Creanţă fiscală. Repararea prejudiciului produs prin neplata la scadenţă a datoriei. Caracterul derogator al cadrului normativ trasat de Codul de procedură fiscală în raport cu normele de drept civil.
Cod proc. fisc, art.119 alin.(1), art. 120 alin. (1) şi art.1201 alin.(1)
În materia creanţelor fiscale, repararea prejudiciului suferit de creditor prin neplata la scadenţă a datoriei, este supusă exclusiv normelor Codului de procedură fiscală, care instituie un regim special, derogator de la regulile dreptului comun, atât în privinţa daunelor moratorii, cât şi a daunelor compensatorii, dar şi cu privire la calculul dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.
Astfel fiind, în această materie, este exclusă aplicarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la reactualizarea sumei cu indicele de inflaţie sau calculul dobânzii legale.
Decizia 520 din 16 februarie 2017
Notă: instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr.92/2003.
I. Circumstanţele cauzei
- Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.A, obligarea pârâtei la plata sumei de 4232419,58 lei cu titlu de contribuţie, rezultând din neachitarea tarifelor aferente licenţei pentru producerea de energie electrică acordată de reclamantă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că suma în litigiu conţine şi penalităţi de întârziere, solicitând şi actualizarea debitului în raport cu rata inflației aplicabilă la data plăţii efective.
Totodată, suma solicitata prin prezenta acţiune este o obligaţie legală de plată a contribuţiilor care îi incumbă pârâtei, în conformitate cu prevederile HG nr.540/2004 privind aprobarea Regulamentului pentru acordarea licenţelor şi autorizaţiilor în sectorul energiei electrice, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care constituie înscrisul constatator al creanţei şi în baza căruia a fost calculat tariful în cauză.
În privinţa penalităţilor, reclamanta a invocat prevederile HG nr.410/2007- art. 15 alin.(2), Ordinele Preşedintelui ANRE nr.5/2010 – art. 4, 15/2011 – art. 4, 19/2012- art. 4.
Prin întâmpinare, autoritatea publică pârâtă a invocat excepţia prescriptiei extinctive a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte sumele aferente facturii nr.0017756/31.01.2009 în valoare de 10831,51 lei, facturii nr.0018508/24.02.2009 în valoare de 1248099,06 lei, reprezentând contribuţia anuală pentru 2009, precum şi în ceea ce priveşte accesoriile aferente sumelor din facturile mai sus indicate, invocând prevederile art.1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
2. Prin Sentinţa nr.3962 din 11.12.2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei pentru sumele aferente facturilor 0017756/31.01.2009 şi 0018508/ 24.02.2009 (parţial), a constatat prescrisă cererea reclamantei în privinţa acestei sume în cuantum de 946947,80 lei, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.340.307,52 lei contribuţii aferente 2009 parţial, 2010 şi 2011 şi accesorii aferente acestor contribuţii şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
3. Prin Decizia civilă nr. 1370 din 25.03.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi S.C. „A Bucureşti” SA împotriva Sentinţei civile sus menționate, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţia, instanţa de recurs a reţinut că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune, această excepţie urmând a fi soluţionată în raport de textele legale ce reglementează executarea creanţelor fiscale.
4. Soluţia primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în fond după casare, prin Sentinţa nr.2568 din 13 octombrie 2015, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.
De asemenea, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă, obligând pârâta S.C. A SA la plata sumei de 4.232.419,58 lei către reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.
Totodată, a respins cererea de actualizare a debitului în raport de indicele de inflație, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Obiectul acţiunii în pretenţii formulate de reclamantă împotriva pârâtei, titular de licenţă pentru producerea de energie electrică, respectiv energie termică, constă în suma reprezentând contribuţie anuală pentru perioada 2009- 2011 şi accesorii, precum şi majorări de întârziere aferente contribuţiei pe anul 2008.
Conform Ordinelor emise de preşedintele ANRE anual în perioada 2009 - 2011 (Ordinul nr. 2/2009, Ordinul nr. 5/2010 şi Ordinul nr.15/ 2011), autoritatea de reglementare facturează contribuţia datorată de fiecare titular de licenţă.
Cuantumul contribuţiei se stabileşte prin aplicarea unui procent la cifra de afaceri realizată în anul precedent din activităţile comerciale desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice produse în cogenerare, conform art. 4 din HG nr. 1823/2004.
În cauză, facturile emise de reclamantă în perioada 2009 - 2011 nu au fost acceptate de către pârâtă, considerentul esenţial fiind faptul că procentul a fost aplicat prin raportare la valoarea totală a cifrei de afaceri, realizată atât din activităţile comerciale desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice în cogenerare, astfel cum se arată în Ordinului anual al ANRE şi art. 4 HG nr. 1823/2004, cât şi din activităţi de producere a energiei termice în alt regim decât cel de cogenerare, pârâta invocând dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 13/2007
Prima instanţă a reţinut că suma facturată de reclamantă este corect stabilită prin raportare la cifra de afaceri realizată de pârâtă în anul precedent din activităţile comerciale desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice produse în cogenerare, precum şi din activităţi de producere a energiei termice din alte surse, în afara cogenerării, dar aflate pe acelaşi amplasament cu sursele de cogenerare.
Prima instanţă a avut în vedere că Licenţele pentru producerea de energie electrică, respectiv termică, în baza căreia pârâta S.C. A Bucureşti SA îşi desfăşoară activitatea sunt emise de ANRE.
Totodată, a avut în vedere prevederile Condiţiilor asociate Licenţei nr.559/2003 pentru producerea de energie termică- art.X pct. 103, art. 8 alin.(1) lit.b) din HG nr. 540/2004, art.3 şi art. 11 alin.(1) - (3) din HG nr.540/2004, HG nr. 1823/2004, art. 4 şi 5, art.13 şi art. 17 din Legea energiei termice nr. 325/2006.
Prima instanţă a apreciat că nu pot fi reţinute argumentele pârâtei privind inopozabilitatea Protocolului încheiat în 19 aprilie 2007, respectiv cele privind interpretarea eronată a dispoziţiilor legale de către reclamantă, în condiţiile în care activitatea pârâtei de producere a energiei termice fără cogenerare nu se desfăşoară în baza unei licenţe emise de ANRSC, ci în baza licenţei emise de ANRE.
Această licenţă nu a fost predată către ANRSC, iar conform Condiţiilor Licenţei titularul are obligaţia de a plăti anual Autorităţii competente contribuţiile şi tarifele stabilite prin Regulament pe toată durata de valabilitate a Licenţei. Pârâta nu plăteşte o contribuţie pentru activitatea de producere a energiei termice din alte surse, în afara cogenerării, unei alte autorităţi de reglementare.
Cu privire la suma care formează obiectul facturii nr.17756/ 31.01.2009, în valoare de 10.873,51 lei, cu titlu de sume pentru neplata la termen a obligaţiilor (majorări de întârziere aferente facturii nr.8106/ 27.02.2008, reprezentând contribuţie anul 2008, care a fost returnată de către pârâtă prin adresa 1223 din 09.02.2009, cu motivarea că penalităţile sunt nejustificate, nefiind luate în calcul la stabilirea tarifelor reglementate, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prima instanţă a apreciat că excepţia nu este fondată, având în vedere că în cauză sunt incidente prevederile art.131 din Cod procedură fiscală care stabilesc un termen special de prescripţie de 5 ani care se calculează de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept
În ceea ce priveşte factura nr. 18508/24.02.2009 emisă pentru contribuţia anuală aferentă anului 2009 în sumă de 1.248.099,06 lei, calculată prin aplicarea procentului reglementat de Ordinul ANRE nr.2/ 2009 la cifra de afaceri totală, de 2.080.165.097 lei, restituită de către pârâtă cu motivarea că valoarea nu a fost corect calculată faţă de prevederile Ordinului ANRE nr. 2/2009 şi faţă de cifra de afaceri aferentă energiei electrice si termice produse in cogenerare în anul 2008, care este de 1.458.093.770 lei, prima instanţă a reţinut că reclamanta a calculat corect cuantumul contribuţiei menţionate în această factură, raportat la cifra de afaceri pe anul anterior din comercializarea energiei electrice şi termice, comunicată de către pârâtă prin Adresa nr. 1329/13.02.2009, de 2.080.165.097 lei.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prima instanţă a avut în vedere aceleaşi considerente faţă de prevederile art.131 din Codul de procedură fiscală, care stabilesc un termen special de prescripţie de 5 ani care se calculează de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept, acţiunea fiind introdusă la 06.08.2012, înăuntrul termenului de prescripţie.
Cu privire la regularizarea contribuţiei băneşti pe anul 2009, prima instanţă a reţinut că s-a efectuat prin factura nr. 31698/04.03.2010, după depunerea la ANRE, de către titularul de licenţă, a „Raportului financiar anual", elaborat în conformitate cu Ordinul nr. 59/2008 al Preşedintelui ANRE.
Faţă de cifra de afaceri realizată, de 2.140.117.286 lei, comunicată în Raportul financiar pe anul 2008 al S.C. A Bucureşti SA, înregistrat la ANRE cu nr. 26476/29.07.2009, la care s-a aplicat procentul de 0,06% şi de valoarea estimată a contribuţiei facturată anterior, la 24.02.2009, a fost facturată, prin factura nr. 31698/ 04.03.2010, diferenţa de 35.971,31 lei.
Această factură a fost returnată de către pârâtă, cu menţiunea că totalul cifrei de afaceri realizate din activităţi licenţiate în anul 2009, aferentă energiei electrice şi termice prin cogenerare pe anul 2009, este de 1.430.219.317.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta a calculat corect cuantumul contribuţiei menţionate în factura nr. 31698/04.03.2010, de regularizare, raportat la cifra de afaceri pe anul anterior, din comercializarea energiei electrice şi termice, comunicată în Raportul financiar pe anul 2008 al S.C. A Bucureşti SA, de 2.140.117.286 lei.
Referitor la factura nr. 31921/11.03.2010 emisă de reclamantă, în valoare de 1.069.588,46 lei reprezentând contribuţia aferentă anului 2010, prima instanţă a reţinut că s-a calculat corect contribuţia aferentă anului 2010, raportat la valoarea estimată a cifrei de afaceri realizată din activităţi licenţiate aferente anului anterior, în sumă de 1.782.647.433 lei, comunicată de pârâtă prin adresa nr. 1775/02.03.2010.
Regularizarea contribuţiei băneşti pe anul 2010 s-a efectuat prin factura nr.35956/27.01.2011 (-30.760,68 lei).
În ceea ce priveşte factura nr. 48791/26.10.2011 emisă de reclamantă, în valoare de 276.284,66 lei, reprezentând regularizare contribuţie anuală 2011, s-a reţinut că aceasta a fost returnată de pârâtă considerând că a achitat în totalitate contribuţia anuală 2011 (contribuţia calculată la cifra de afaceri estimată fusese facturată cu factura nr.37656/ 11.05.2011, în valoare de 1.125.640,98 lei care a fost achitată de către pârâtă în patru tranşe în 2011, situaţia de fapt necontestată).
Prima instanţă a apreciat că stabilirea cuantumului contribuţiei a fost realizată corect prin raportare la valoarea cifrei de afaceri realizate din activităţi licenţiate aferente anului anterior- comercializarea energiei electrice şi a celei termice produse prin cogenerare şi prin exploatarea capacităţilor energetice fără cogenerare, amplasate în incinte comune cu capacităţi de cogenerare şi a căror funcţionare se bazează pe utilizarea de instalaţii tehnologice comune cu cele ale capacităţilor de cogenerare, care au rămas în competenţa de reglementare a ANRE, prevederile art. 1 Anexa 4 din ordinul ANRE nr. 15/2011 fiind interpretate şi aplicate prin coroborare cu dispoziţiile legale aplicabile în speţă.
ANRE a emis facturile nr. 31124/02.02.2010, pentru 272.397,62 lei şi nr. 52055 din 04.07.2012, pentru 1.352.545,40 lei.
În acţiune, reclamanta a consemnat în mod eronat numărul celei de-a doua facturi, ca fiind 48791/04.07.2011, eroarea materială fiind rectificată ulterior.
Prima factură (debit de 272.397,62 lei) a fost achitată parţial, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata sumei rămase neachitate, de 269.817,62 lei. Aceste două facturi reprezintă contravaloarea sumelor care se cuvin reclamantei cu titlu de accesorii aferente facturilor neachitate reprezentând debit principal pe anii 2009- 2011.
Prima instanţă a reţinut că apărările pârâtei nu pot fi primite, având în vedere prevederile Ordinului ANRE 2/2009, Anexa 3 pct. 17, art.4 din Ordinul nr. 5/2010 şi art. 4 din Ordinul ANRDE nr. 15/2011
Faptul că reclamanta denumește în acţiune accesoriile solicitate „penalităţi de întârziere” nu poate fundamenta respingerea acestui capăt de cerere. Din precizarea modului de calcul a accesoriilor, a rezultat că reclamanta a avut în vedere aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, raportate la prevederile Codului de procedură fiscală, faţă de numărul de zile de întârziere.
Din aceste precizări rezultă fără echivoc modul de calcul al sumelor care fac obiectul facturii nr.52055/04.07.2012. Prevederile Ordinului Preşedintelui ANRE nr. 19/2012 fiind menţionate în factura respectivă pentru comunicarea termenului de plată a facturii emise la 04.07.2012, de 20 de zile de la data emiterii.
Prima instanţă nu a reţinut apărările pârâtei privind necesitatea stabilirea debitului şi accesoriilor prin acte administrative, având în vedere dispoziţiile cu caracter special aplicabile în materie, conform cărora autoritatea de reglementare facturează contribuţia datorată de fiecare titular de licenţă (conform principiului „accesorium sequitur principale”, facturează şi accesoriile).
Concluzionând, judecătorul fondului, având în vedere că prin dispoziţiile legale incidente este stabilită modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere, raportat la prevederile Codului de procedură fiscală, a apreciat că pârâta nu datorează decât accesoriile reprezentând majorări, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere, cererea de obligare la actualizarea debitului cu indicele de inflație nefiind întemeiată.
5. Recursurile exercitate în cauză
5.1. Recursul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7, 9 şi art.3041 Cod procedură civilă
Recurenta-reclamantă critică sentinţa primei instanţe din perspectiva respingerii celui de-al doilea capăt de cerere privind actualizarea debitului cu rata inflaţiei.
Invocând disp. art.304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă susţine interpretarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere că în condiţiile unei economii afectate de inflație, între valoare şi câtime nu mai există identitate.
Recurenta-reclamantă susţine că recurgerea la indexare se realizează în scopul menţinerii echilibrului între prestaţiile datorate prin acoperirea depunerii valorii monedei naţionale şi păstrarea în timp a puterii de cumpărare, astfel încât noul Cod civil prevede indexarea de drept a creanţei, cu rata inflaţiei într-o serie de articole, cum ar fi: art.394 alin.(2), art.531 alin.(2), art.2248 alin.(1), art.1091, art.1153.
Sub imperiul Codului civil de la 1864, răspunderea civilă este guvernată de principiul repunerii victimei în situaţia în care se afla anterior săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Recurenta-reclamantă invocă Decizia nr.4426/ 11.12.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, potrivit căreia natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii (daune compensatorii), astfel încât este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparație sau o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Prin urmare, este nu numai posibil, dar şi legal cumul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art.1084 Cod civil (art.1531 noul Cod civil).
Recurenta-reclamantă invocă şi disp. art.1088 alin.(1) din vechiul Cod civil, precum şi cele ale art.998 din acelaşi cod, care permit creditorului să ceară, pe lângă dobânda legală, ca daună moratorie şi alte daune ce au caracter compensatoriu şi care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanţei datorită inflaţiei, după ce aceasta a ajuns la scadenţă.
Mai indică recurenta-reclamantă şi art.43 din fostul Cod comercial, care permitea în materie comercială să se ceară/ acorde cumulativ daune-interese compensatorii şi daune-interese moratorii, păgubirea creditorului fiind prezumată.
De asemenea, recurenta-reclamantă citează cu titlu de jurisprudenţă deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarele nr.2531/2/2013, nr.3946/2/2012 şi nr.3920/2/2012, în speţe similare, părţii fiind ANRE şi SNTGN Transgaz SA, când instanţele au încuviinţat actualizarea creanţelor în raport cu rata inflaţiei la data plăţii efective, în vederea reparării integrale a prejudiciului.
Recurenta-reclamantă susţine şi că, în ceea ce priveşte actualizarea debitului cu indicele de inflaţie, sentinţa nu este motivată, invocând disp. art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
5.2. Recursul formulat de pârâta Societatea A Bucureşti SA şi întemeiat pe disp. art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă
Recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie şi extinderea fără niciun temei legal a dreptului ANRE de a-i fi plătită o contribuţie, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.113/2007, HG nr.1823/2004 şi Ordinelor nr.2/2009, nr.5/2010, nr.15/2011, emise chiar de către reclamantă.
Potrivit ordinelor pe care le-a emis, reclamanta are dreptul de a percepe contribuţia fiecărui titular de licenţă, raportat la activităţile comerciale care fac obiectul licenţelor desfăşurate în sectorul energiei electrice şi al energiei termice produse în cogenerare, fără ca această contribuţie să se extindă şi la activitatea de producere a energiei termice în afara sistemului de cogenerare.
Recurenta-pârâtă menţionează că, în data de 19.04.2007, reclamanta a semnat cu ANRSC Protocolul privind predarea-primirea de licenţe acordate pentru desfăşurarea de activităţi în domeniul energiei termice, dar protocolul nu îi este opozabil deoarece nu a fost aprobat printr-un ordin şi nu poate să prevadă dispoziţii contrare actelor normative sus-menţionate.
Recurenta-pârâtă mai arată că a recunoscut o parte din sumele pretinse iar în privinţa majorărilor de întârziere acestea trebuie calculate conform art.119 lin.(4) Cod procedură fiscală.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
- Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă ANRE
Înalta Curte va reţine că dezlegarea dată de instanţa de fond în sensul respingerii capătului de cerere de obligare la actualizarea debitului cu indicele de inflație, este corectă şi va conduce la respingerea recursului ca nefondat.
Judecătorul fondului şi-a motivat soluţia arătând că prevederile Codului de procedură fiscală stabilesc care este modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat de o plată cu întârziere, dispoziţii ce au caracter de lege specială, în raport cu cele invocate de recurenta-reclamantă.
Hotărârea primei instanţe este motivată în raport cu cerinţele disp. art.304 pct.7 Cod procedură civilă, chiar dacă considerentele nu sunt exhaustive.
Judecătorul fondului, în esenţă, a arătat în mod corect că plata accesoriilor este reglementată de legea specială – Codul de procedură fiscală, acestea acoperind integral prejudiciul suferit de creditor.
Cum creanţa în litigiu este fiscală, aşa cum s-a stabilit cu titlu de dezlegare în drept şi obligatorie de prima decizie de casare a Înaltei Curţi, O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală este incidentă în speţă.
Potrivit art.119 alin.(1) Cod procedură procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de înscriere.
Potrivit art.120 alin.(1) Cod procedură fiscală, dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Art.1201 alin.(1) Cod procedură civilă prevede că plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scandenţă a obligaţiilor fiscale principale.
Potrivit art.2 alin.(3) Cod procedură fiscală „unde prezentul Cod procedură civilă nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă”.
Aşadar, este exclusă aplicarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la reactualizarea sumei cu indicele de inflaţie sau calculului dobânzii legale.
Materia analizată aplică dispoziţii speciale pentru repararea prejudiciului suferit de creditor prin neplata la scadenţă a datoriei, atât în privinţa daunelor moratorii, cât şi a daunelor compensatorii, dar şi cu privire la calculul dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.
Aceeaşi situaţie se întâlnește şi în cazul penalităţilor de întârziere.
Tocmai din acest motiv, accesoriile în materie fiscală pot să depăşească cu mult debitul iniţial în funcţie de întârzierea la plată.
Or, cererea de a se actualiza cu indicele de inflaţie întreaga sumă datorată, debit şi accesorii, ar reprezenta nu numai o dublă reparaţie, ci şi o îndatorare excesivă a debitorului.
Teoria invocată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs se aplică strict în domeniile dreptului civil, enumerate, iar referirile la noul cod civil nu pot fi luate în considerare.
Înalta Curte este de acord cu jurisprudenţa Secţiei a II-a civilă, conform căreia natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei şi posibilitatea cumulului dintre cele două sume, dar nu în materie fiscală, unde întârzierea nu se raportează la dobânda legală ci la dobânda provenită în acte normative specifice, dublată şi de calculul penalităţilor de întârziere.
Păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti este raportată în materia fiscală la faptul că în discuţie este o creanţă fiscală, iar plata dobânzii şi a penalităţilor de întârziere este îndestulătoare pentru creditor, ce reprezintă o autoritate publică.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa indicată prin cererea de recurs şi ataşată la dosar, respectiv Sentinţa civilă nr.1745/8 29.05.2013, Sentinţa civilă nr.5354/ 28.09.2012 ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr.4377/ 18.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr.1719/ 2.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr.677/ 13.02.2014 a Înaltei Curţi, prin care au fost respinse recursurile, se constată că, într-adevăr, în procesele recurentei-reclamante cu B SA Mediaş, a fost obligată cea din urmă societate la plata tarifului de regularizare pentru o anumită perioadă şi la o actualizare a debitului în raport cu rata inflației aplicabilă la data plăţii efective.
Se remarcă însă că hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti nu au fost motivate sub aspectul reactualizării sumei cu indicele de inflație şi nu s-a indicat niciun text de lege, iar deciziile pronunţate de Înalta Curte nu au analizat legalitatea acestei dispoziţii deoarece nu s-au formulat critici cu privire la admiterea unei astfel de cereri.
În plus, jurisprudenţa ataşată nu s-a referit la calificarea creanţei ca fiind o creanţă fiscală, cum dimpotrivă, în prezenta cauză, există o decizie de casare ce a dezlegat o atare problemă de drept, ceea ce a condus la analizarea debitului din punctul de vedere al Codului de procedură fiscală.
În fine, în speţa de faţă a existat un motiv de recurs ce a criticat tocamai respingerea capătului de cerere privitor la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie, ceea ce reprezintă o diferențiere faţă de jurisprudenţa depusă la dosar, urmând să se respingă şi criticile întemeiate pe disp. art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă.
2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta S.C. A Bucureşti SA, acesta va fi respins ca tardiv formulat, având în vedere că hotărârea atacată a fost comunicată pârâtei în data de 06.09.2016, iar recursul a fost depus prin poştă în data de 26.09.2015, peste termenul de 15 zile prevăzut de Codul de procedură civilă.
Faţă de acestea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004, modificată şi completată, urmează a se respinge ca nefondat recursul reclamantei şi ca tardiv recursul declarat de pârâtă.