Contract de prestări servicii încheiat în procedura de derulare a unui proiect finanţat din fonduri europene. Declararea ca neeligibilă a sumei achitate prestatorului. Lipsa de eficacitate a clauzei compromisorii în ceea ce priveşte stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei având ca obiect recuperarea de la beneficiar a sumei rambursate.
Codul de procedură civilă, art. 608 alin. (1) lit. b)
O acţiune având ca obiect cererea de restituire a unei sume care a fost declarată neeligibilă printr-un act administrativ nu poate fi soluţionată pe calea arbitrajului, aceasta fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ indiferent dacă restituirea sumei a fost solicitată sau nu şi în cadrul litigiului în care se analizează cererea privind anularea actului administrativ.
Într-o astfel de situaţie, clauza compromisorie inserată în contract este inoperantă iar hotărârea arbitrală se impune a fi anulată, în acord cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă.
Decizia nr. 1193 din 23 martie 2017
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată, reclamantul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A S.A., Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, anularea sentinţei arbitrale nr. 132 din 09.07.2013, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin care s-au dispus următoarele:
- s-a admis în parte acţiunea arbitrală formulată de reclamanta S.C. A S.A., astfel cum aceasta a fost precizată;
- au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 2.832.041,70 euro, reprezentând capătul 1 din cerere;
- a respins celelalte capete de cerere;
- a admis în parte cererea privind cheltuielile de arbitrare;
- a obligat în solidar la plata sumei de 150 euro, taxa de înregistrare a dosarului, a sumei de 156.603,37 euro, reprezentând taxa arbitrală (pro rata) şi a sumei de 25.550 euro, reprezentând onorariu de avocat (parte aferentă procedurii arbitrale, pro rata).
Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2880 din 28.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a Ministerul Fondurilor Europene, ca neîntemeiată;
- a respins cererea de suspendare a judecăţii formulată de Ministerul Fondurilor Europene;
- a respins acţiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor, ca inadmisibilă;
- a admis în parte acţiunea formulată de Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii S.C. A S.A. şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (C.N.A.D.N.R. - S.A.);
- a anulat în parte sentinţa arbitrală nr. 132/09.07.2013 şi a reţinut spre soluţionare în fond cererea reclamantei A S.A. de obligare a pârâţilor Ministerul Fondurilor Europene şi Ministerul Transporturilor la plata sumei de 2.832.041,70 Euro către reclamantă şi a accesoriilor acestei sume (penalităţi de întârziere şi dobânda legală), de la data executării prin compensare a actului administrativ - Raportul oficial din 04.02.2010 - până la data plăţii şi a cererii de intervenţie forţată a C.N.A.D.N.R.;
- a înaintat dosarul la Registratură, pentru a fi înregistrat un dosar cu număr nou, având obiectul şi părţile menţionate mai sus şi repartizat aleatoriu unui complet de fonduri;
- a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de arbitrare;
- a menţinut în rest hotărârea arbitrală.
Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 2880 din 28.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta S.C. A S.A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 1, 4, 5, 6, 7 şi 8 din Noul cod de procedură civilă.
În motivarea recursului se arată următoarele:
- Greşita dezlegare dată excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene. Curtea de Apel a dezlegat greşit excepţia invocată de subscrisa privind lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene. Deşi a reţinut că SC A SRL avea dreptate, în sensul în care la data formulării acţiunii Ministerul Finanţelor Publice nu avea calitate de reprezentant, Curtea de Apel reţine concluzia greşită că, intrarea în vigoare - în cursul judecării procesului - a O.U.G. nr. 107/2013 poate fi "asimilată confirmării mandatului". O atare motivare nu poate fi posibilă faţă de prevederile principiului neretroactivităţii legii şi faţă de dispoziţiile art. 2016 C.civ. Aşadar, hotărârea Curţii de Apel este supusă casării sub aspectul motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. 1 pct. 4 şi 8 C.proc.civ. - pag. 6-12 din prezentul recurs.
- Încălcarea cadrului procesual stabilit de reclamantul ministerul finanţelor publice.
Curtea de Apel a încălcat cadrul procesual stabilit de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice prin aceea că a pronunţat o hotărâre din care se înţelege că a reţinut situaţia de fapt şi de drept aferentă unui motiv de anulare neinvocat de reclamant [respectiv cel prevăzut la art. 608 alin. 1 lit. a) C.proc.civ.]. Procedând astfel, Curtea de Apel a încălcat norme procedurale imperative (respectiv art. 400 C.proc.civ.), întrucât trebuia să repună dosarul pe rol pentru a pune în discuţia părţilor incidenţa acestui motiv suplimentar de anulare, precum si posibilitatea de a-l invoca peste termenul de formulare a acţiunii în anulare. Aşadar, hotărârea Curţii de Apel este supusă casării sub aspectul motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ.
- Greşita dezlegare dată efectelor pe care le are în speţă transmiterea legală a calităţii procesuale.
Curtea de Apel a dezlegat greşit efectele pe care transmiterea legală a calităţii procesuale le are în speţă. Instanţa de fond a considerat în mod greşit că, în arbitraj, Ministerul Fondurilor Europene era îndreptăţit la acordarea unui termen suplimentar pentru pregătirea apărării, deşi acesta preluase de drept calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice încă de la data de 19.02.2013 (şi oricum a primit termenul solicitat). Curtea de Apel ignoră voinţa clar exprimată de reprezentantul Ministerului Fondurilor Europene în cadrul primei şedinţe de judecată în arbitraj - reprezentant care atunci a declarat expres că tribunalul arbitral este competent să soluţioneze cauza (încheierea de şedinţă din 09.04.2013 din dosarul de arbitraj). Mai mult decât atât, în procedura de creare a aparenţei de admisibilitate a motivului de anulare invocat de M.F.P. în acţiunea în anulare [art. 608 alin. 1 lit. b) C.proc.civ.], Curtea de Apel face în mod greşit aplicarea dispoziţiilor Vechiului Cod de Procedură Civilă (deşi acţiunea în anulare este un proces nou - fapt statuat de însăşi I.C.C.J. prin hotărârea nr. 1594 / 2014 emisă tot în această cauză); cu această ocazie Curtea de Apel a încălcat normele procedurale imperative prevăzute de art. 608 alin. 2 raportat la art. 592 alin. 1 si 3 C.proc.civ. Curtea de Apel reţine greşit că în speţă există un concurs de legi în timp în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de necompetenţă a tribunalului arbitral, deşi în Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod de Procedura Civilă, nu se regăseşte nicio dispoziţie care să reglementeze un eventual concurs de legi în timp în ceea ce priveşte acţiunea în anularea sentinţelor arbitrale. în acest context, hotărârea Curţii de Apel este supusă casării faţă de motivele prevăzute la art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ. - pag. 15 »- 21 din prezentul recurs.
- Greşita dezlegare dată problemei arbitrabilităţii disputei soluţionate de curtea de arbitraj.
Curtea de Apel a dezlegat greşit problema arbitrabilităţii disputei soluţionate de Curtea de Arbitraj. Din analiza considerentelor - care sunt contradictorii în variate ocazii (a se vedea, în principal, pag. 27 - 29 din sentinţa recurată) - nu rezultă clar opinia instanţei cu privire la faptul că disputa soluţionată în arbitraj putea face sau nu obiectul acestei proceduri. Curtea de Apel decide totuşi - vădit greşit - că disputa nu ar fi putut face obiectul arbitrajului, ocazie cu care încalcă voinţa părţilor clar exprimată prin clauza compromisorie (deşi reţine competenţa strictă a arbitrajului pentru soluţionarea disputelor născute din sau în legătură cu contractul), precum şi prevederile art. 550 alin. 3, art. 553 C.proc.civ. şi cele ale art. 1 alin. 1 din legea nr. 554/2004 (stabilind în mod greşit că disputa era una de competenţa contenciosului administrativ); de aici, instanţa de fond trage concluzia greşită după care clauza compromisorie ar fi inoperantă. Curtea de Apel a asimilat în mod greşit situaţia de fapt pe care o reţine (tot greşit vezi pct. III), respectiv că tribunalul arbitral nu ar fi fost competent să soluţioneze disputa [motiv de anulare prevăzut la art. 608 alin. 1 lit. a) C.proc.civ.] cu situaţia clauzei arbitrale inoperante; pe temeiul că tribunalul arbitral nu ar fi competent, nu se poate reţine incidenţa motivului de anulare după care clauza arbitrală era inoperantă [adică cel de la art. 608 alin. 1 lit. b)J. Pe scurt, Curtea de Apel a încadrat juridic o situaţie de fapt (greşit reţinută) la lit. b) din art. 608 alin. 1 C.proc.civ., deşi această situaţie (dacă ipotetic ar subzista în speţă) s-ar încadra în mod normal la lit. a) din acelaşi art. 608 alin. 1 C.proc.civ. În acest context, hotărârea Curţii de Apel este supusă casării faţă de motivele prevăzute la art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ..
V.Aspecte suplimentare de nelegalitate a sentinţei recurate
- Curtea de Apel nu s-a pronunţat în legătură cu acţiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor.
Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra acţiunii în anulare formulată de Ministerul Transporturilor. Aşadar, instanţa a încălcat art. 22 alin. 6 C.proc.civ. fiind obligată conform acestui text să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut. Din analiza considerentelor, se observă că instanţa de fond, practic, admite apărările noastre - în sensul că Ministerul Transporturilor nu susţine motivul de anulare invocat, ci doar reiterează fondul cauzei soluţionate în arbitraj. Cu toate acestea, deşi considerentele lasă în mod clar să se anticipeze o soluţie de respingere a acţiunii în anulare a Ministerului Transporturilor faţă de motivul reclamantei A, totuşi Curtea de Apel decide să nu se pronunţe pe această acţiune. Curtea de Apel trebuia să se pronunţe şi asupra acţiunii în anulare formulată de Ministerul Transporturilor, în acelaşi mod în care a avut în vedere şi a respins cel de-al doilea motiv de anulare din acţiunea M.F.P. (respectiv după cum a respins motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. 1 lit. c) C.proc.civ. invocat de M.F.P. Pentru aceste aspecte, hotărârea Curţii de Apel este supusă casării pe motivele prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 7 C.proc.civ.
- Curtea de Apel nu a redactat sentinţa aici recurată conform art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. în redactarea hotărârii recurate.
Curtea de Apel nu a reţinut poziţia exprimată de reclamantă cu privire la efectele transmiterii calităţii procesuale; de asemenea, în hotărârea recurată nu se regăsesc apărările acesteia faţă de acţiunea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor. În acest context, instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. referitoare la conţinutul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, hotărârea recurată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. - pag. 32 din prezentul recurs.
Cu privire la menţinerea valabilităţii sentinţei arbitrale cu privire la celelalte capete de cerere formulate.
Curtea de Apel - deşi a declarat că Tribunalul Arbitral nu era competent să soluţioneze disputa arbitrală - reţine totuşi că decizia tribunalului arbitral de a respinge celelalte capete de cerere este validă. Curtea de Apel dispune: "Menţine în rest hotărârea arbitrală." Rezultă aşadar că sentinţa civilă aici recurată este susceptibilă de casare pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ. .
Cu privire la respingerea cheltuielilor de arbitrare.
Curtea de Apel în mod greşit s-a pronunţat asupra unei cereri inexistente atunci când a dispus respingerea cheltuielilor de arbitrare. Mai mult decât atât, procedând astfel, Curtea de Apel a intrat pe fondul cauzei, depăşind cadrul procesual special al acţiunii in anulare. O pronunţare asupra cheltuielilor de arbitrare poate avea loc numai la rejudecarea disputei arbitrale in fond şi strict pe baza cererii părţilor. Aşadar, hotărârea recurată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 7 C.proc.civ.
Cu privire la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal de a soluţiona acţiunea în anularea unei sentinţe arbitrale.
Curtea de Apel - secţia de contencios administrativ şi fiscal - a soluţionat acţiunea în anulare deşi o atare acţiune este un proces nou, de sine stătător, al cărui obiect se limitează strict la analiza incidenţei motivelor de anulare a sentinţei arbitrale, astfel cum acestea sunt prevăzut la art. 608 alin. 1 C.proc.civ. Litigiul prin care se soluţionează acţiunea în anulare nu este un litigiu de contencios administrativ. Aşadar, competenţa de soluţionare aparţinea în mod corect secţiei civile a curţii de apel, nu celei de contencios administrativ. Sub acest aspect, hotărârea recurată este supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ. –
Cu privire la termenul stabilit de instanţa de fond pentru formularea recursului.
Curtea de Apel - prin dispozitivul hotărârii recurate - a stabilit în mod greşit că recursul trebuie declarat în termen de 15 zile. Având în vedere că procesul având ca obiect acţiunea în anularea unei sentinţe arbitrale este unul de sine stătător, nefiind un litigiu de contencios administrativ, termenul legal de declarare a recursului este de 30 de zile, hotărârea recurată fiind supusă casării pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 4 şi 5 C.proc.civ.
Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Înalta Curte constată că recursul este nefondat astfel că îl va respinge ca atare pentru considerentele în continuare arătate.
I.Motivul de recurs privind greşita dezlegare dată excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Ministerul Fondurilor Europene
Înalta Curte constată că mandatul Ministerului Finanțelor Publice nu se putea întemeia pe dispozițiile art. II alin.4 din OUG nr. 6/2013, așa cum a remarcat și instanța de fond, textul legal menționat referindu-se la litigii aflate pe rolul instanțelor judecătorești, iar litigiul în discuție s-a aflat pe rolul tribunalului arbitral.
Înalta Curte nu împărtășește însă opinia instanței amintite în sensul că la data exercitării dreptului de chemare în judecată de către Ministerul Finanțelor Publice, situația continuând până la data intrării în vigoare a OUG nr. 107/2013, respectiv 13.12.2013, acest minister nu avea împuternicire de a introduce acțiunea la instanța de judecată din partea Ministerului Fondurilor Europene. Contractul de mandat este , de regulă, un contract consensual, care ia naștere prin simplul acord de voință al părților fără a fi supus vreunei forme speciale, astfel că poate fi dat în formă scrisă sau chiar verbală, ori în mod tacit, așa cum rezultă expres din dispozițiile art. 2013 alin.2 din Codul civil. În speță, contractul de mandat dintre Ministerul Fondurilor Europene, în calitate de mandant, și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de mandatar, este un contract consensual întrucât legea nu revede în această ipoteză o anumită formă pentru încheierea acestuia.
Între cele două ministre s-a purtat o corespondență având ca obiect necesitatea promovării unei acțiuni în justiție vizând o acțiune în anulare a hotărârii arbitrale. În concret, este vorba despre adresa nr.2720/624955/30.07.2013 și adresa nr. 2603/624833/24.07.2013, ambele ale Direcției Instrumente Financiare Nerambursabile. Astfel, în adresa Direcției respective din subordinea Ministerului Fondurilor Europene, nr.2720/624955/30.07.2013, învederându-se necesitatea formulării unei acțiuni în anulare, se precizează în mod expres împuternicirea dată Ministerului Finanţelor Publice de a reprezenta în acest demers Ministerul Fondurilor Europene. Chiar dacă în corespondența respectivă se face trimitere la prevederile OUG nr. 6/2013, act normativ ce nu era acoperitor într-o astfel de situație, acest lucru este irelevant în raport de voința titularului acțiunii în justiție de a-l împuternici pe celălalt minister să acționeze în numele său, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală care să interzică acest lucru. Prin urmare, în opinia instanței supreme, în conținutul celor două adrese menționate se materializează oferta de mandat judiciar a Ministerului Fondurilor Europene, expres formulată, ofertă acceptată de Ministerul Finanțelor Publice în mod tacit având în vedere că a promovat acțiunea în justiție.
În consecință, la data promovării în justiție a acțiunii ce vizează anularea sentinței arbitrale nr.132/9/07.2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, Ministerul Finanțelor Publice a acționat în calitate de mandatar al Ministerului Fondurilor Europene. OUG nr. 107/2013 nu a făcut decât să consacre legislativ ceea ce în speță cele două ministere au stabilit pe cale consensuală. În condițiile în care instanța de recurs, pentru motivele anterior arătate, reține legala reprezentare a Ministerului Fondurilor Europene de către Ministerul Finanțelor Publice încă din momentul promovării acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale, contrar primei instanțe, nu se mai justifică examinarea argumentelor invocate de către recurent cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii.
II.Motivul de recurs privind încălcarea cadrului procesual stabilit de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice.
Conform recurentei, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală în condițiile în care a reținut situația de fapt și de drept aferentă unui motiv de anulare neinvocat de reclamant - art. 608 alin.1 lit.a din Codul de procedură civilă, încălcând normele procedurale imperative, întrucât trebuia să repună dosarul pe rol pentru a pune în discuția părților acest motiv suplimentar de anulare, precum și posibilitatea de a-l invoca peste termenul de invocare a acțiunii în anulare.
Contrar recurentei, Înalta Curte consideră că prima instanță în argumentele expuse s-a întemeiat pe motivul prevăzut de art. 608 alin.1 lit.b) și nu pe motivul de la art. 608 alin.1 lit.a). Mai exact, instanța de fond chiar dacă nu indică în motivare textul legal menționat se referă la ipoteza de la lit.b) din Codul de procedură civilă, arătând expres la fila 28 a sentinței atacate cu recurs în prezenta cauză că era inoperantă clauza arbitrală deoarece pretențiile solicitate reprezintă, de fapt, demersul de recuperare a unei sume ce fusese rambursată în executarea unui act administrativ: ”Curtea apreciază că, în raport de situaţia concretă, clauza arbitrală era inoperantă în ceea ce priveşte pretenţiile care au ca obiect suma stabilită ca obligaţie de plată în sarcina A printr-un act administrativ: 2.832.041,70 Euro, respectiv accesoriile acestei sume (penalităţi de întârziere şi dobânda legală), calculate de la data executării prin compensare a actului administrativ – Raportul oficial din 04.02.2010- până la data plăţii.”
Așadar, instanța de fond a examinat chiar ipoteza invocată prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, respectiv art. 608 alin.1 pct.b) din Codul de procedură civilă.
III. Motivul de recurs referitor la greşita dezlegare dată efectelor pe care le are în speţă transmiterea legală a calităţii procesuale
În opinia recurentei, în mod greșit a considerat prima instanță că, în arbitraj, Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit la acordarea unui termen suplimentar pentru pregătirea apărării , deși acesta preluase de drept calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice încă de la data de 19.02.2013. Mai mult decât atât, arată recurenta, în procedura de creare a aparenței de admisibilitate a motivului de anulare invocat de Ministerul Finanțelor Publice în acțiunea în anulare, art. 608 alin.1 lit.b) Cod procedură civilă, Curtea de apel face în mod greșit aplicarea dispozițiilor Codului de procedură civilă din 1865, deși acțiunea în anulare este supusă regulilor noului Cod de procedură civilă, astfel cum a statuat însăși Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1594 /2014. Recurenta a mai arătat că, Curtea de apel a reținut de asemenea greșit în sensul că în speță este vorba de un concurs de legi în timp în ceea ce privește posibilitate de invocare a excepției de necompetență a Tribunalului arbitral, deși în Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicarea noului Cod de procedură civilă nu se regăsește nicio dispoziție care să reglementeze un astfel de concurs de legi în timp cu privire la acțiunea în anularea sentințelor arbitrale.
Înalta Curte nu împărtășește nici această critică formulată de către recurentă.
Pentru a lămuri chestiunea privind acordarea unui termen pentru pregătirea apărării în favoarea Ministerului Fondurilor Europene trebuia luat în considerare, așa cum de altfel a procedat instanța de fond, că între momentul promovării acțiunii arbitrale și primul termen de judecată fixat de tribunalul arbitral la data de 9.04.2013, s-au produs modificări legislative cu implicații în privința cadrului procesual din acel dosar (adoptarea OUG nr. 6/2013), respectiv, prin voința legislatorului, Ministerul Fondurilor Europene a preluat calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice.
În aceste condiții, pe bună dreptate instanța de fond a considerat că Ministerul Fondurilor Europene era îndreptățit la acordarea unui termen pentru pregătirea apărării, deoarece substituirea a unui minister cu celălalt chiar dacă s-a produs prin voința legislatorului aceasta nu înseamnă că Ministerul Fondurilor Europene introdus în cauza pe care o judeca tribunalul arbitral nu putea să formuleze propriile apărări în cauză. Chiar dacă ambele ministre fac parte din structura de organe ale statului, totuși e vorba de entități diferite, astfel că, firesc, Ministerului Fondurilor Europene trebuia să i se asigure posibilitatea exercitării efective a drepturilor procesuale, în calitate de parte litigantă, într-un litigiu despre care nu avea cunoștință până la momentul respectiv. Corect, la termenul din 9.04.2013 tribunalul arbitral i-a pus în vedre Ministerului Fondurilor Europene să depună întâmpinare cu 5 zile înainte de următorul termen de judecată, astfel că acesta din urmă era în poziția de a formula, în condițiile prescrise de tribunalul arbitral, excepțiile cu privire la cererea reclamantului, de asemenea, răspunsul în fapt și în drept la respectiva cerere, precum și probele pe care le solicita în apărare. Însă, cum tribunalul arbitral, la același termen, a statuat asupra competenței sale, încheierea din 9.04.2013 nu mai putea fi atacată, așa cum a reținut și prima instanță, decât prin acțiune în anulare în justiție, astfel cum prevedea art. 3433 din Codul de procedură civilă la de la1865. În consecință, în acord cu cele reținute de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că Ministerul Fondurilor Europene nu a decăzut din dreptul de a invoca excepția de necompetență a tribunalului arbitral în cadrul acțiunii în justiție împotriva hotărârii arbitrale.
În ceea ce privește aplicarea în speță a dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.5823/2/2013, este indiscutabilă, în condițiile în care acțiunea vizând anularea hotărârii arbitrale a fost promovată după intrarea în vigoare a acestui cod. Instanța nu a pronunțat o hotărâre nelegală sub acest aspect, așa cum susține recurenta. În realitate, instanța a aplicat regulile de procedură instituite de noul Cod de procedură civilă, iar nu cele ale codului de la 1865. Ceea ce a făcut instanța, perfect legal, constată instanța de recurs, a fost să examineze respectarea regulilor de procedură de către tribunalul arbitral de la momentul în care acesta a judecat cererea cu care a fost învestit. Or, evident că la momentul pronunțării hotărârii arbitrale regulile aplicabile erau cele instituite prin Codul de procedură civilă de la 1865, instanța de judecată a verificat dacă regulile respective , în materie de competență a tribunalului arbitral, au fost sau nu respectate de către acesta din urmă. În esență, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiului tempus regit actum, raportându-se la normele juridice ce erau în vigoare la momentul pronunțării hotărârii arbitrale. Așadar, critica recurentei în sensul că au fost încălcate normele procedurale imperative, prevăzute de art. 608 alin.2 raportat la art. 592 alin.1 și 3 din Noul Cod de procedură civilă, este nefondată.
IV. Motivul de recurs privind greşita dezlegare dată problemei arbitrabilităţii disputei soluţionate de curtea de arbitraj
Contrar celor arătate de recurentă (filele 27-29 ale memoriului de recurs) instanța de judecată nu a dezvoltat argumente contradictorii atunci când a tranșat chestiunea referitoare la „problema arbitrabilităţii disputei”, în termenii utilizaţi de către A. În realitate, instanţa a examinat clauzele contractuale referitoare la clauza compromisorie, observând că între dispoziţiile contractuale din art. 11 pct.2 şi din art. 40 nu există o contradicţie, că acestea se interpretează coroborat, însă, totodată, a sesizat că pretenţiile pretinse de către A de la Ministerul Fondurilor Europene şi Ministerul Transporturilor în cuantum de 2.832.041,70 euro sumă plătită reclamantei, ca preţ al prestaţiilor furnizate în baza contractului de prestări servicii, reprezintă o sumă ce a fost declarată neeligibilă printr-un act administrativ, astfel că cererea reclamantei din prezenta cauză nu poate fi soluţionată pe calea arbitrajului.
Înalta Curte constată că raţionamentul judecătorului fondului este corect, fiind pronunţată în cauză o soluţie legală. Înalta Curte împărtăşeşte opinia instanţei de fond că suma pretinsă de către A nu poate fi obţinută pe baza unei cereri adresate unui tribunal arbitral, chiar dacă părţile din contractul de prestări servicii au inserat o clauză compromisorie în care au stabilit că disputele ce decurg în legătură cu acel contract vor fi supuse arbitrajului.
Între părţile litigante din prezenta cauză a fost încheiat Contractul de prestări servicii nr. RO2004/0016-772.03.14.02.02 având ca obiect „Asistenţa tehnică pentru măsuri de siguranţă rutieră finanţate prin fonduri structurale” finanţat de la bugetul UE. În cursul anului 2010 au fost efectuate verificări asupra modului de utilizare a fondurilor europene, constatându-se că suma de 2.832.041,70 euro, plătită societăţii A SA, este neeligibilă, astfel că au fost emise Raportul nr. 1486/4.02.2010 şi Decizia nr. 622187/12.04.2010, prin care respectiva societate a fost obligată să ramburseze suma respectivă. Este în afara oricărei discuţii, aşa cum constata prima instanţă, că obligaţia A de a rambursa 2.832.041,70 euro este stabilită prin acte administrative, iar anularea acestora este de competenţa instanţelor de contencios administrativ şi nu a jurisdicţiei cu caracter privat. Prima instanţă a reţinut corect că cererea de restituire a sumei de bani în discuţie, în condiţiile existenţei actelor administrative amintite care au statuat asupra caracterului neeligibil a acesteia, nu poate fi soluţionată pe calea arbitrajului, fiind tot de competenţa instanţei de contencios administrativ, indiferent dacă A a solicitat sau nu restituirea sumei în litigiul în care se analizează cererea privind anularea acelor acte administrative. Acesta este motivul pentru care instanţa de fond a apreciat că, în raport de situaţia concretă, clauza arbitrală era inoperantă, şi de aceea a anulat hotărârea arbitrală şi a reţinut spre competentă soluţionare cererea reclamantei din prezenta cauză de a fi obligaţi pârâţii să îi restituie suma în discuţie.
Înalta Curte a indicat la pct. II din prezenta decizie care sunt motivele pentru care nu se poate reţine că instanţa de fond a încălcat cadrul procesual stabilit de Ministerul Finanţelor Publice, respectiv că nu a făcut aplicarea art. 608 alin.(1) lit. a) din Codul de procedură civilă, aşa cum susţine recurenta.
V. Motivul privind aspecte suplimentare
a)Contrar celor susţinute de recurentă, Curtea de apel a soluţionat cererea în anulare formulată de Ministerul Transporturilor, în sensul că a respins-o ca inadmisibilă, motivele pentru care a făcut aceasta fiind expuse la pagina 29 din sentinţă. De asemenea, această soluţie se regăseşte în dispozitivul hotărârii primei instanţe.
b)Curtea de apel a exprimat cu claritate raţionamentul său cu privire la efectele transmiterii calităţii procesuale de la Ministerul Finanţelor Publice la Ministerul Fondurilor Europene, după cum rezultă şi din considerentele acestei decizii, raţionament ce oferă un răspuns reclamantei, astfel încât nu se poate reţine că au fost încălcate prevederile art. 425 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură civilă. Astfel, instanţa a făcut o expunere a situaţiei de fapt, apoi, argumentând pe larg de ce Ministerul Fondurilor Europene era îndreptăţit la acordarea unui termen pentru pregătirea apărării şi de ce acesta nu a decăzut din dreptul de a invoca necompetenţa tribunalului arbitral, nu se poate susţine cu temei că textul legal din Codul de procedură civilă, la care se referă recurenta, nu a fost respectat de către instanţă. În mod constant, în practica judecătorească precum și în doctrină s-a subliniat că judecătorul este obligat în hotărâre să demonstreze de ce s-a oprit la soluția pe care a pronunțat-o, însă totuși pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părți, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. În speță, reține Înalta Curte, judecătorul fondului a pronunțat o hotărâre motivată în acord cu exigențele art. 425 din Codul de procedură civilă.
c)Referitor la menţinerea în parte a sentinţei arbitrale, observă Înalta Curte, având în vedere că , aşa cum a arătat judecătorul fondului, capetele de cerere 2,3,4 şi 5, ce au fost soluţionate de către tribunalul arbitral, în sensul că le-a respins ca neîntemeiate (2, 3 şi 5), respectiv ca netaxat (capătul de cerere nr. 4), nu au făcut obiectul acţiunii în anulare promovată la instanţa de judecată, motiv pentru care nu puteau fi cenzurate de curtea de apel în cadrul litigiului de faţă, astfel că soluţia tribunalului arbitral a fost menţinută în parte.
d)Cheltuielile de arbitrare fuseseră acordate de către tribunalul arbitral în considerarea faptului că cererea fusese admisă în parte cu privire la restituirea sumei de 2.832.041,70 euro, astfel încât din moment ce hotărârea arbitrală a fost anulată de către instanţa de judecată, firesc, a fost înlăturată şi obligaţia de plată a respectivelor cheltuieli.
e) Cu privire la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal de a soluţiona acţiunea în anularea unei sentinţe arbitrale
Conform art. 610 din Codul de procedură civilă competența de a judeca acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale revine Curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Așa cum rezultă din considerentele prezentei decizii dezvoltate sub pct. IV, obligaţia A de a rambursa 2.832.041,70 euro este stabilită prin acte administrative, iar anularea acestora este de competenţa instanţelor de contencios administrativ şi nu a jurisdicţiei cu caracter privat. Prima instanţă a statuat corect că cererea de restituire a sumei de bani în discuţie, în condiţiile existenţei actelor administrative amintite care au statuat asupra caracterului neeligibil a acesteia, nu poate fi soluţionată pe calea arbitrajului, fiind tot de competenţa instanţei de contencios administrativ, indiferent dacă A a solicitat sau nu restituirea sumei în litigiul în care se analizează cererea privind anularea acelor acte administrative. Cum hotărârea arbitrală a tranșat asupra cererii A de restituire a sumei în discuție, date fiind cele de mai sus, litigiul este de competența instanței de contencios administrativ, după cum se degajă fără echivoc și din dispozițiile art. 8 alin.2 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 286 din OUG nr. 34/2006, care se referă explicit la competența acestei instanțe în legătură cu litigiile referitoare la încheierea modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractelor administrative .
f)Cu privire la termenul stabilit de instanţa de fond pentru formularea recursului
Indicarea greșită a termenului de recurs de către instanță, este lipsită de orice semnificație juridică deoarece o astfel de mențiune greșită în dispozitivul hotărârii nu produce nicio consecință vătămătoare pentru niciuna dintre părțile litigante, deoarece, așa cum s-a statuat constant în jurisprudența instanțelor de judecată, calea de atac și condițiile exercitării acesteia sunt fixate prin lege, iar instanțele de control judiciar se raportează la termenele legale atunci când examinează hotărârea atacată și nu la mențiunile greșite din cuprinsul unei astfel de hotărâri.
Prin urmare, nici această critică formulată de recurentă nu poate fi primită, având în vedere că nu i s-a produs nicio vătămare prin menționarea greșită a termenului în care a putut declara recurs împotriva sentinței curții de apel.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă şi ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S.C. „A” S.A.