Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA ("A. SA") a formulat, în contradictoriu cu pârâtul B., acţiune în anulare şi cerere de suspendare împotriva Deciziei nr. 42/CR/2011, pronunţată de Comisia de recurs din cadrul Federaţiei Române de Fotbal ("FRF") la 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. x/2011 şi a Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, pronunţată de Camera naţională de soluţionare a litigiilor din cadrul FRF în Dosarul nr. x/2011
2. Hotărârea primei instanţe
În Dosarul nr. x/2011, prin încheierea din 14 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus trimiterea cauzei în vederea soluţionării la secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 13 din 27 martie 2014 ("Sentinţa nr. 13/2014 a Curţii de Apel Bucureşti") a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâtul B., reţinând următoarele: (i) împotriva Hotărârii nr. 41/2011 pronunţată de Camera naţională pentru soluţionarea litigiilor din cadrul FRF a fost formulată acţiune în anulare, care a format obiectul Dosarului nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti; (ii) în dosarul respectiv, prin Încheierea din 15 noiembrie 2012, irevocabilă prin neatacare, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anulare, reţinând că reclamanta A. SA a exercitat împotriva acesteia calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul FRF, iar principiul unicităţii căii de atac exclude posibilitatea ca, împotriva aceleiaşi hotărâri, să fie exercitate două căi de atac, respectiv cea a recursului, de competenţa Comisiei de recurs din cadrul FRF şi cea a acţiunii în anulare prevăzută de art. 364 şi urm. C. proc. civ. (iii) în consecinţă, hotărârea respectivă ar fi putut face obiectul acţiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF; (iv) art. 56 alin. (3) din Statutul FRF prevede că deciziile pronunţate de Comisia de recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne ("TAS"), iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul FRF privind Statutul şi Transferul Jucătorilor de Fotbal ("RSTJF") dispune că deciziile Comisiei de recurs a FRF/LFP sunt definitive şi executorii pe plan intern de la data pronunţării şi pot fi atacate doar la TAS; (v) în speţă, Decizia nr. 42/CR/2011 este o decizie pronunţată de Comisia de recurs a FRF în soluţionarea recursurilor declarate de B. şi de A. SA, care au înţeles să exercite împotriva Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul FRF; (vi) prin urmare, această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la TAS, aşadar, în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzute expres de dispoziţiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF; (vii) astfel, nu se poate considera că partea ar putea opta între a formula o acţiune în anulare, în condiţiile art. 364 şi urm. C. proc. civ. împotriva unor hotărâri intermediare pronunţate în procedura arbitrală şi parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite, care include şi exercitarea căii de atac de natură arbitrală la TAS, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elveţian, conform art. 389 alin. (1) din Codul de procedură al Confederaţiei Elveţiene; (viii) în context, s-a reţinut că, în urma învestirii cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate, invocată în acea cauză de reclamantă, prin Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 ("Decizia nr. 5465/2013"), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ("ÎCCJ"), secţia de contencios administrativ şi fiscal a modificat, în parte, sentinţa primei instanţe pronunţată în dosarul nr. x/2012, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, şi excepţia de nelegalitate privind dispoziţiile art. 36 alin. (17) din RSTJF, statuând cu putere de lucru judecat în sensul că "nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie prin norma prevăzută de art. 36 - 17 din RSTJF, deoarece decizia Comisiei de recurs poate fi atacată la TAS, care reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitral".
3. Recursul declarat împotriva Sentinţei nr. 13/2014 şi hotărârea pronunţată în recurs
Împotriva Sentinţei nr. 13/2014 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar C., care a format obiectul dosarului nr. x/2014 al ÎCCJ, secţia a II-a civilă.
Prin Decizia civilă nr. 388 din 5 mai 2015 ("Decizia nr. 388/2015 a ÎCCJ"), ÎCCJ, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A., pentru considerentele arătate în continuare: (i) Decizia nr. 42/CR/2011/20.04.2011 a Comisiei de recurs a FRF poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la TAS, în condiţiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzute de Statutul FRF, respectiv de RSTJF, iar partea nu poate opta pentru o acţiune în anulare în condiţiile art. 364 şi urm. C. proc. civ. (ii) reţinând ca fiind întemeiată excepţia necompetenţei instanţelor române, Curtea de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. (iii) recurenta a uzat de căile de atac statutare prevăzute de Statutul FRF şi de RSTJF, astfel că acţiunea în anulare este inadmisibilă, în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram; (iv) totodată, prin Decizia nr. 3526/2013 şi prin Decizia nr. 5465/2013, ÎCCJ a stabilit faptul că decizia Comisiei de recurs a FRF poate fi atacată la TAS, care reprezintă o jurisdicţie specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior, conform art. 389 alin. (1) din C. proc. civ. al Confederaţiei Elveţiene la Tribunalul Federal, care reprezintă o instituţie independentă şi imparţială în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţie.
4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj
Prin Sentinţa nr. 3140 din 3 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2017("Sentinţa nr. 3140/2017 a Tribunalului Dolj"), a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele: (i) reclamanta A. SA şi pârâtul B. au încheiat Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. 180/2010 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "CIM nr. 180/2010"), înregistrat la ITM sub nr. x din 23 septembrie 2010, iar, prin Decizia nr. 2/2011, contractul a încetat, în temeiul art. 58 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii; (ii) reclamanta A. S.A., prin Somaţia nr. 2095 din 26 septembrie 2011 a executorului judecătoresc, l-a notificat pe pârât să-i achite în termen de 45 zile suma de 5.000.000 euro net, reprezentând daune interese, aşa cum s-a stabilit în contractul individual de muncă; (iii) între părţi au existat litigii legate de modul de încetare a contractului individual de muncă soluţionate de Comisiile jurisdicţionale ale FRF în Dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2011; (iv) în temeiul art. 248 C. proc. civ., este neîntemeiată excepţia puterii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţa teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de pârâtul B.; (v) prin Decizia nr. 5465/2013, ÎCCJ, secţia de contencios administrativ şi fiscal (soluţionând recursul declarat de A. SA împotriva Sentinţei nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) a respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate a art. 36 alin. (17) din RSTJF şi a reţinut că, în cauza privind încetarea contractului individual de muncă în care a fost folosită clauza de la pct. O din acest contract, pârâtul B. a ales ca instanţă comisiile jurisdicţionale ale FRF/LPF, fiind aplicabile dispoziţiile art. 340 C. proc. civ. (vi) acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj este întemeiată pe dispoziţiile art. 254 şi următoarele din Codul muncii, referitoare la răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze acestei instanţe de dreptul muncii în condiţiile art. 269 din Codul muncii; (vii) Decizia nr. 5465/2013, pronunţată de ÎCCJ, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu poate constitui, sub acest aspect, autoritate de lucru judecat în baza pct. O din CIM nr. 180/2010. Instanţa supremă nu a înlăturat soluţionarea litigiilor de muncă din competenţa instanţelor de judecată în favoarea comisiilor jurisdicţionale ale FRF/LPF, aşa cum rezultă din motivarea menţionată; (viii) calificând cauza drept litigiu de muncă, instanţa a respins şi excepţia privind necompetenţa teritorială a Tribunalului Dolj pe considerentul că litigiul trebuie să fie soluţionat de instanţa de la sediul lichidatorului judiciar, mai ales că pârâtul nu a indicat niciun temei juridic care să justifice o asemenea excepţie; (ix) instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material, reţinând că paguba adusă reclamantei s-a produs la data de 9 februarie 2011, iar acţiunea a fost promovată la data de 29 mai 2017, cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
5. Apelul declarat împotriva Sentinţei nr. 3140/2017 a Tribunalului Dolj şi hotărârea pronunţată în apel
Împotriva sentinţei menţionate la pct. 4 au declarat apel pârâtul B. şi reclamanta A. SA.
Prin Decizia nr. 466 din data de 8 februarie 2018 ("Decizia nr. 466/2018 a Curţii de Apel Craiova"), pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul B. şi de reclamanta A. S.A., fiind respinsă şi cererea de intervenţie accesorie formulată în favoarea reclamantei-apelante, de intervenienta D. SRL, prin lichidator judiciar E.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut următoarele: (i) prin sentinţa supusă apelului s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul B., şi, ca atare, s-a respins acţiunea, ca prescrisă. Prin urmare, nu se regăseşte situaţia în care s-ar fi dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata cauzei, excepţia fiind invocată chiar de pârât, prin întâmpinare; (ii) hotărârea nu cuprinde considerente greşite ori constatări de fapt ce prejudiciază partea, prin raportare la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată chiar de către această parte; (iii) ceea ce solicită de fapt apelantul-pârât B. este ca, înlocuindu-se considerentele ce susţin soluţia de admitere a excepţiei de prescripţie cu considerente care ar justifica admiterea altor două excepţii, respectiv excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun sau, în subsidiar, excepţia necompetenţei teritoriale, să se menţină soluţia de respingere a cererii principale, ceea ce este imposibil; (iv) aceasta întrucât, pe de o parte, prin dispozitivul sentinţei ale cărei considerente sunt criticate s-a admis excepţia prescripţiei, iar o astfel de soluţie nu are cum să rămână fără considerente, iar, pe de altă parte, prin posibila admitere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de drept comun sau, în subsidiar, a excepţiei necompetenţei teritoriale, soluţia nu ar mai fi de respingere a acţiunii, ci de declinare a judecării cauzei fie la o instanţă arbitrală, cum impun dispoziţiile art. 554 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., fie la o altă instanţă judecătorească, care ar fi competentă teritorial; (v) nici în ipoteza apelantului-pârât care susţine că prin admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de drept comun s-ar ajunge la o soluţie de respingere a cererii ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti, nu ar putea fi păstrată soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei, concomitent cu o soluţie de respingere a cererii ca nefiind de competenţa instanţei judecătoreşti.
6. Cererea de revizuire
La data de 8 martie 2018, a fost înregistrată pe rolul ÎCCJ cererea de revizuire formulată de B., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. împotriva Deciziei nr. 466/2018 a Curţii de Apel Craiova.
Revizuentul argumentează că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 388/2015 a ÎCCJ, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun cu privire la litigiile ce izvorăsc din Contractul individual de muncă nr. x din 23 septembrie 2010, respectiv cu privire la efectele juridice ale clauzei compromisorii prevăzute la pct. O din contract.
Se susţine, totodată, că decizia a cărei anulare se solicită încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5465/2013 a ÎCCJ, prin care s-a statuat că litigiile de muncă ce derivă din CIM nr. 180/2010 sunt de competenţa FRF/LPF, iar nu a instanţelor de drept comun.
7. Hotărârea pronunţată în revizuire
Prin Decizia nr. 3558 din 11 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, ÎCCJ, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de B., pentru considerentele arătate în continuare.
În raport cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 430 C. proc. civ., una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii este ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei. Dacă instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date de instanţă asupra acestei excepţii.
În cauză, în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, pârâtul B. a invocat, prin întâmpinare, excepţia puterii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Dolj în raport cu aspectele reţinute în Deciziile nr. 388/2015 şi nr. 5465/2013 ale ÎCCJ.
În practicaua Sentinţei civile nr. 3140/2017, Tribunalul Dolj a respins excepţia autorităţii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţa teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de pârâtul B. prin întâmpinare, reţinând că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 5465/2013 a ÎCCJ, art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc faptul că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă, este exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti cu excepţia litigiilor din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanţele de drept comun. Acţiunea ce formează obiectul Dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale este întemeiată pe dispoziţiile art. 254 şi următoarele din Codul muncii privind răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze instanţei competente în materie, în condiţiile art. 269 din Codul muncii, iar Decizia nr. 5465/2013 a ÎCCJ nu poate constitui autoritate de lucru judecat bazată pe pct. O din CIM nr. 180/2010 cu privire la acest aspect.
Prin Decizia nr. 466/2018 a Curţii de Apel Craiova, a cărei anulare se solicită, instanţa a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., care este îndreptat numai împotriva considerentelor sentinţei, motivat de faptul că, prin sentinţa supusă apelului s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât în întâmpinare şi, ca atare, s-a respins acţiunea ca prescrisă, astfel că motivarea nu poate fi substituită cu argumente ce ar justifica admiterea altor două excepţii, excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun sau, în subsidiar, excepţia necompetenţei teritoriale.
Aşadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanţa a cercetat autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în litigiile ce au fost finalizate prin Deciziile nr. 388/2015 şi nr. 5465/2013 ale ÎCCJ, ce vizau interpretarea clauzei prevăzute la pct. O din CIM nr. 180/2010 şi a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiilor de necompetenţă invocate, faţă de obiectul pretenţiilor ce decurg din încetarea unui contract de muncă.
De altfel, prin cererea de revizuire formulată sunt aduse critici cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor de necompetenţă, ce au fost respinse, însă aceste susţineri nu se circumscriu dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin urmare, se constată că, în al doilea litigiu, a fost analizată autoritatea de lucru judecat a deciziei invocată ca fiind contrară, astfel încât partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, subsumat principiului securităţii raporturilor juridice.
8. Recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate în revizuire
Împotriva Deciziei nr. 3558/2018 a ÎCCJ, secţia I civilă a declarat recurs revizuentul B., în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ. şi invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru criticile arătate în continuare.
Condiţia că, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat ori dacă s-a invocat să nu se fi discutat este o creaţie jurisprudenţială, care nu se regăseşte în textul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care are drept scop remedierea situaţiei în care ar exista două hotărâri cu soluţii diametral opuse cu privire la o ipoteză identică.
Interpretarea literală a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. împreună cu principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus şi cu posibilitatea legală de a revizui hotărâri care nu au evocat fondul, conduc la desprinderea unei singure condiţii pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire, şi anume existenţa a două hotărâri definitive potrivnice.
Acest motiv de revizuire este o veritabilă excepţie de la autoritatea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Noţiunea de "potrivnice" (diferite), nefiind definită expres de către legiuitor, înglobează paleta completă a autorităţii de lucru judecat, adică include şi puterea de lucru judecat, dar şi autoritatea de lucru judecat a unei părţi a cauzei.
În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, sunt incidente dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
În speţa dedusă judecăţii, în Dosarul de fond nr. x/2017, nu a fost invocată în fond sau în apel autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 388/2015 a ÎCCJ, secţia a II-a civilă, astfel că aceasta nu a fost analizată, nefiind întrunită condiţia jurisprudenţială ca, în cel de-al doilea proces, să fi fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, în funcţie de care se solicită revizuirea sau, dacă s-a invocat, să nu se fi discutat această excepţie.
Din contră, recurentul arată că a invocat o excepţie diferită, fără referire la Decizia nr. 388/2015 a ÎCCJ, secţia a II-a civilă, ci la alte decizii ca izvoare de drept, respectiv excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun conform art. O din CIM nr. 180/2010, cât şi puterea de lucru judecat cu privire la această excepţie.
II. Derularea procedurii judiciare în faţa Completului de 5 judecători
Recursul fiind de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost urmată procedura de pregătire şi filtrare a dosarului, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin încheierea din 18 martie 2019, completul de filtru a dispus comunicarea raportului, iar, prin Încheierea din 15 aprilie 2019, a dispus admiterea în principiu a recursului şi a fixat termen de judecată pe fond la 20 mai 2019.
III. Considerentele Completului de 5 judecători asupra recursului
În circumstanţele cauzei astfel cum au fost expuse la pct. I din prezenta decizie, analizând recursul, prin prisma criticilor formulate şi în raport cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În primul rând, recurentul susţine, în esenţă, că, în privinţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este reglementată condiţia de admisibilitate ca, în al doilea proces, să nu fi fost invocată ori, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reglementează în mod expres o asemenea condiţie de admisibilitate.
Însă, în jurisprudenţa referitoare la acest motiv de revizuire, atât în vechea reglementare procedurală, cât şi sub imperiul dispoziţiilor C. proc. civ. din 2010, s-a reţinut că revizuirea întemeiată pe existenţa unor hotărâri definitive potrivnice este condiţionată de faptul ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra acesteia (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia ÎCCJ - Completul de 5 judecători nr. 329/2017, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - www.x.ro - în secţiunea de jurisprudenţă).
Existenţa acestei cerinţe consacrate jurisprudenţial este analizată din perspectiva admisibilităţii revizuirii în condiţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ.
Raţiunea acestei cerinţe de admisibilitate derivă din faptul că, subsumat motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de revizuire nu examinează legalitatea ori temeinicia hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentului pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat. Sub acest aspect, este relevantă jurisprudenţa CEDO în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23 - 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".
Pentru aceste argumente, Completul de 5 judecători reţine că instanţa de revizuire în mod corect, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a analizat admisibilitatea revizuirii prin prisma cerinţei menţionate.
Subsecvent acestei critici, recurentul-revizuent susţine că nu a fost invocată în fond sau în apel autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 388/2015 a ÎCCJ, astfel că această excepţie nu putea fi analizată.
Contrar susţinerilor recurentului şi în acord cu instanţa de revizuire, Completul de 5 judecători constată că, în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, pârâtul B. a invocat, prin întâmpinare, excepţia puterii lucrului judecat privind necompetenţa generală a instanţelor de drept comun şi excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Dolj, în raport cu cele reţinute în Decizia civilă nr. 388/2015 a ÎCCJ şi în Decizia civilă nr. 5465/2013 a ÎCCJ.
Or, subsumat motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a invocat caracterul potrivnic al hotărârilor pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat a Deciziilor nr. 388/2015 şi nr. 5465/2013 ale ÎCCJ în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor de drept comun în litigiile ce derivă din CIM nr. 180/2010, care sunt de competenţa FRF/LPF.
În acest context, instanţa de revizuire întemeiat a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa de admisibilitate a revizuirii sub aspectul celor expuse anterior, întrucât problema competenţei de soluţionare a diferendului, din perspectiva autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior, a fost invocată în al doilea proces, iar instanţa s-a pronunţat asupra acesteia, astfel că, în limitele impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi realizată o reexaminare a legalităţii şi temeiniciei a unor hotărâri definitive.
Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători reţine că nu pot fi primite criticile formulate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B. împotriva Deciziei nr. 3558 din 11 octombrie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. x/2018.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2019.
Procesat de GGC -LM