulie 1998):
"(…) Gravitatea sancţiunilor aplicabile este precizată prin statut şi aplicarea acestora este supusă principiului proporţionalităţii.(…)".
În plus, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanţa de disciplină trebuia să ţină seama, pe lângă aspectul sus-menţionat, îl reprezintă şi circumstanţele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârşit respectivele abateri.
Prin urmare, este lipsită de relevanţa propusă şi referirea expresă la o anumită hotărâre din jurisprudenţa instanţei de disciplină, menţionată în acest context, referitoare la experienţa profesională a magistratului sancţionat, deoarece respectiva hotărâre este rezultată dintr-o altă situaţie de fapt.
În atare situaţie şi ţinând cont de faptul că, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate criteriile de individualizare şi de proporţionalitate specifice angajării răspunderii disciplinare, se constată o adecvată alegere a sancţiunii aplicate, astfel încât, se vor înlătura, ca netemeinice, şi criticile formulate din această perspectivă, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Inspecţia Judiciară.
2. Recursul domnului procuror A.
În ce priveşte criticile formulate de recurentul procuror referitoare la aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, se reţine că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succedă.
Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 constă în "nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente".
Recurentul procuror susţine că dispoziţiile art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 se aplică exclusiv pentru situaţiile în care magistratul încalcă dispoziţiile sau deciziile conducătorului instanţei sau parchetului în care funcţionează, iar nu şi pentru situaţiile când aceste decizii sau dispoziţii sunt date de conducătorii ierarhici superiori conducătorului instanţei sau parchetului inferior, opinând că, prin compararea conţinutului constitutiv al abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), respectiv art. 99 lit. g) din Legea nr. 303/2004, în raport cu prevederile art. 64 şi 65 din Legea nr. 304/2004, se observă că legiuitorul a făcut distincţia între conducătorul parchetului şi procurorul ierarhic superior: procurorul general al parchetului de pe lângă o curte de apel este procuror ierarhic superior, dar nu este şi conducător al parchetelor ierarhic inferioare.
Sub aspectul laturii subiective şi al urmării produse, recurentul procuror arată că omisiunea de raportare a avut drept justificare încercarea de nu pune unitatea de parchet într-o lumină proastă, sperând că va soluţiona acele dosare, iar urmarea produsă nu există, întrucât nu a fost luată vreo măsură de către şefii parchetelor ierarhic superioare în cazurile în care la parchetele ierarhic inferioare s-a constatat un număr relativ mare de cauze care nu au fost soluţionate în termen.
Este necontestat faptul că recurentul procuror a acţionat contrar Ordinului nr. 35/12.10.2015 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, neraportând pe cale ierarhică situaţia dosarelor mai vechi de 6 luni de la data înregistrării la parchet a referatelor cu propunere de clasare, renunţare la urmărire penală şi trimitere în judecată.
Contrar susţinerilor recurentului procuror, se reţine că procurorul general al parchetului de pe lângă o curte de apel are un drept de control general asupra unităţilor de parchet din circumscripţie din punct de vedere "al administrării".
Astfel, conform art. 132 alin. (1) din Constituţia României, activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Potrivit principiului controlului ierarhic, Ministerul Public este conceput ca un sistem piramidal în cadrul căruia procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior [art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004].
Esenţa acestui principiu constă, pe de o parte, în exercitarea de către procurorii cu funcţii de conducere a unui control asupra actelor, măsurilor şi soluţiilor adoptate de procurorii din subordine, iar pe de altă parte, în exercitarea unui control de tip administrativ.
Conţinutul şi limitele exercitării controlului sunt stabilite prin dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, C. proc. pen. şi Regulamentele de organizare şi funcţionare a parchetelor, a Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.
Astfel, potrivit art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale exercită şi atribuţii de coordonare şi control al administrării parchetului unde funcţionează, precum şi al parchetelor din circumscripţie.
Dispoziţiile regulamentare reiau prevederile Legii nr. 304/2004 şi ale C. proc. pen. privitoare la controlul jurisdicţional exercitat de conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic şi stabilesc cadrul controlului de tip administrativ.
Conform art. 77 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel organizează, coordonează şi conduce activitatea parchetului de pe lângă curtea de apel şi a celorlalte parchete din circumscripţie, potrivit legii şi ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, răspunzând de îndeplinirea sarcinilor ce îi revin.
Prin urmare, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunal au un drept de control general asupra unităţilor de parchet din circumscripţie, din punct de vedere "al administrării", în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004.
Structura piramidală a Ministerului Public, consacrată de dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi reluată în dispoziţiile regulamentare, se transpune în aria decizională de tip administrativ în obligativitatea îndeplinirii ordinilor emise de conducătorii ierarhici după cum urmează:
- ordinele cu caracter intern emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în exercitarea atribuţiilor de conducere, coordonare şi control ce-i revin în calitate de conducător al Ministerului Public, sunt obligatorii pentru toate parchetele indiferent de treapta ierarhică pe care se situează;
- ordinele emise de procurorii generali şi de prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale în exercitarea atribuţiilor de conducere, coordonare şi control sunt obligatorii pentru parchetele din raza de competenţă a acestora;
- dispoziţiile scrise, date de conducătorul parchetului în conformitate cu legea sunt obligatorii pentru procurorii din subordinea sa;
- dispoziţiile date în scris şi în conformitate cu legea de conducătorul parchetului ierarhic superior sunt obligatorii pentru conducătorul parchetului ierarhic inferior care i se subordonează.
Aşadar, distincţia pe care legiuitorul a făcut-o în prevederile art. 99 lit. g) şi m) din Legea nr. 304/2004 şi la care face referire recurentul procuror constă în faptul că noţiunea de procuror ierarhic cu care operează legiuitorul în dispoziţiile art. 99 lit. g) este mai largă decât aceea de conducător al parchetului folosită în textul art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.
Procurorul ierarhic este cel care deţine o funcţie de conducere şi, în raport de poziţia procurorului obligat să se conformeze dispoziţiei acestuia, se situează pe o treaptă superioară în structura parchetelor.
Din interpretarea sistematică şi gramaticală a dispoziţiilor art. 99 lit. g) şi m) se desprinde concluzia potrivit căreia în conţinutul noţiunii de "dispoziţie", utilizat de legiuitor în textul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. g), intră deciziile de tip administrativ, date, în scris şi în conformitate cu legea, de procurorii ierarhici, alţii decât conducătorii de parchete, pentru această din urmă ipoteză existând o prevedere specială, lit. m).
În raport cu dispoziţiile imperative ale art. 64 alin. (1), ale art. 65 alin. (1) şi (2) şi art. 92 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, respectarea dispoziţiilor procurorului general în exercitarea atribuţiilor de conducere, coordonare şi control, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru parchetele din raza de competenţă a acestora, reprezentând o îndatorire de serviciu.
Aceste dispoziţii vin în completarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Interpretarea prevederilor normative menţionate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată şi ale art. 12 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, precum şi la situaţia speţei, susţine cele reţinute de instanţa de disciplină cu privire la nerespectarea dispoziţiei cu caracter administrativ dispusă în conformitate cu legea de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.
Ca atare, neraportarea pe cale ierarhică a situaţiei dosarelor mai vechi de 6 luni de la data înregistrării la parchet a referatelor cu propunere de clasare, renunţare la urmărire penală şi trimitere în judecată, contrar celor dispuse prin Ordinul nr. 35/12.10.2015, constituie după cum, pe bună dreptate, s-a reţinut, o încălcare nejustificată a unei dispoziţii administrative legale.
În acest context trebuie precizat că recurentul încearcă să minimalizeze principiul subordonării şi controlului ierarhic ce caracterizează activitatea în cadrul parchetelor, dând o interpretare proprie noţiunii de conducător de parchet din textul legal incident, lit. m) a art. 99 din Legea nr. 304/2004, afirmând că noţiunea de conducător de parchet nu se poate referi decât la conducătorul unităţii de parchet din care procurorul face parte, interpretare care ar conduce la o distincţie pe care textul respectiv nu o conţine, or, potrivit adagiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
De asemenea, secţia pentru procurori a stabilit în mod corect şi latura subiectivă a abaterii disciplinare, în sensul că a reţinut intenţia directă, ambii factori, intelectiv şi volitiv, fiind demonstraţi de modul în care, în mod neechivoc, magistratul a eludat fără nicio justificare dispoziţiile administrative în discuţie.
Susţinerile recurentului procuror, în sensul că, sub aspectul laturii subiective şi al urmării produse, omisiunea de raportare a avut drept justificare încercarea de nu pune unitatea de parchet într-o lumină proastă, sperând că va soluţiona acele dosare, iar urmarea produsă nu există, întrucât nu a fost luată vreo măsură de către şefii parchetelor ierarhic superioare, nu pot fi reţinute, acestea rezultând dintr-o interpretare subiectivă, fără niciun suport în conţinutul ordinului în discuţie şi care sunt contrazise şi de ansamblul probator administrat sub acest aspect.
În raport cu cele expuse, Înalta Curte constată că, în cauză, relativ la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, a fost corect reliefată existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, aşa încât argumentele recurentului procuror nu pot fi primite.
În consecinţă, nerespectarea Ordinului nr. 35/12.10.2015 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.
VIII. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Inspecţia Judiciară şi de pârâtul A. împotriva Hotărârii nr. 3P din 26 aprilie 2018, pronunţate de secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi,14 ianuarie 2019.
Procesat de GGC - NN