Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2022
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 1020/2019

Şedinţa publică din data de 15 mai 2019

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.10.2015 pe rolul Judecătoriei Sector 6 Bucureşti sub nr. de dosar x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin Sentinţa civilă nr. 2821 din 06 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 17 iunie 2016 sub nr. de dosar x/2016

Prin încheierea din 14 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a trimis cauza spre competentă soluţionare uneia din Secţiile a III-a - a V-a din cadrul aceleiaşi instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 134 din 01 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind prescrisă. Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului pârâtei la acţiune şi a respins cererea reconvenţională formulată de aceasta, ca fiind prescrisă.

Prin Decizia civilă nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelanta-pârâtă-reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva Sentinţei civile nr. 134 din 01 februarie 2017. A fost admis apelul declarat de apelantul-reclamant-pârât A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile. A fost anulată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L. şi trimisă cauza aceleaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată. A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 1364 din C. civ. de la 1864, invocat atât la fond cât şi în apel, ca temei al refuzului de a achita o parte din preţ, însă instanţele nu au analizat aceste dispoziţii legale.

De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune numai dacă nu a fost exercitat în termenul legal.

Or, prin simpla suspendare a plăţii preţului în temeiul art. 1364 din C. civ. de la 1864, cumpărătorul care este tulburat îşi exercită şi dreptul de a obliga vânzătorul să răspundă pentru evicţiune.

Pârâta a suspendat plata unei părţi din ultima tranşă (50.000 USD) din preţul stabilit prin contract, având în vedere dispoziţiile art. 1364 C. civ., relevantă fiind Decizia nr. 668 din 12 iunie 2008, pronunţată de Curtea Constituţională.

Aşadar, rezultă că acest text de lege ar fi trebuit aplicat de instanţe, pentru a se stabili dacă pârâta şi-a exercitat în mod legal dreptul de a suspenda plata şi semnificaţia exercitării acestui drept faţă de prescripţia extinctivă a dreptului de a cere despăgubiri pentru evicţiune. Astfel, dacă s-ar considera că evicţiunea s-a produs în data de 08.11.2002, când numitul D. a formulat o acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului autentificat sub nr. x din 18.07.2002, pârâta şi-a exercitat dreptul de a solicita despăgubiri de la vânzătorul A. la data de 30.04.2003, când a suspendat plata ultimei rate, în modalitatea reglementată de art. 1364 din C. civ.

Şi în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului formulat de reclamant, soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel în mod greşit a considerat că ar fi aplicabil art. 1368 din C. civ., potrivit căruia "Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală".

Prin contractul a cărui rezoluţiune se cere nu s-a transferat dreptul de proprietate de la vânzător la recurentă.

Până la momentul transmiterii dreptului de proprietate, acţiunile rezultate dintr-un contract ca cel de faţă, chiar dacă se referă la un bun imobil, sunt personale şi se supun prescripţiei.

Instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958:

"Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie."

Acţiunea de faţă nu priveşte dreptul de proprietate, întrucât acesta nu a fost transmis prin contractul a cărui rezoluţiune se cere prin acţiune.

Reclamantul A., prin formularea acţiunii, a urmărit numai apărarea posesiei ca stare de fapt, ori posesia nu se regăseşte printre drepturile enumerate limitativ la art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul de a cere rezoluţiunea s-a născut la data de 30.04.2003, astfel încât creanţa este stinsă în prezent, termenul de prescripţie împlinindu-se la data de 30.04.2006.

Totodată, aşa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în considerentele Sentinţei civile nr. 1956 din 09 noiembrie 2011, rămasă definitivă prin Decizia nr. 345/A din 11 octombrie 2012, actul are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare şi nu a unui contract de vânzare-cumpărare.

Neîntemeiate sunt şi afirmaţiile reclamantului în sensul că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010, prin care s-a urmărit obţinerea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act translativ de proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti, Şos. x.

Numai dacă recunoaşterea datoriei este voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă, nefiind afectată de nicio condiţie sau rezervă din partea autorului ei, ea este de natură să producă efectul întreruptiv al cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, în conformitate cu prevederile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. În cadrul Dosarului nr. x/2010, recurenta a solicitat să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act translativ de proprietate în condiţiile în care a arătat instanţei că nu mai datorează vânzătorului suma de 50.000 de euro.

Aşadar, este greşită afirmaţia reclamantului că ar fi recunoscut datoria prin formularea acţiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 17 octombrie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 16 ianuarie 2019, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 20 martie 2019 şi ulterior la data de 15 mai 2019.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul este fondat, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 din noul C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de recurs ce vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1368 din vechiul C. civ. şi, respectiv, a art. 21 din Decretul nr. 167/1958 este întemeiat.

Conform art. 1368 teza întâi din vechiul C. civ.:

"Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării este reală".

De asemenea, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 statuează:

"Dispoziţiile Decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie".

Înalta Curte constată că, prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Conform dispoziţiilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C., transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a preţului, dată la care se vor întocmi şi formalităţile de intabularea imobilului pe numele cumpărătorului, prin grija vânzătorului.

Raportat la aceste dispoziţii contractuale, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că actul juridic este afectat de un termen suspensiv.

Termenul este evenimentul viitor şi sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii, în timp ce condiţia este evenimentul viitor şi nesigur că se va produce, de care depinde însăşi existenţa raportului juridic obligaţional.

Deşi în materia contractului de vânzare-cumpărare operează principiul transmiterii imediate a dreptului de proprietate din momentul încheierii actului juridic, părţile pot amâna transferul acestui drept până la împlinirea unui termen suspensiv sau până la realizarea unei condiţii suspensive.

Având în vedere prevederea contractuală mai sus menţionată, prin care părţile au stabilit că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a preţului, eveniment viitor şi nesigur, reiese că analiza urmează a se face din perspectiva obligaţiei afectate de această modalitate.

Mai mult decât atât, cum prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. nu a operat transferul dreptului de proprietate, nu poate fi reţinut caracterul real al acţiunii deduse judecăţii şi, pe cale de consecinţă, nici aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1368 din vechiul C. civ. şi nici a art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Cum acţiunea ce face obiectul cauzei are caracterul unei acţiuni personale, analiza prescripţiei dreptului material la acţiune urmează a fi efectuată de către instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Argumentul recurentei-pârâte privind natura actului juridic, stabilită cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 1956 din 09 noiembrie 2011, rămasă definitivă prin Decizia nr. 345/A din 11 octombrie 2012, în sensul că actul juridic dedus judecăţii este o promisiune bilaterală de vânzare şi nu un contract de vânzare-cumpărare, nu poate fi reţinut.

În mod legal instanţa de apel a constatat că din conţinutul acestor hotărâri judecătoreşti nu reiese, cu putere de lucru judecat, că actul are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare.

De asemenea, aspectele ce vizează o eventuală întrerupere a cursului prescripţiei, invocată de către reclamant, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte fiind învestită exclusiv cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Motivul de recurs ce vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1364 din vechiul C. civ., precum şi a art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care, soluţia aplicării sancţiunii prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce o priveşte pe pârâtă, este nelegală, nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 1364 din vechiul C. civ.:

"Dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acţiune, sau ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, afară numai dacă se va fi stipulat ca plata să se facă chiar de ar urma tulburarea".

Totodată, art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocat de către recurentă, statuează:

"Dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege".

Raportat la această din urmă dispoziţie legală, prescripţia poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prevăzut de lege.

În consecinţă, acţiunea intentată de reclamant ulterior împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce reprezintă practic refuzul concursului forţei de constrângere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia începe să curgă de la data cînd se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

În speţă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii evicţiunii.

Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 155R din 17 martie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală în Dosarul nr. x/2007, instanţa a luat act de tranzacţia intervenită între S.C. B. S.R.L. şi D., fiind recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului D. asupra apartamentului nr. x, asupra suprafeţei de 79,03 mp teren şi asupra unei cote indivize de 20,2% din părţile de folosinţă comună ale imobilului situat în Şos. x, Bucureşti.

Aşadar, dreptul recurentei-pârâte de a solicita despăgubiri pentru evicţiune s-a născut la data pronunţării acestei hotărâri, respectiv 17 martie 2009.

Reiese, deci, că la momentul formulării cererii reconvenţionale, respectiv 09 decembrie 2015, termenul general de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se împlinise şi că instanţa de apel, în mod legal, a reţinut că a intervenit prescripţia dreptului de a cere despăgubiri pentru evicţiune, în ceea ce o priveşte pe pârâtă.

Nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte în sensul că suspendarea plăţii preţului începând cu data de 30 aprilie 2003, moment la care trebuia efectuată plata ultimei rate, în temeiul dispoziţiilor art. 1364 din vechiul C. civ., reprezintă o exercitare a dreptului de a obţine despăgubiri pentru evicţiune în termenul general de prescripţie.

Art. 1364 din vechiul C. civ. reprezintă o transpunere, în materia vânzării, a excepţiei de neexecutare a contractului, din această perspectivă fiind analizată constituţionalitatea acestei prevederi prin Decizia nr. 668/2008 din 12 iunie 2008 de către Curtea Constituţională, decizie la care recurenta face trimitere.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată.

Trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC -NN