Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 30.09.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună interzicerea pârâtei să utilizeze în activităţile comerciale semnul B. în activităţile comerciale, în special pentru servicii de tip alimentaţie publică, fast-food, restaurant, producţie şi comercializare produse alimentare, pe teritoriul României, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pe care ce se va pronunţa şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa nr. 255 din 22 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâta să înceteze utilizarea semnului B. în activităţile comerciale, pentru servicii de tip alimentaţie publică, fast-food restaurant, producţie şi comercializare produse alimentare pe teritoriul României, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru.
Prin Decizia nr. 242 din 28 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. SRL împotriva sentinţei menţionate.
Împotriva Deciziei nr. 242 din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, a declarat recurs pârâta B. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
Este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia pârâta nu foloseşte semnul doar pentru propria sa identificare în raport cu ceilalţi comercianţi, ci şi pentru desemnarea fondului său de comerţ, aplicând semnul pe produse şi servicii, deoarece s-a bazat exclusiv pe probele administrate de către reclamantă, chiar şi pe acelea arătate de către pârâtă ca fiind false, respectiv fotografii (de la filele x şi y) preluate de reclamantă din alte dosare, în care reclamanta s-a judecat cu o altă societate, cea care a deţinut anterior cu chirie spaţiul în care pârâta îşi desfăşoară activitatea, situat în Bistriţa, B-dul x nr. 13.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de înscrisurile depuse de pârâtă la dosar, ce reprezintă probe folosite în dosarul nr. x/2015, din care rezultă că fotografiile depuse odată cu formularea prezentei acţiuni în contrafacere sunt, în fapt, făcute în anul 2015, în perioada când în acel spaţiu funcţiona C. SRL, pârâta din cele două dosare, a căror ataşare la cauza de faţă a fost solicitată de către pârâtă.
Recurenta-pârâtă nu a folosit spaţiul în forma de la data la care o altă societate a avut calitatea de chiriaş, fapt dovedit prin fotografii cu starea reală a spaţiului, respectiv folosirea denumirii comerciale a societăţii B. SRL doar pentru propria identificare şi individualizare între ceilalţi comercianţi.
Denumirea pârâtei a fost dată în anul 2014, iar primul litigiu al reclamantei cu o altă societate a fost înregistrat în anul 2015, motiv pentru care susţinerea că pârâta ar fi preluat fictiv restaurantul şi denumirea este nefundamentată.
În acest sens, odată cu apelul formulat în prezentul dosar s-au depus bonuri de casă, fotografii, din care rezultă că denumirea restaurantului este de "D.", la care nici măcar nu s-a făcut referire în decizia recurată.
În situaţia în care instanţa nu va putea constata că fotografiile din prezentul dosar şi dosarul nr. x/2015 sunt identice, urmează a se dispune efectuarea unei expertize de specialitate care să confirme sau să infirme identitatea fotografiilor folosite în cele două dosare.
Recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut existenţa unui conflict între două mărci şi a analizat riscul de confuzie între marca reclamantei şi denumirea pârâtei, fără a lua în considerare, în ciuda probelor administrate în acest sens, că restaurantul are o altă denumire, iar denumirea comercială este folosită doar pentru identificarea şi individualizarea între comercianţi, fără a fi aplicată pe produse şi servicii.
De asemenea, s-a ajuns la concluzia existenţei unui risc de confuzie cu aplicarea greşită sau chiar cu încălcarea dispoziţiilor legale, fără a se ţine cont de argumentele şi probele pârâtei.
În continuare, recurenta a reiterat motivele de apel, solicitând a fi luate în considerare în judecarea recursului, în limitele permise de lege.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2018, Înalta Curte, în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. SRL, membrii completului de filtru fiind în unanimitate de acord că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ.. În aplicarea art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Instanţa de judecată a fost învestită în cauză cu soluţionarea unei cereri în contrafacerea mărcilor naţionale şi comunitare A. aparţinând reclamantei A., iar prima instanţă a constatat întrunirea condiţiilor de aplicare a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, pe temeiul cărora a obligat pe pârâta B. SRL la încetarea folosirii semnului B. similar mărcilor reclamantei, pentru servicii similare celor pentru care mărcile reclamantei au fost înregistrate. Sentinţa a fost confirmată în apel.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut, în esenţă, inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în prezenţa unui conflict între marcă şi o denumire comercială, şi nu între două mărci.
Cât priveşte aprecierea existenţei unui risc de confuzie între semnele analizate, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu conţin în concret vreo critică faţă de considerentele deciziei recurate, ci cuprind doar o reiterare a motivelor de apel, cu finalitatea reanalizării lor de către instanţa de recurs, după cum s-a arătat în mod explicit în cererea de recurs.
Or, atare finalitate este inadmisibilă, deoarece calea de atac a recursului nu este una devolutivă, care să permită o nouă judecată asupra fondului şi statuarea în fapt şi în drept, ci reprezintă o cale extraordinară de atac, deschisă părţilor pentru motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În absenţa vreunei critici efective pe aspectul riscului de confuzie în cuprinsul motivelor de recurs, susceptibilă de a fi încadrată în cazurile descrise de art. 488 din cod şi analizată ca atare, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei Curţii de Apel pe aspectul în discuţie, motiv pentru care nu vor fi examinate în acest context susţinerile recurentei referitoare la pretinsa aplicare greşită a legii.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, recurenta a susţinut că nu a folosit semnul B. cu titlu de marcă, în condiţiile în care, pe de o parte, restaurantul ce aparţine societăţii pârâte funcţionează sub o altă denumire, iar, pe de altă parte, folosirea denumirii comerciale nu poate conduce la o încălcare a dreptului la marcă şi nu justifică aplicarea criteriilor de analiză specifice unui conflict între două mărci, dată fiind funcţia numelui comercial de individualizare a comerciantului, şi nu de identificare a originii produselor şi/sau a serviciilor.
Susţinerile recurentei - pârâte sunt nefondate.
Pentru a ajunge la concluzia încălcării dreptului la marcă al reclamantei, prima instanţă a făcut aplicarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, prin care a fost transpus art. 5 alin. (1) din Directiva de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formate în interpretarea normei din directivă, făcându-se referire la hotărârea pronunţată în cauza C-17/06 Céline.
În aplicarea jurisprudenţei CJUE, prima instanţă a reţinut în cauză că pârâta foloseşte în activitatea sa comercială semnul B., similar mărcilor reclamantei, şi în alt mod decât prin includerea semnului în numele comercial, respectiv prin aplicarea acestuia pe spaţiul comercial cu destinaţia fast food.
La rândul său, instanţa de apel a constatat că pârâta nu foloseşte semnul B. doar pentru propria sa identificare, ci şi pentru identificarea restaurantului. Astfel, aşezarea la intrarea în local a panoului ce conţine semnul B. în culorile şi conceptul ce aparţin mărcilor figurative ale reclamantei semnifică intenţia de a indica originea produselor şi a serviciilor comercializate, aşadar, cu scopul de a distinge produse sau servicii.
Considerentele deciziei recurate atestă o aplicare corespunzătoare a jurisprudenţei CJUE (a hotărârii pronunţate în cauza Céline, indicată mai sus, dar şi a hotărârilor anterioare, citate în cauza respectivă), ce conţine o interpretare a normei din directivă transpuse în legea naţională şi, ca atare, este obligatorie pentru instanţă în aplicarea legii naţionale.
Astfel, potrivit CJUE, utilizarea unui semn pentru produse sau servicii, în sensul art. 5 alin. (1) din directivă, este o utilizare în scopul de a distinge produsele sau serviciile respective, iar utilizarea unei denumiri sociale (a firmei) sau a unui nume comercial poate avea un asemenea scop, chiar dacă, în sine, o denumire socială are ca obiect identificarea unei societăţi.
În acest sens, are loc o utilizare "pentru produse sau servicii" în sensul art. 5 alin. (1) atunci când un terţ aplică semnul care constituie denumirea sa socială sau numele său comercial pe produsele pe care le comercializează ori, chiar în lipsa aplicării semnului, atunci când terţul utilizează semnul respectiv astfel încât se stabileşte o legătură între semnul care constituie denumirea sa socială sau numele său comercial şi produsele comercializate sau serviciile furnizate de terţ (hotărârea Céline, pct. 19 - 24).
Faţă de considerentele hotărârii CJUE, Înalta Curte constată că instanţa de apel - ca, de altfel, şi prima instanţă - au apreciat în mod corect că nu poate fi exclus de plano un conflict între o marcă şi un semn identic sau similar folosit de un terţ comerciant, altul decât o marcă înregistrată, doar pentru motivul că semnul terţului are ca funcţie specifică identificarea persoanei comerciantului, şi nu a provenienţei produselor pe care este aplicat semnul sau a serviciilor prestate sub acel semn.
Utilizarea de către terţ a propriului nume comercial sau a denumirii sale "pentru servicii", aşadar cu funcţia de marcă, deschide posibilitatea încălcării dreptului la marcă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, cu ipotezele specifice.
În cauză, instanţa de apel a reţinut în fapt, confirmând hotărârea primei instanţe, că pârâta a utilizat semnul B. similar mărcilor reclamantei, întocmai ca o marcă, din moment ce semnul este plasat chiar la intrarea în restaurant, făcând posibilă stabilirea unei legături în mintea consumatorului între semnul respectiv şi serviciile furnizate de pârâtă, anume restaurant (tip fast-food), identice cu cele pentru care au fost înregistrate mărcile reclamantei.
În acest context, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă restaurantul ce aparţine societăţii pârâte funcţionează sau nu sub o altă denumire, cât timp s-a constatat utilizarea "pentru servicii" a semnului similar mărcilor reclamantei.
Situaţia de fapt stabilită nu poate fi reapreciată de către instanţa de recurs, întrucât cercetarea temeiniciei soluţiei adoptate şi statuarea în fapt pe baza probelor administrate excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar, care sunt circumscrise verificării exclusiv a legalităţii deciziei recurate, în raport de cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
De altfel, susţinerile recurentei vizând situaţia de fapt nici nu conţin vreo referire la aprecierile instanţei de apel pe acest aspect, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în cursul procesului, conform cărora reclamanta ar fi înfăţişat drept dovezi ale folosirii semnului B. de către pârâtă fotografii din alte dosare în care reclamanta a avut aceeaşi calitate şi care atestă situaţia de fapt anterioară intrării pârâtei în posesia restaurantului.
Or, aceste susţineri au fost analizate chiar de prima instanţă de fond, care a reţinut în considerente situaţia relevată doar de anumite fotografii dintre cele prezentate de reclamantă, cu precădere de fotografia recunoscută de către pârâtă ca fiind corespunzătoare situaţiei actuale, aflată la dosar. Drept urmare, referirile recurentei la fotografii care nici măcar nu au fost luate în considerare de instanţe, cum sunt cele de la dosarul primei instanţe, sunt formale, neavând nicio legătură cu situaţia de fapt stabilită în cauză.
În consecinţă, nu există niciun temei pentru analizarea susţinerilor recurentei pe alte aspecte în afara celor ce interesează modul de aplicare a legii de către instanţa de apel.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi a jurisprudenţei CJUE, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, pe temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de către intimata-reclamantă în cuantum de 4000 euro (conform facturii nr. x/27.06.2018 - dosar recurs), Înalta Curte apreciază că sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care permit instanţei să reducă partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, "atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".
După cum s-a arătat anterior, motivele de recurs au ridicat problema conflictului între o marcă şi un semn utilizat cu aceeaşi funcţie. Or, faţă de împrejurarea că dezlegarea problemei de drept presupune, în esenţă, aplicarea jurisprudenţei consacrate a CJUE, cauza nu are un grad ridicat de complexitate, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată solicitate.
În aceste condiţii, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. SRL la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.000 euro, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. SRL împotriva Deciziei nr. 242 A din 28 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă B. SRL la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 2.000 euro, reprezentând cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2019.
Procesat de GGC - CL