Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 3/R din 01 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2018 printre altele, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de condamnatul A., de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen.
În esenţă, s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 din C. pen., nu au legătură cu soluţionarea cauzei penale deduse judecăţii, invocarea acestor dispoziţii nu are aplicabilitate în cauza dedusă judecăţii, astfel că, s-a constatat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate înscrisă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul A.
În esenţă, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen., întrucât are legătura cu cauza motivat de faptul că se critică aplicarea greşită a legii penale mai favorabile, astfel fiind încălcate dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (2), precum şi dispoziţiile art. 24 din Constituţia României.
Analizând recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 C. pen., cuprinse în decizia penală nr. 3/R din 01 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotări asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.
Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege.
Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia, această analiză presupune, concret, verificarea următoarelor cerinţe cumulative:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.O. nr. 916/16.12.2014);
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Analizând din perspectiva dispoziţiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de condamnatul A. se constată că dispoziţiile art. 6 C. pen. sunt în vigoare, nu au mai făcut obiectul unei decizi anterioare a Curţii Constituţionale prin care să se constate neconstituţionalitatea lor, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa instanţei de judecată de către una dintre părţi, fiind îndeplinite cerinţele art. 29 alin. (1) teza întâi, alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei legături între excepţia invocată şi soluţionarea cauzei se constată că instanţa de fond, în mod corect a apreciat că aceasta nu este îndeplinită.
Admisibilitatea cererii impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.
Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal. În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.
Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.
Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurentul A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei. Se observă că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale, în soluţionarea excepţiei, trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.
Or, având în vedere cadrul procesual, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către recurentul A. cu referire la faptul că excepţia este invocată în faţa instanţei de fond, care este sesizată cu recurs declarat împotriva unei alte soluţii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o altă excepţie de neconstituţionalitate, nu poate avea o înrâurire cu privire la soluţia ce se pronunţă în cauză, astfel că solicitările recurentului nu au legătură directă cu soluţia ce urmează a fi dată în cauza pendinte.
Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi valorificată în calea de atac a recursului formulat împotriva unei hotărâri prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza.
Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a recurentului A., neputându-se constata existenţa unui interes în analiza relevanţei excepţiei invocate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.
Astfel, se reţine că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că în speţă nu este îndeplinită condiţia prev. de art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 alin. (3) care se referă la faptul ca dispoziţia legală în discuţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere obiectul cauzei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinse în decizia penală nr. 3/R din 01 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinse în decizia penală nr. 3/R din 01 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2018.
Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2018.