Răspundere civilă delictuală. Despăgubiri morale. Constituirea de parte civilă în cursul urmării penale. Ordonanță de clasare. Lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii.
- Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.
- Inexistența autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală
Index alfabetic : prescripție
- proces penal
- neînceperea urmării penale
- faptă ilicită
- vinovăție
C.civ. din 1864, art. 998 – 999, art. 1201
Decretul nr. 167/1958, art. 3, art. 8, art. 16
C.proc.pen. din 1968, art. 10, art. 19, art. 22, art. 2781
Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011
1. Împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de societatea pârâtă pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor ce au făcut obiectul cercetării penale, în condițiile în care reclamantul se constituise parte civilă în cursul urmăririi penale, nu este de natură să paralizeze dreptul acestuia de a sesiza instanța civilă cu o acțiune în despăgubiri, câtă vreme latura civilă a rămas nesoluționată din cauza soluţiei date în procedura judiciară penală.
Dreptul de a învesti instanţa civilă, pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile, s-a născut pentru reclamant abia în momentul în care acesta a luat cunoştinţă - urmare a soluţiei pronunțate prin sentința penală - de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată, iar de la data pronunţării hotărârii definitive începe să curgă termenul de 3 ani în care putea fi sesizată instanţa civilă pentru valorificarea pretenţiilor în temeiul răspunderii civile delictuale.
2. Hotărârea pronunţată în temeiul art. 2781 alin. 11 din Codul de procedură penală din 1968 nu are autoritate de lucru judecat deplină, întrucât nu se circumscrie unei judecăţi de fond, ea având o autoritate de lucru judecat condiţională, ce poate fi opusă organelor de urmărire penală atât timp cât nu apar fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organele judiciare. Norma în cauză nu statuează faptul că instanţa civilă, sesizată ulterior cu repararea prejudiciului pretins a fi săvârşit prin fapta pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, este ţinută de soluţia din hotărârea pronunţată în condiţiile art.2781 C.proc.pen.
Cum prin ordonanţa procurorului s-a dispus clasarea cauzei, iar plângerea formulată împotriva măsurii de neîncepere a urmăririi penale faţă de societatea pârâtă a fost respinsă, prin hotărârea penală pronunțată, instanța nu a statuat supra pretenţiilor civile derivate din săvârşirea unei fapte penale, iar când instanţa penală nu se pronunţă pe fond cu privire la existenţa faptei, întinderea pagubei şi vinovăţia făptuitorului în legătură cu despăgubirile solicitate pe latura civilă, nu există autoritate de lucru judecat, care să poată fi opusă în cadrul acţiunii civile întemeiate pe dreptul comun, nefiind întrunite condiţiile reglementate prin art.22 C.proc.pen., cu referire la dispoziţiile art.1201 C.civ. şi ale art.166 C.proc.civ.
De altfel, în materie civilă delictuală vinovăţia impusă de legea civilă pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie este diferită, fiind suficientă cea mai uşoară culpă, fie sub forma acţiunii, fie sub forma inacţiunii. În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă. Aşadar, chiar dacă s-ar fi reţinut, faţă de pârâtă, în dosarul de urmărire penală că nu există elemente care să contureze vinovăţia impusă de legea penală, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil.
Secția I civilă, decizia nr. 3581 din 11 octombrie 2018
Prin cererea înregistrată la data de 29.05.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000.000 lei, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 1996, părinţii săi, C. şi D., au cumpărat imobilul situat în Roşiorii de Vede, ulterior, o parte din imobil fiind folosită de SC E. SRL. Imobilul a fost racordat la reţeaua de gaze de către pârâtă, pentru ca, apoi, serviciul de furnizare a gazelor naturale să fie asigurat tot de către SC B. SA.
La data de 20.02.2006, la imobilul menţionat anterior a avut loc o deflagraţie, în urma căreia părinţii săi au decedat, iar imobilul a fost distrus în totalitate, deflagraţia având drept cauză o scurgere de gaze din reţeaua de distribuţie a gazelor administrată de pârâtă.
Deşi reclamantul a formulat plângere penală împotriva reprezentanţilor SC B. SA, până în prezent dosarul de urmărire penală nu a fost soluţionat de organele de urmărire penală.
Reclamantul a învederat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte societatea pârâtă, întrucât: există un fapt juridic ilicit - neîndeplinirea de către SC B. SA a obligaţiilor ce îi reveneau potrivit prevederilor legale în vigoare privind asigurarea securităţii şi continuităţii în furnizarea gazelor naturale (art.73 lit.a din Legea nr.351/2004), există un prejudiciu - prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a decesului ambilor săi părinţi, există o legătură de cauzalitate - decesul părinţilor săi este urmarea directă şi necondiţionată a neîndeplinirilor obligaţiilor legale ce îi reveneau pârâtei, există vină - reprezentanţii SC B. SA, care nu au acţionat cu diligenţă prevăzută de lege în vederea îndeplinirii propriilor obligaţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.998 şi următoarele C.civ.
Reclamantul a formulat cerere precizatoare, reluând aspectele de fapt menţionate în acţiunea iniţială, precizând organele de administrare ale pârâtei.
Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii. Prioritar, aceasta a invocat excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia inadmisibilităţii. Totodată, a solicitat suspendarea judecăţii, întrucât pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede există dosarul de urmărire penală nr. x/P/2006, al cărui obiect îl reprezintă tocmai deflagraţia produsă la imobilul proprietatea autorilor săi.
După depunerea cererii precizatoare de către reclamant, pârâta a formulat o nouă întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, solicitând trimiterea cauzei către instanţa competentă, respectiv Tribunalul Teleorman; excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.
Prin încheierea din data de 24.04.2013, tribunalul a respins excepţia netimbrării, a constatat că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a rămas fără obiect, iar, cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale, a luat act că nu se mai susţine. Prin aceeaşi încheiere, tribunalul a suspendat judecata până la soluţionarea cauzei penale în temeiul art.19 C.proc.pen., având în vedere că reclamantul se constituise parte civilă şi în procesul penal în faza urmăririi penale.
Judecata a fost redeschisă la data de 24.04.2014, după depunerea hotărârii definitive prin care a fost soluţionat dosarul penal. Ulterior, la 29.10.2015, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
Prin sentinţa civilă nr.230 din 26.02.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţia nulităţii cererii pentru neachitarea taxei judiciare de timbru, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta şi a obligat-o pe aceasta la plata despăgubirilor morale către reclamant, în cuantum de 500.000 lei.
Tribunalul a reţinut că, chiar dacă reclamantul nu a specificat expres, acţiunea sa vizează atât angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 raportat la prevederile art.998, 999 C.civ., cât şi răspunderea pentru fapta prepuşilor acesteia, conform art.1000 alin.3 C.civ.
În cauză, acest fel de răspundere a rezultat în mod cert din împrejurările de fapt descrise de reclamant în acţiune, unde s-a specificat că „reprezentanţii SC B. SA nu au acţionat cu diligenţa prevăzută de lege în vederea îndeplinirii propriilor obligaţii”; aşadar, neîndoielnic că intenţia reclamantului a fost, în pofida temeiului de drept indicat în acţiune (doar art.998 şi urm. C.civ.), aceea de a se pretinde o reparaţie a prejudiciului, de către pârâtă, atât pentru fapta proprie, cât şi pentru fapta omisivă sau comisivă a prepuşilor săi (fiind impropriu folosită, în acest caz, sintagma „reprezentanţi”).
Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul de drept indicat de reclamant în acţiune, ci va da sau va restabili corecta calificare juridică a acesteia, în funcţie de împrejurările de fapt descrise de reclamant în actul de sesizare, iar pe de altă parte că pârâta, prin apărările de fond formulate pe parcursul procesului, a înţeles într-o astfel de configurare raporturile juridice deduse judecăţii, invocând în fapt, pe lângă excepţiile de procedură, atât apărări de fond sub aspectul răspunderii pentru fapta proprie, cât şi apărări de fond pe care le poate face în calitate de comitent pentru prepuşii săi.
În privinţa cadrului procesual, prima instanţă a reţinut că, în pofida aprecierilor pârâtei, referitoare la răspunderea comitentului, că reclamantul nu este, în principiu, ţinut să dovedească existenţa raportului de prepuşenie (el putând fi dedus de instanţă din prezentarea unor împrejurări de fapt ţinând de organizarea şi desfăşurarea activităţii pârâtei, din care a rezultat prejudiciul) şi să menţioneze numele şi prenumele prepusului ori prepuşilor pârâtei. A pune în sarcina reclamantului proba existenţei raportului de prepuşenie între pârât şi o anumită persoană, direct responsabilă, ar goli de sens întreaga construcţie juridică a răspunderii comitentului, a cărei menire a fost exact aceea de a ocroti interesele victimei prejudiciului, ce nu trebuie, astfel, silită a afla cine este persoana fizică direct responsabilă şi a demonstra în ce constă vinovăţia acesteia, ce atribuţii concrete a încălcat/depăşit/nesocotit, etc.. Or, mecanismul funcţionării acestei instituţii juridice, cu finalitatea arătată, presupune că, în măsura în care, din expunerea faptelor, ar rezulta că nu a existat un raport de prepuşenie (adică nu prepusul pârâtei ar fi creat paguba) ori că, deşi persoana direct responsabilă este prepusul pârâtei, ea a acţionat în afara ori cu depăşirea atribuţiilor sale fireşti decurgând din însărcinarea încredinţată, sarcina probei aparţine întotdeauna pârâtei, iar nu reclamantului, ce beneficiază, sub acest aspect, de o prezumţie legală relativă, pe care pârâta o poate răsturna dacă are un astfel de interes; de asemenea, pârâta poate cere introducerea în proces a prepusului, uşurându-şi, la rândul său, situaţia acţiunii proprii în regres în contra acestuia.
Acţiunea nu este, prin urmare, inadmisibilă dacă nu a fost indicată persoana prepusului, mai ales în situaţii precum cea în speţă, în care a fost dificil şi pentru organele de anchetă penală identificarea unor persoane direct vinovate; similar, nu este inadmisibilă acţiunea în răspundere directă a persoanei juridice, prin organele sale de conducere - ale căror decizii, acţiuni ori inacţiuni angajează răspunderea persoanei juridice, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 - dacă nu sunt indicate expres în acţiune care sunt aceste organe de conducere. Este suficient ca acţiunea să fie îndreptată împotriva persoanei juridice înseşi, cu datele sale de identificare, ce va sta în judecată prin reprezentant legal, potrivit propriei organizări, în înţelesul şi cadrul procedural date de art.41 alin.1 şi 87 pct.2 C.proc.civ.
Fiind vorba despre o persoană juridică, acţiunea (comisivă sau omisivă) aparţine întotdeauna, prin ipoteză, unei/unor persoane fizice care fie conduc şi reprezintă, fie se află în slujba acelei persoane juridice. Aceasta nu înseamnă însă că, dacă se cauzează altuia un prejudiciu prin activitatea desfăşurată de persoana juridică, aceasta din urmă se va putea exonera de răspundere faţă de terţul păgubit, invocând responsabilitatea juridică (imputabilitatea) faptei în sarcina acelei/acelor persoane fizice cu care se află în astfel de raporturi; dimpotrivă, ori de câte ori terţul păgubit nu este interesat să acţioneze (şi) împotriva persoanei/persoanelor fizice direct responsabile, persoana juridică va răspunde singură, indiferent care dintre angajaţii ori directorii săi, în sens larg, este direct vinovat, dacă nu poate tăgădui că a efectuat acea activitate din care a rezultat prejudiciul ori nu demonstrează că respectiva activitate nu este prestată de ea, chestiunea imputabilităţii directe neprezentând relevanţă pentru reclamant, ci pentru pârâtă – prin exercitarea dreptului de regres.
Prin urmare, reclamantul nu ar putea fi sancţionat cu un fine de neprimire pe inadmisibilitate dacă nu a fost în măsură a indica o persoană fizică direct responsabilă şi dacă, în astfel de împrejurări, a acţionat în judecată (doar) persoana juridică, pentru fapta proprie, cât şi în calitate de comitent. Desigur că, împotriva persoanei juridice, care avea a răspunde pentru propria faptă, cât şi în calitate de comitent, reclamantul avea, de principiu, deschisă acţiunea încă de la momentul producerii pagubei, căci, prin ipoteză, cunoştea sau putea să cunoască persoana pârâtei cu care existase încheiat contractul de furnizare gaze naturale.
În ceea ce priveşte excepţia insuficientei timbrări, s-a reţinut că nu poate fi invocată dacă
reclamantului i-a fost încuviinţată plata eşalonată.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a observat că argumentele ce o susţin nu pot fi disociate de aspectele privind inadmisibilitatea acţiunii pentru neindicarea persoanei prepuşilor ori neindicarea organelor de conducere ale pârâtei, ce ar fi direct răspunzătoare de producerea pagubei, obligaţii de care reclamantul nu este ţinut în formularea acţiunii, de vreme ce nu a înţeles să acţioneze în judecată şi pe aceste persoane, spre a răspunde în solidar cu pârâta persoană juridică. În cadrul unei răspunderi a persoanei juridice întemeiate pe art.998, 999 C.civ., la care se raportează dispoziţiile art.35 din Decretul nr.31/1954, cât şi fondate pe art.1000 alin.1, 3 C.civ., opţiunea reclamantului de a acţiona în judecată persoana juridică asigură, deopotrivă, şi justificarea calităţii procesuale pasive a acesteia.
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a avut în vedere că, deşi nu s-ar putea accepta întocmai apărarea reclamantului în sensul că termenul nu a început nici acum să curgă, nefiind descoperită adevărata persoană direct responsabilă, nu se acceptă nici ipoteza pârâtei că dreptul la acţiune s-a născut, necondiţionat, de la data producerii pagubei şi că de la acel moment a curs şi termenul de prescripţie.
Situaţia particulară, în cauza de faţă, implică analiza asupra problemei prescripţiei pornind de la împrejurarea că reclamantul s-a constituit parte civilă şi în procesul penal, deci a acţionat pentru realizarea dreptului său, într-un cadru specific, aşteptând, în mod firesc, să se soluţioneze cauza penală şi sub aspectul laturii civile.
Nu se poate considera că reclamantul ar fi rămas în pasivitate, întrucât, pe toată perioada soluţionării cauzei penale, termenul de prescripţie reglementat de art.3 şi art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 nu a curs, operând o cauză legală de întrerupere a cursului prescripţiei în sensul art.16 lit.b) din decret. Odată cu rezolvarea laturii penale, nu s-a soluţionat în niciun mod latura civilă a acelei cauze. Dreptul supus prescripţiei a putut fi valorificat ulterior, de către reclamant, în cadrul acţiunii civile de faţă, reclamantul formulând cererea chiar înainte de a începe să curgă termenul de 3 ani – ce se socotea de la data când a încetat cauza întreruperii, respectiv de la momentul când s-a pronunţat hotărârea penală definitivă, de respingere a plângerii împotriva soluţiei de clasare (11.12.2013), anticipând, cel mai probabil, soluţia în dosarul penal, precum şi nesoluţionarea pretenţiilor sale civile de către organele judiciare penale. Reclamantul a formulat acţiunea la data de 29.05.2012, deci nu se punea problema prescrierii dreptului la acţiune faţă de dispoziţiile art.19 C.proc.pen. Ca atare, trebuie înlăturate dispoziţiile art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958, şi reţinut că prevederile art.8 alin.2 din decret nu au efectul urmărit de pârâtă, chiar dacă reclamantul a cunoscut de la început paguba şi pe cel ce răspunde de ea.
Trecând la analiza pe fond a cauzei, tribunalul a apreciat că probele administrate conduc spre concluzia întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale întemeiate pe dispoziţiile art.998, 999 C.civ., la care se raportează prevederile art.35 din Decretul nr.31/1954, cât şi ale răspunderii fondate pe art.1000 alin.1 şi 3 C.civ.
În speţă, este netăgăduit de către pârâtă faptul că a executat, prin intermediul unui subcontractant, ales de ea, lucrarea de racord la instalaţia de gaze de la imobilul unde a avut loc deflagraţia şi că, astfel cum precizează în întâmpinare, obiectul său principal de activitate îl reprezintă „distribuţia şi furnizarea combustibililor gazoşi prin conducte (…) şi activităţi de proiectare şi execuţie a reţelelor de distribuţie şi a instalaţiilor de utilizare a gazelor naturale, fiind abilitată în acest sens de A.N.R.E.”
Prin urmare, rămâne de stabilit dacă, prin modul în care pârâta (prin organele sale de conducere ori prin prepuşii săi) a asigurat executarea lucrărilor şi verificările periodice impuse de norme sau la sesizarea beneficiarului, a respectat sau nu prescripţiile tehnice şi celelalte obligaţii asumate legal, prin specificul activităţii, ori contractual, prin contractele de execuţie lucrări nr. x din 31.07.2003 şi contractele de furnizare a gazelor nr. x din 8.12.2003 şi nr. x din 1.05.2005.
Desfăşurând astfel de activităţi, ca operator de servicii de distribuţie şi de furnizare a gazelor naturale, pârâta avea obligaţiile generale, pozitive, impuse de art. 35, 40 şi 73 din Legea gazelor nr.351/2004.
La data producerii deflagraţiei, între pârâtă şi beneficiar (societatea de farmacie a părinţilor reclamantului) era în derulare contractul de furnizare nr. x din 1.05.2005, care prevedea obligaţia pârâtei de a efectua reviziile şi reparaţiile programate, această dispoziţie corelată cu cea de a permite accesul reprezentantului vânzătorului să verifice şi să „remedieze defecţiunile intervenite la instalaţiile sau aparatele de măsură aflate pe proprietatea sa”.
În plus, în executarea efectivă a lucrărilor şi serviciilor presupuse de obiectul său de activitate, pârâta avea şi obligaţiile specifice impuse de normele ce reglementează din punct de vedere tehnic diferitele manopere, materiale, procese tehnologice, etc., dată fiind cerinţa siguranţei în exploatarea instalaţiilor de gaze naturale şi potenţialul foarte mare de risc, în caz de nerespectare a tuturor prescripţiilor cuprinse în normele ce o reglementează.
Tribunalul a arătat că, asupra îndeplinirii obligaţiilor legale (incluzând aici şi cele decurgând din normele tehnice specifice) presupuse de specificul lucrării asumate prin contract, pârâta are în mod preponderent sarcina probei, căci este vorba despre proba faptului pozitiv, al respectării acestor norme şi prescripţii obligatorii; în măsura în care, imputându-i-se nerespectarea unor norme/prevederi legale în legătură cu activitatea desfăşurată, şi prezentându-i-se şi probe care ar confirma, cel puţin în parte, susţinerile reclamantului, pârâta nu poate rămâne în postura de pasivitate de care, în principiu, se bucură pârâtul în proces, lăsând exclusiv în sarcina reclamantului administrarea probelor; în cazul în care acuzaţia concretă se referă la nerespectarea unor dispoziţii legale ori a altor norme/prescripţii, stă, în principal, în sarcina celui ce susţine că le-a respectat să arate cum anume le-a respectat ori îndeplinit; în măsura în care nu a reuşit acest lucru, nici un argument procedural nu ar putea înlătura probele aduse de reclamant, pe motiv că ar fi insuficiente, dacă ele converg spre angajarea răspunderii civile – ce are loc, în cazul delictului derivat din nerespectarea unor norme, pentru cea mai uşoară culpă, independent de (ne)stabilirea unei vinovăţii penale a vreunei persoane fizice în dosarul penal. În cauză, chiar pârâta, sesizând, prin întâmpinare, că instanţa are de stabilit vinovăţia şi răspunderea sa civilă, trebuia să aibă în vedere că astfel de răspundere nu funcţionează în abstract, ci, aşa cum reclamantul a învederat – prin nerespectarea unor norme; era în sarcina sa proba faptului pozitiv al respectării acestora, pe fiecare segment de activitate, în condiţiile în care existau deja probe ce ar putea conduce la stabilirea vinovăţiei sale potrivit legii civile.
Tribunalul a mai constatat că probele administrate în cauză, cu specială referire la expertizele efectuate, necontestate, în sine, de pârâtă, sub aspectul autenticităţii ori forţei lor probante, demonstrează că, în concret, au existat numeroase greşeli ce pot fi imputate pârâtei, începând chiar cu concepţia (proiectarea) instalaţiei şi de execuţie a lucrărilor, pe lângă alte omisiuni ori neconcordanţe de ordin procedural în autorizarea, desfăşurarea şi înregistrarea operaţiunilor tehnice presupuse de lucrarea în ansamblu, de subcontractare a lucrării de execuţie propriu-zisă - prin intermediul unui subcontractant neautorizat potrivit legii (contractul nr. x din 1.11.2003), recepţionarea lucrării de execuţie a branşamentului în condiţii necorespunzătoare, cu piesa de trecere subdimensionată şi fără protecţie împotriva coroziunii.
Prin sentinţa penală nr.68 din 25.03.2011, definitivă, prin care a fost infirmată prima rezoluţie de clasare din 25.05.2010, instanţa penală a reţinut că expertiza efectuată la urmărirea penală evidenţiase numeroase nereguli privind montarea şi proiectarea instalaţiei de alimentare cu gaze la imobilul unde a avut loc deflagraţia, acesta fiind motivul pentru care s-a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, urmând a se completa probele, în special printr-un supliment la raportul de expertiză, prin care să se verifice, în esenţă, dacă accidentul putea fi evitat prin respectarea tuturor normelor şi prescripţiile tehnice impuse pentru proiectarea, execuţia şi întreţinerea instalaţiei de alimentare şi furnizare a gazelor naturale.
S-a apreciat, prin această sentinţă definitivă, că din cuprinsul raportului de expertiză efectuată de exp. X., confirmat, în esenţă, cu aceleaşi concluzii, de expertiza întocmită de INCD Y. Petroşani, a rezultat că proprietarul reţelei de gaze naturale este operatorul economic SC B. SA, iar executantul branşamentului este SC F. SRL, neautorizat de către ANRGN pentru acest tip de lucrări (pârâta din cauza de faţă). Neregulile semnalate în privinţa proiectului tehnic constau, între altele, în lipsa prevederilor referitoare la realizarea protecţiei contra coroziunii elementelor din oţel ale branşamentului de gaze, lipsa condiţiilor de încercare a instalaţiei de racordare. În privinţa planului de execuţie, expertul a semnalat, pe de o parte nesemnarea lui de către instalatorul autorizat al societăţii subcontractante, iar pe de altă parte, nerespectarea acestuia, în sensul reacordării instalaţiei la o conductă de distribuţie din oţel, deşi în memoriul tehnic era prevăzut racordul la o conductă din polietilenă, precum şi în sensul folosirii unui alt tip de teu de branşament decât cel prevăzut în plan. Cu privire la conducta de distribuţie, s-a constatat că pe planul avizat al conductei nu sunt evidenţiate poziţia cotată a sudurilor de poziţie, adâncimea de pozare a conductelor şi răsuflătorilor, iar între factura de achiziţionare a ţevii şi certificatul de calitate ataşat nu există nicio legătură. De asemenea, s-a reţinut de către expert şi, deopotrivă, de instanţa penală, că partea metalică a fitingului de trecere îngropat direct în pământ nu a fost protejată contra coroziunii înainte de a fi astupată cu pământ, că procesul verbal de recepţie a conductei de distribuţie presiune redusă este întocmit pentru un tronson în lungime totală de 185,8 m, iar în documentele ataşate la cartea construcţie rezulta un traseu cu lungimea de 310 m, cartea construcţiei neconţinând facturi de procurare a ţevilor, specificaţiile emise de furnizor şi certificate de calitate aferente pentru întreaga cantitate de conductă necesară, de 310 m. Cartea construcţiei nu cuprinde buletinul de calitate a protecţiei anticorozive, buletinele de verificare a calităţii izolaţiei, avizele de la deţinătorii instalaţiilor subterane, tabelul cu sudorii autorizaţi ISCTR şi documentele de atestare, tabelul de execuţie a sudurilor, diagrame ale probelor de presiune, de rezistenţă şi de etanşeitate, procesele verbale de control pe faze de execuţie, fişa tehnică a conductei de distribuţie. Pârâta nu a prezentat certificat de verificare metrologică a aparatelor de tip avertizor S., utilizat pentru detectarea şi măsurarea concentraţiilor pierderilor de gaze. În perioada 1.01.2006-22.02.2006 nu s-au notat în registrul de evidenţă a reclamaţiilor sesizări, deşi martorii au declarat că au existat astfel de sesizări; nu a fost întocmit un grafic şi un program de verificare şi depistare a pierderilor de gaze naturale în reţelele de distribuţie; răsuflătorile din dreptul clădirii afectate nu erau curăţate; partea metalică a fitingului de trecere din instalaţia de racordare la conducta de distribuţie de presiune redusă prezenta coroziune; piesa metalică de trecere, corodată, era subdimensionată raportat la dimensiunile din norme şi prezenta defecte de fabricaţie, materialul prezentând un volum ridicat de incluziuni oxidice, ce favorizează şi ele coroziunea în mediul umed, pe lângă neprotejarea împotriva coroziunii; recepţionarea lucrării de execuţie a branşamentului, de către proprietar (pârâta), s-a făcut în condiţii necorespunzătoare, cu piesa de trecere subdimensionată şi fără protecţie contra coroziunii. Prin cele două expertize a fost respinsă, fără echivoc, drept cauză a evenimentului, producerea, în laboratorul de farmacie, a unei reacţii periculoase între substanţele incompatibile.
Urmare celor dispuse prin sentinţa penală invocată, a fost efectuată o nouă expertiză, de către IMNR Bucureşti, la data de 9.06.2009, cu obiectivele stabilite de instanţă, iar, prin ordonanţa din 18.06.2013, procurorul a dispus soluţie de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale şi, respectiv, clasare) faţă de pârâtă şi faţă de SC G. SRL şi SC H. SRL, în aplicarea principiului in dubio pro reo, temeiul soluţiei fiind dat, faţă de pârâtă, de dispoziţiile art.10 alin.1 lit.d C.proc.pen. (fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă şi distrugere din culpă), iar, faţă de celelalte două societăţi - de prevederile art.10 alin.1 lit.a C.proc.pen. (inexistenţa aceloraşi fapte). Plângerea formulată de partea vătămată (reclamantul) a fost respinsă prin sentinţa penală nr.233 din 11.12.2013.
În cea de-a doua soluţie de netrimitere în judecată s-a reţinut că noul raport de expertiză nu explică suficient cauza exploziei, ceea ce impune aplicarea principiului amintit, însă tribunalul a avut în vedere că abordarea organelor judiciare penale a privit problema insuficientei explicări a cauzelor exploziei prin prisma determinării vinovăţiei penale a celor cercetaţi, iar nu din perspectiva legii civile, unde altele sunt condiţiile răspunderii şi altele sunt principiile probaţiunii. Instanţa civilă nu este ţinută, aşadar, de concluziile procurorului, menţinute de instanţa penală ce le-a verificat, astfel că va interpreta după propria apreciere, având plenitudine de competenţă, aceleaşi probe, pe baza cărora va reţine că, sub aspectul cauzei deflagraţiei, toţi experţii au conchis că aceasta s-a produs „ca urmare a concentrării puternice a unui amestec exploziv gaz natural-aer formate în încăperile: farmacie, laboratorul farmaciei, hol”, sursa de provenienţă a amestecului exploziv fiind reţeaua de distribuţie a gazului natural în zona (…) aferentă imobilului de la nr.21”, fiind exclusă „fără echivoc, ca suport al exploziei produse, o atmosferă explozivă formată ca urmare a unor scurgeri de gaze din surse proprii (gaz natural sau gaz lichefiat –GPL)”; prin aceeaşi expertiză s-a stabilit că penetrarea peretelui teului de branşament pe unde s-au infiltrat gazele se datorează exclusiv acţiunii de coroziune, determinată de existenţa, în structura ţevii, a incluziunilor de oxizi de fier catalogate drept defecte de fabricaţie conform STAS 5500-74, ce nu pot fi detectate de către fabricant şi nu se constată urme ale vreunei intervenţii mecanice. În schimb, potrivit suplimentului la raportul de expertiză întocmit de Y. Petroşani, putea fi detectată scurgerea de gaze ce a avut loc în timp, iar potrivit Normelor Tehnice din 4.02.2004 pentru exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, capitolul 3, secţiunea 1, alin.3.7, controlul se execută la intervale de maximum o lună în localităţile urbane şi rurale, intervalul putând fi micşorat, în funcţie de datele concrete, de către operator, pe baza procedurilor proprii, spre a se asigura creşterea eficienţei depistării scăpărilor de gaze şi diminuării riscului de accidente.
Potrivit ultimei expertize tehnice, deteriorarea teului de branşament îngropat în pământ, în masa căruia a apărut o fisură, a determinat scurgerea masivă de gaze naturale, prin reţeaua de canalizare, în interiorul locuinţei, aceasta fiind, cel mai probabil, cauza deflagraţiei (aceasta fiind, de altfel, opinia tuturor experţilor, reţinută ca atare şi de către procuror în ordonanţa din 18.06.2013). În ultimul raport de expertiză s-a stabilit că explozia putea fi prevenită prin respectarea normelor tehnice de exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze naturale în vigoare. Or, precizarea expertizei este suficientă, pentru instanţa civilă, spre a putea reţine vinovăţia pârâtei, care, raportat la aspectele esenţiale ale cauzei, nu şi-a formulat o apărare eficientă, nu a combătut prin nicio altă probă constatările experţilor şi nici nu a arătat de ce nu s-ar putea reţine ca fiind corecte aprecierile experţilor şi, cu atât mai puţin, nu a probat prin orice mijloace de probă, în ce măsură ori în ce modalitate au fost respectate, cât o priveşte, normele tehnice în vigoare.
Vinovăţia ce se poate reţine în cauză este aceea a culpei (neglijenţă, imprudenţă), iar răspunderea pârâtei, ce desfăşoară o activitate economică în domeniul distribuirii şi furnizării gazelor, este apreciată, cum s-a arătat, cu mai multă stricteţe decât în cazul producerii unui prejudiciu de către o altă persoană, ce nu are calitatea de profesionist şi care, de principiu, nu este ţinută în mod deosebit de respectarea unor norme tehnice şi legale specifice, în realizarea activităţii. Aceasta întrucât, în structura vinovăţiei, intră factorul intelectiv, care presupune un anumit nivel de cunoaştere şi de conştientizare a consecinţelor şi urmărilor faptei ce a generat prejudiciul, necesar celui ce desfăşoară o anumită activitate, cu atât mai mult cu cât, prin ea însăşi, această activitate are un însemnat potenţial periculos şi necesită maximă prudenţă în manevrarea, instalarea, livrarea unor materiale sau produse finite explozive, inflamabile, etc. În astfel de situaţii, neglijenţa se apreciază cu mai multă rigoare pentru acela care desfăşoară asemenea activităţi, căci acesta trebuia şi putea să prevadă rezultatul periculos, prejudiciabil, al unor acţiuni sau inacţiuni în funcţie de respectarea sau nerespectarea normelor ce reglementează acea activitate şi care, prin ipoteză, trebuiau să-i fie cunoscute.
În speţă, faptul că pârâta a subcontractat lucrarea de execuţie a instalaţiei de alimentare (de altfel, în afara voinţei şi puterii de control a beneficiarului) către o altă societate comercială, care, potrivit adresei din 24.02.2012, nu era autorizată de către ANRGN pentru acest tip de lucrări, răspunderea capătă, concomitent, şi forma unei răspunderi directe pentru fapta proprie (998, 999 C.civ.), aceea de a încredinţa o lucrare fără a se asigura că executantul are autorizarea necesară, deci prezumat a nu îndeplini condiţiile legale ce ţin, între altele, de siguranţa activităţii şi a serviciului prestat; s-a şi dovedit, prin expertizele efectuate, că acest executant a utilizat ţevi fără elemente de identificare proprii (poansonare) care să ducă la identificarea producătorului şi care să aibă, la achiziţie, certificatele de calitate corespunzătoare clasei şi utilizării specifice, nu a respectat proiectele de concepţie şi execuţie, a subdimensionat traseul şi a utilizat o piesă subdimensionată – cea care a determinat explozia; pârâta va răspunde, aşadar, şi pentru execuţia lucrării pe care ea însăşi, prin voinţa proprie, a încredinţat-o altei persoane. Chiar şi în situaţia în care s-ar putea reţine (şi) o răspundere civilă proprie a executantului pentru o pagubă cauzată din activitatea sa, răspunderea este solidară faţă de victima prejudiciului, care nu se află în raporturi contractuale cu terţul subcontractant, iar reclamantul poate să le acţioneze pe ambele persoane sau numai pe una dintre acestea, pentru întregul prejudiciu, fără a i se putea opune fapta terţului ori diviziunea obligaţiilor.
Tribunalul a avut în vedere că, în cazul mai multor coautori ai prejudiciului, aceştia vor răspunde, faţă de victimă, în mod solidar, iar diviziunea obligaţiei, proporţional cu gravitatea vinovăţiei acestora, reprezintă o chestiune ce poate fi realizată ulterior printr-un regres între aceştia, întemeiat pe dispoziţiile art.1108 pct.3 C.civ.
De asemenea, tribunalul a constatat că, de vreme ce nu s-a pus niciun moment problema faptei victimei înseşi, ca element exterior ce înlătură caracterul ilicit al faptei, şi nu s-a probat că a existat fapta unui terţ - pentru care autorul nu este ţinut a răspunde - cazul fortuit (defectul de fabricaţie), ce s-a reţinut de organul de urmărire penală nu ar putea înlătura răspunderea civilă, întrucât, pentru a exonera, cazului fortuit nu trebuie să-i preceadă o faptă ilicită comisă cu imprudenţă/neglijenţă. Dacă a fost precedat de o astfel de faptă, care a influenţat sau determinat producerea prejudiciului, cazul fortuit nu exonerează. Dimpotrivă, se consideră că, dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta unei persoane, cât şi un eveniment exterior şi imprevizibil, dată fiind existenţa vinovăţiei, răspunderea va fi activată, chiar dacă faptei ilicite i s-a adăugat un asemenea element exterior.
Tribunalul a reţinut şi că, dacă s-ar fi respectat în totalitate prescripţiile şi normele tehnice obligatorii în desfăşurarea activităţii pârâtei şi a contractantului său, aşa cum au precizat experţii (dacă nu s-ar fi achiziţionat piese şi ţevi fără elemente de identificare şi fără certificarea calităţii cerută pentru elementele folosite, potrivit normelor, cu întrebuinţarea dată, dacă nu s-ar fi subdimensionat traseul instalaţiei, dacă s-ar fi contractat cu un executant autorizat special, dacă s-ar fi efectuat verificările obligatorii de rutină ori la cerere, dacă s-ar fi desfundat răsuflătorile exterioare, dacă s-ar fi ales altă soluţie tehnică decât utilizarea, fără acordul proprietarului instalaţiei de canalizare, a traseului întrepătruns cu această instalaţie, ori dacă, nefiind posibil altfel, s-ar fi luat măsuri suplimentare de protecţie a instalaţiei de gaze, şi altele asemenea), deflagraţia nu s-ar fi produs. Cauza proximă a accidentului constă, aşadar, într-un cumul de cauze şi condiţii cu rol cauzal, iar nu într-un fapt ori împrejurare luate izolat.
În plus, spre deosebire de răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor, comitenţii nu se pot apăra de răspundere invocând că nu au putut împiedica producerea faptului prejudiciabil, întrucât ei nu sunt menţionaţi în cuprinsul normei reglementate de art.1000 alin.5 C.civ.
Aşadar, nu s-ar putea reţine caracterul neprobat al existenţei faptei prejudiciabile, a prejudiciului, a vinovăţiei, a legăturii de cauzalitate, întrunite în persoana pârâtei, în condiţiile analizate, ceea ce justifică pe deplin admiterea acţiunii în angajarea răspunderii civile delictuale pe temeiurile de drept precizate.
Cu privire la natura prejudiciului, tribunalul a avut în vedere că se reclamă o încălcare, respectiv o afectare în substanţă a exerciţiului normal al drepturilor personale nepatrimoniale referitoare la viaţa de familie şi socială, în toate componentele lor complexe.
Tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptăţit la o reparaţie pentru suferinţa încercată prin moartea intempestivă şi violentă a părinţilor săi, surprinşi între dărâmăturile casei lor; dreptul la despăgubire prin plata unor sume ce reprezintă compensaţia prejudiciului moral este în afara discuţiei, el generând obligaţia corelativă de despăgubire, cu titlu de dezdăunare, pe temeiul art.998, 999, 1000 alin.1 şi 3 C.civ., ce nu operează nicio distincţie între natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Acordarea unei satisfacţii morale, printr-o dezdăunare pecuniară nu este incompatibilă nici cu morala şi nici cu dreptul pozitiv. Există, fără îndoială, în favoarea rudei celor ucişi într-un astfel de eveniment o prezumţie simplă cu privire la existenţa prejudiciului astfel definit, precum şi cu privire la existenţa legăturii de cauzalitate, aspect bine conturat şi în jurisprudenţa internă şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Cât priveşte reparaţia prejudiciului nepatrimonial, s-a considerat că despăgubirea pentru daunele morale reprezintă însă, în fiecare caz în parte, rezultatul aprecierii instanţei asupra rezultatului păgubitor al unei fapte ilicite, asupra intensităţii cu care au fost afectate atributele lezate ale personalităţii umane în cazul concret, asupra întinderii în timp a efectelor situaţiei păgubitoare. Aşa cum însuşi pârâta acceptă implicit în cuprinsul întâmpinării, la stabilirea daunelor morale trebuie avut în vedere faptul că aceste despăgubiri vizează efectul compensatoriu al suferinţelor pricinuite persoanei vătămate, la acordarea acestora avându-se în vedere atât consecinţele negative suferite de reclamant sub aspectul vieţii de familie, raporturile de muncă, vieţii sociale în general, cât şi faptul că prin acordarea de daune morale se încearcă o reparaţie, pe cât posibil, a prejudiciului adus condiţiilor de viaţă ale acestuia, de aşa manieră încât să se obţină realizarea unei reparaţii echitabile în raport cu prejudiciul concret adus condiţiilor acestuia de viaţă, fundamental şi perpetuu afectate şi fără ca prin aceasta să se realizeze „îmbogăţirea fără just temei” a reclamantului.
Raportat la cazul concret dedus judecăţii, tribunalul a reţinut, pe baza depoziţiei martorului audiat, că decesul prematur al părinţilor reclamantului – membrii de familie ai acestuia, i-a afectat în mod semnificativ viaţa, suferinţa psihică resimţită fiind şi acum la fel de actuală, dată fiind legătura foarte strânsă cu aceştia.
Tribunalul a avut în vedere că, în aprecierea şi stabilirea despăgubirii, nicio sumă de bani nu poate, de principiu, suplini ori compensa dispariţia unui membru al familiei, după cum nicio sumă de bani nu reprezintă „preţul” unei vieţi curmate de un eveniment precum cel în speţă, ci poate numai compensa, în chip rezonabil, suferinţele psihice generate de dispariţia unor persoane apropiate, de modalitatea în care starea de „bine” dată de prezenţa în viaţa de până atunci a reclamantului a celor ucişi în accident a fost afectată.
Apreciind în ansamblu aceste elemente, de pe poziţia unei judecăţi în echitate, tribunalul a stabilit valoarea despăgubirilor morale la suma de 500.000 lei, dar şi de ordinea nefirească, raportat la percepţia comună asupra vieţii, pe care reclamantul a trebuit să o suporte, înmormântându-şi ambii părinţi „înainte de vreme”. S-au avut în vedere, în apreciere, deopotrivă, criteriile generale oferite de jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra aceloraşi probleme de interes.
Prin încheierea din 12.05.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, analizând excepţia tardivităţii apelului formulat de pârâtă, a constatat că sentinţa primei instanţei a fost în mod greşit comunicată SC B. SA, faţă de neconcordanţa menţiunilor din dispozitiv (în care pârâta apare cu sediul în Bucureşti, str. H. nr.x5 şi, respectiv, Bucureşti, Şoseaua B. nr. x9); sentinţa nu a fost comunicată la adresa înscrisă în dispozitiv, ci la o altă adresă, unde se afla sediul societăţii de avocatură, din Bucureşti, str. V. Pe cale de consecinţă, este nelegală comunicarea, sens în care apelul principal apare ca fiind declarat în termen. A mai constatat că sediul părţii este în apel indicat ca fiind în Şoseaua B. nr. x9, astfel că urmează a se lua act că nu există o alegere de domiciliu real la sediul societăţii de avocatură. Deşi sentinţa a fost comunicată la sediul indicat ales, nu rezultă dacă prima instanţă a luat act de alegerea de domiciliu în condiţiile în care nu era indicată persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.
Prin decizia nr.1072/A din 11.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul reclamant şi de apelanta pârâtă SC B. SA împotriva sentinţei civile nr.230/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Curtea a reţinut că se impută primei instanţe încălcarea obligaţiei de imparţialitate, prin depăşirea limitelor rolului activ al judecătorului în calificarea cererii de chemare în judecată şi în administrarea probei cu înscrisurile din dosarul de urmărire penală.
Sub acest aspect, a constatat că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000.000 lei, cu titlu de daune morale, indicând faptul juridic ilicit pretins a fi săvârşit - neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor ce îi reveneau potrivit prevederilor legale în vigoare privind asigurarea securităţii şi continuităţii în furnizarea gazelor naturale (art.73 lit.a din Legea nr.351/2004), precum şi culpa în producerea faptei ilicite - reprezentanţii pârâtei nu au acţionat cu diligenţa prevăzută de lege în vederea îndeplinirii propriilor obligaţii.
Prin întâmpinarea depusă la data de 31.01.2013, pârâta, în raport de susţinerile reclamantului, indică „subscrisa – persoană juridică – fiind o entitate îşi îndeplineşte obligaţiile prin prepuşi”, cu toate că în cererea de chemare în judecată nu a fost indicată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, nici prin descrierea situaţiei de fapt şi nici prin arătarea temeiului juridic înscris în art.1000 alin. 3 C.civ.
În şedinţa publică din 29.10.2015 – potrivit încheierii de şedinţă de la acel termen, instanţa de fond, făcând trimitere expresă la prevederile Decretului nr.31/1954 privind răspunderea pentru fapta proprie, a pus în discuţie precizarea cererii de chemare în judecată sub acest aspect, cu privire la fapta proprie a persoanei juridice chemată în judecată, în temeiul art. 998 C.civ. La acelaşi termen de judecată, pârâta reprezentată prin avocat a arătat că nu se opune precizării cererii de chemare în judecată, sub aspectul arătat, invocând excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 22.01.2016, reclamantul a indicat organele de administrare ale pârâtei, fiind ataşate o serie de înscrisuri doveditoare pe acest aspect.
La termenul de judecată din 03.02.2016, reprezentantul reclamantului a precizat că cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei prin neîndeplinirea obligaţiilor privind securitatea furnizării gazelor naturale, iar pârâta, prin avocat, prin raportare la prevederile art.35 din Decretul nr.31/1954, ce reglementează situaţia de răspundere civilă delictuală a persoanei juridice, a arătat că nu este clar care sunt acele persoane, reprezentanţi ai persoanei juridice cu privire la care reclamantul invocă răspunderea persoanei juridice, nefiind clar împotriva cui este formulată cererea, în raport de organele de conducere ale societăţii .
La acea dată, instanţa de fond s-a considerat lămurită cu privire la cadrul procesual, respectiv părţile chemate în judecată, fără ca în cuprinsul încheierii să apară cadrul procesual stabilit, respectiv temeiul juridic reţinut de prima instanţă şi calitatea părţilor în considerarea acestui temei juridic.
Prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a constatat că acţiunea reclamantului vizează atât angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 raportat la prevederile art.998, 999 C.civ., cât şi răspunderea pentru fapta prepuşilor acesteia, potrivit art.1000 alin.3 din acelaşi cod.
În acest context, instanţa de apel a apreciat că reţinerea primei instanţe, în sensul că reclamantul prin cererea sa a pretins angajarea concomitentă a două tipuri de răspundere – pentru fapta proprie a persoanei juridice, întemeiată pe prevederile art.998 C.civ. şi a comitentului pentru fapta prepusului, întemeiată pe prevederile art.1000 alin.3 C.civ., este greşită, prin raportare la manifestarea de voinţă a reclamantului exprimată prin cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost interpretată de instanţa de fond în şedinţa publică din 29.10.2015, reiterată, implicit, de reclamant prin cererea precizatoare depusă la data de 22.01.2016.
În speţă, prima instanţă a analizat condiţiile angajării răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie, arătând, în mod corect, că atât răspunderea comitentului (persoană juridică), cât şi răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice sunt, în realitate, forme ale răspunderii pentru altul, create în scopul protecţiei victimei unui prejudiciu, adică pentru persoana fizică ce acţionează în numele sau pentru persoana juridică şi a făcut o analiză globală a cerinţelor răspunderii, reţinând că, fiind vorba despre o persoană juridică, acţiunea (comisivă sau omisivă) aparţine întotdeauna, prin ipoteză, unei/unor persoane fizice care fie conduc şi reprezintă societatea, fie se află în slujba acelei persoane juridice.
Constatând analizarea condiţiilor răspunderii civile delictuale întemeiată pe prevederile art.998 C.civ., Curtea a apreciat însă că nu s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale pârâtei care să ducă la nulitatea sentinţei atacate, considerentele relative la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului urmând a fi înlăturate. Chiar dacă reclamantul a indicat în întâmpinarea depusă în apel că temeiul pretenţiilor sale îl reprezintă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, apărare reluată şi cu ocazia concluziilor pe fondul apelului, s-a constatat că această susţinere a reclamantului reprezintă o cerere nouă în apel, cerere ce extinde cauza acţiunii, ce astfel nu poate fi primită.
De asemenea, în cauză, prima instanţă a reţinut în mod judicios, în argumentarea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, că este admisibilă acţiunea în răspundere directă a persoanei juridice, prin organele sale de conducere - ale căror decizii, acţiuni ori inacţiuni angajează răspunderea persoanei juridice, potrivit art.35 din Decretul nr.31/1954 – chiar dacă nu sunt indicate expres în acţiune organele de conducere, fiind suficient ca acţiunea să fie îndreptată împotriva persoanei juridice înseşi, ce va sta în judecată prin reprezentant legal, potrivit propriei organizări, în înţelesul şi cadrul procedural date de art.41 alin.1 şi 87 pct.2 C.proc.civ., soluţie ce a fost păstrată.
În speţă, pârâta a mai susţinut că instanţa de fond a procedat, din oficiu, la ataşarea dosarului de urmărire penală nr. x/P/2006, dar nu a pus niciun moment în discuţia părţilor administrarea în cauză a probelor din dosarul de urmărire penală, cu încălcarea principiului contradictorialităţii.
În cauză, însă, cum s-a constatat la 16.06.2017, instanţa de fond nu a dispus din oficiu ataşarea dosarului de urmărire penală, afirmaţia apelantei în acest sens fiind total nereală, chiar pârâta arătând în apel, prin avocat, că s-a raportat în susţinerea acestei critici la probele administrate în dosarul de urmărire penală, respectiv la rapoartele de expertiză şi suplimentele la acestea.
În apel, instanţa de apel a dispus ataşarea dosarului de urmărire penală nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede, după ce măsura a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 16.06.2017, pârâta lăsând la aprecierea instanţei această măsură procedurală.
În ceea ce priveşte administrarea probelor din acest dosar de urmărire penală, de către instanţa de fond, Curtea a constatat că reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată administrarea probei cu înscrisuri şi a depus, la data de 18.06.2014, în faţa primei instanţe un set de înscrisuri, însoţite de opis explicativ, indicând un număr de 470 file, parte din aceste înscrisuri provenind din dosarul de urmărire penală nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede.
În şedinţa publică din 29.10.2015, reclamantul a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, iar instanța de fond a încuviinţat această probă, admiţând şi pentru societatea pârâtă proba cu înscrisuri, aceasta nefiind prezentă prin reprezentanţi la acel termen de judecată.
La solicitarea instanţei de fond a fost comunicat, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede, suplimentul la raportul de expertiză întocmit de către SC Y. Petroşani din data de 25.10.2012, astfel cum a rezultat din ordonanța de clasare a cauzei din data de 18.06.2013, iar, la cererea de comunicare a acestui raport de expertiză, avocatul societăţii pârâte, prezent în şedinţă publică, nu s-a opus. Aşadar, afirmaţia potrivit căreia nu s-a putut discuta şi nici nu s-a putut propune probe în urmărirea penală este nefondată, în condiţiile în care cea de a doua expertiză având ca obiectiv determinarea cauzelor producerii incendiului a fost efectuată de către Y. la solicitarea expresă a pârâtei, experţii parte ai acesteia au formulat rapoarte de expertiză distincte la toate rapoartele de expertiză efectuate în cauză, înscrisurile au fost depuse de această societate care a participat, de altfel, activ la toate actele de urmărire penală.
Prin urmare, Curtea a apreciat că proba cu înscrisuri a fost administrată în condiţii legale.
De asemenea, susținerile pârâtei în sensul că nu a fost parte în dosarul penal, astfel că probele administrate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede nu pot fi avute în vedere, au fost calificate ca neîntemeiate, în condiţiile în care, începând chiar cu ziua exploziei, societatea SC B. SA, prin reprezentanţii săi, a participat la toate actele de urmărire penală efectuate, aşa cum rezultă atât din conţinutul ordonanţelor procurorilor dispuse în cauză, ulterior, fiind parte în cadrul litigiilor având ca obiect plângerea formulată împotriva rezoluţiilor de clasare.
S-a constatat că modalitatea în care procurorul a efectuat actele de urmărire penală, fără a începe urmărirea penală in personam, nu poate fi analizată în prezentul litigiu, nefăcând obiectul verificării jurisdicţionale, însă nu se poate omite că, în final, soluţia de clasare a fost pronunţată faţă de societatea pârâtă, chiar dacă acestei societăţi nu i-a fost conferită anterior o calitate din cele prevăzute de Codul de procedură penală.
Examinând criticile din apel relative la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr.233/2013, pronunţate de Judecătoria Roşiorii de Vede, instanţa de apel a reţinut că, raportat la art.19 şi 22 C.proc.pen., respectiv art.28 alin.1 din noul C.proc.pen., modalitatea de soluţionare a laturii penale a procesului este determinantă în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului.
De asemenea, verificând susţinerea conform căreia, în speţă, există autoritate de lucru judecat dată de hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii formulate împotriva rezoluţiei procurorului, Curtea a apreciat că aceasta este nefondată.
În conformitate cu prevederile vechiului Cod de procedură penală, după respingerea plângerii formulate împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei sau după caz a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoană vătămată, precum şi orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, pot introduce plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judeca cauza în primă instanţă.
În lipsa unei reglementări exprese este recunoscut pe cale doctrinară şi jurisprudenţială că nu au autoritate de lucru judecat soluțiile pronunțate în cursul urmăririi penale – ordonanțele şi rezoluțiile procurorului, emise în baza art.242-248 C.proc.pen. (încetarea urmăririi penale) şi art.249 - 2491 C.proc.pen. (scoaterea de sub urmărire penală).
Astfel, sub vechiul Cod de procedură penală, după respingerea plângerii făcute conform art.275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămane putea face, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art.277 şi 278, plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în prima instanţă.
În temeiul art.278 1 alin.8 lit.a C.proc.pen., judecătorul poate pronunţa soluţia de respingere a plângerii ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată, soluţie pronunţată în cauză prin sentinţa penală nr. 233 din 11.12.2013 a Judecătoriei Roşiorii de Vede.
Prin alin.11 al art.278 1 din acelaşi cod se dispune că „în situaţia prevăzută în alin.8 lit.a), persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art.10”.
Rezultă astfel, că acest tip de hotărâre judecătorească nu are autoritate de lucru judecat deplină, întrucât nu se circumscrie unei judecăţi de fond, ea având o autoritate de lucru judecat condiţională, ce poate fi opusă organelor de urmărire penală atât timp cât nu apar fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organele judiciare.
Contrar susţinerilor apelantei, soluţia de neîncepere a urmăririi penale, menţinută de instanţa penală prin respingerea plângerii împotriva actelor procurorului, nu a fost determinată de reţinerea cazului fortuit ca şi cauză exoneratoare de răspundere, distinctă de lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii (art.10 lit.e şi art.10 lit d C.proc.pen.).
Chiar acceptând că organele de urmărire penală au reţinut că nu există elemente care să contureze vinovăţia impusă de legea penală, respectiv culpa cerută pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor, în raport de care s-au efectuat actele de urmărire penală faţă de SC B. SA, în materie civilă delictuală vinovăţia impusă de legea civilă pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie e diferită, fiind suficientă cea mai uşoară culpă, fie sub forma acţiunii, fie sub forma inacţiunii.
În speţă s-a susţinut şi că instanţa de fond s-a pronunţat asupra altceva decât s-a cerut, respectiv asupra existenţei condiţiilor răspunderii civile contractuale, deşi a fost învestită cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.
Curtea a constatat, însă, că prima instanţă a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale în contextul situaţiei speciale existente în cauză date de împrejurarea că societatea pârâtă are multiple calităţi, respectiv: distribuitor al reţelei de gaz metan la nivelul municipiului Roşiorii de Vede, furnizor al agentului termic gaz metan având calitatea de cocontractant în contractul de furnizare nr. x din 1.05.2005 încheiat între pârâtă şi societatea de farmacie a părinţilor reclamantului, contract ce era în derulare la data producerii accidentului, executant al lucrării de racordare a imobilului la rețeaua de distribuţie gaz metan, având calitatea de cocontractant în contractul de execuție lucrări. De asemenea, societatea pârâtă prin reprezentanţii săi au întocmit documentaţia tehnică de racordare şi execuţie a imobilului la reţeaua de gaz metan.
Or, instanţa de fond a indicat toate neregularităţile săvârşite de societatea pârâtă atât în derularea contractelor, cât şi în desfăşurarea activităţii sale în calitatea sa de operator de distribuţie, răspunderea fiind angajată însă în temeiul regulilor răspunderii civile delictuale.
Prima instanţă a aplicat în mod corect regulile probaţiunii indicând că reclamantului îi revine sarcina probei primare, însă după ce acesta probează, chiar minimal, faptul pretins – neîndeplinirea obligaţiilor legale ce revin societăţii pârâte aşa cum au rezultat din rapoartele de expertiză efectuate în cauză; pârâta avea obligaţia procedurală de a ieşi din pasivitate, prin dovedirea faptului pozitiv contrar, respectiv îndeplinirea tuturor obligaţiilor legale ce îi reveneau.
Or, în cauză, pârâta nu a efectuat nicio apărare în acest sens în faţa primei instanţe, limitându-se la a arăta că nu sunt îndeplinite regulile răspunderii civile delictuale pentru fapta prepusului, introducând astfel un element nou, precum şi că: „producerea tragicei deflagraţii din data de 20.02.2006 nu este sub niciun chip consecinţa vreunei neglijenţe sau nerespectări de obligaţii din partea pârâtei. Reclamantul nu a arătat niciunde în cuprinsul cererii sale care sunt obligaţiile pretins a nu fi fost îndeplinite de pârâtă, ori vreun indiciu care sa prefigureze măcar o atitudine culpabilă, mărginindu-se la afirmaţi nedovedite”.
Însă, reclamantul, pornind de la faptul concret al producerii exploziei la data de 20.02.2006, bazându-se pe concluziile rapoartelor de expertiză, a arătat chiar prin cererea de chemare în judecată că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura securitatea şi continuitatea în furnizarea gazelor naturale, indicând şi temeiul juridic al obligaţie legale ce nu a fost respectată - art.73 lit.a din Legea nr.351/2004, astfel că susţinerea că nu a fost formulată o „acuzaţie concretă”, respectiv că nu a fost indicată fapta ilicită este neîntemeiată.
Analizând motivul prin care s-a criticat soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a reţinut că prescripţia se verifică în speţă în raport de prevederile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, legea aplicabilă pentru fapta săvârșită la data de 20.02.2006 fiind Codul civil de la 1864, faţă de dispoziţiile art.103 din Legea nr 71/2011.
În cauză nu a fost criticat termenul de prescripţie aplicabil, ci modul de determinare al acestuia, stabilirea datei de la care termenul începe să curgă, respectiv a împrejurării dacă constituirea de parte civilă în procesul penal constituie o cauză ce a întrerupt prescripția extinctivă.
Sub un prim aspect, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a respins apărarea reclamantului prin care se susţinea că termenul nu a început să curgă nici la momentul judecării cauzei pe fond întrucât nu este cunoscută persoana responsabilă de săvârşirea faptei, fără ca prin calea de atac exercitată sau pe calea unui apel incident, reclamantul să critice această soluţie. De asemenea, prima instanţă a respins şi apărarea pârâtei ce a susţinut că dreptul la acţiune s-a născut necondiţionat de la data producerii pagubei, reţinând că prin constituirea de parte civilă în procesul penal, reclamantul a acţionat pentru realizarea dreptului său într-un cadru specific astfel că a operat întreruperea cursului prescripţiei, de la data încetării cauzei de întrerupere – data pronunţării hotărârii penale definitive – curgând termenul de 3 ani.
Curtea a observat însă că în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede e înregistrată declaraţia reclamantului dată la data de 21.03.2006 în faţa organelor de urmărire penală, urmată de declaraţia expresă de constituire de parte civilă a acestuia dată în aceeaşi zi, în faţa aceloraşi organe de urmărire penală, ce are menţiunea expresă a constituirii de parte civilă, inclusiv cu suma de 35.000.000 lei daune morale.
Împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de SC B. SA pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, soluţie ce a fost menţinută prin sentinţa penală definitivă nr.233 din 11.12.2013 a Judecătoriei Roşiorii de Vede, nu înseamnă că partea vătămată nu îşi poate valorifica pretențiile civile în faţa instanţei civile întrucât curgerea termenului de prescripție a dus la stingerea dreptului său, ci doar că pretenţiile civile nu mai pot fi realizate în cadrul procesual penal.
Reclamantul optase pentru realizarea pretenţiilor civile în procedura judiciară penală, în cadrul căreia s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală, astfel că acesta nu poate să vadă paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă doar pentru că opţiunea legală iniţială a rămas nefinalizată din cauza soluţiei date urmăririi penale.
În mod corect prima instanţă a reţinut că termenul de 3 ani de a promova cererea în faţa instanţei civile, după pronunțarea unei soluţii definitive prin care se constată existenţa unei cauze ce opreşte procesul penal, astfel că punctul de plecare al termenului pentru formularea unei acţiuni civile direct la instanţa civilă este cel al pronunțării sentinţei penale nr.233, respectiv 11.12.2013, dată la care s-a statuat definitiv că pretenţiile reclamantului nu mai pot fi valorificate în procesul penal.
Nu au fost reţinute susţinerile pârâtei în sensul că este lipsită de efecte constituirea de parte civilă în procesul penal în condiţiile în care aceasta nu a avut vreo calitate procesuală – inculpat sau parte responsabilă civilmente, întrucât prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, ce sancţionează pasivitatea acestuia, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată, sub nicio formă, poziţia reclamantului, care în procesul penal, după ce s-a constituit parte civilă, cu respectarea dispoziţiilor procedurii penale, a efectuat timp de 7 ani multiple demersuri în vederea finalizării dosarului penal şi implicit a soluţionării pretenţiilor sale.
Societatea pârâtă nu a dobândit calitatea de parte responsabilă civilmente, iar, faţă de reprezentanţii acesteia nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, conform dispoziţiilor penale legale în vigoare pe parcursul procesului penal, însă aceasta a fost prezentă la toate actele de urmărire penală efectuate în cauză, ambele soluţii de clasare fiind date cu privire la societatea comercială înseşi, astfel că modalitatea de efectuare a actelor de urmărire penală nu poate fi imputată reclamantului ce a încercat valorificarea pretenţiilor civile într-un dosar de urmărire penală în care se efectuau acte procesuale cu privire la societatea pârâtă.
Constituirea de parte civilă în procesul penal are ca efect activarea efectului întreruptiv al prescripției conform art.16 alin.1 lit.b din Decretul nr.167/1958, nefiind necesar pentru a fi operant efectul întreruptiv ca acțiunea civilă să fi fost exercitată pe cale separată, întrucât se verifică lipsa pasivităţii părţii, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acţiunii civile procesului penal, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
De altfel, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmă faptul că „este un principiu de drept, aplicabil speţei, conform căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio)” (decizia nr.1827/11.06.2014).
Pe fond, curtea a reţinut că acţiunea reclamantului a vizat angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane juridice, respectiv răspunderea societăţii pârâte pentru fapta proprie a acesteia în condiţiile art.35 din Decretul nr.31/1954, astfel cum s-a tranșat anterior.
Cu privire la fapta ilicită, condiţie premisă esenţială a angajării răspunderii civile delictuale, în cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau potrivit art.73 lit.a din Legea nr.351/2004, privind asigurarea securităţii şi continuităţii în furnizarea gazelor naturale, ceea ce a determinat incendiul din data de 20.02.2006, în urma căruia ambii săi părinţi au decedat.
În stabilirea situaţiei de fapt, similar primei instanţe, a avut în vedere întreg materialul probator administrat în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede, dosar ataşat în integralitatea lui în apel, din oficiu, respectiv înscrisurile şi expertizele administrate pe parcursul urmăririi penale.
Chiar dacă expertizele din acest dosar nu au fost dispuse de instanţa de judecată şi nu au fost administrate în condiţiile art.201 şi următoarele C.proc.civ., nu poate fi înlăturată valoarea doveditoare a acestora în condiţiile în care proba cu expertiză a fost dispusă la solicitarea organelor judiciare ce au stabilit obiectivele şi condiţiile de administrare a probei. Mai mult, expertiza efectuată de către Y. a fost dispusă urmare a solicitării expres a societăţii pârâte. Ambele părţi din dosar au participat la efectuarea actelor de cercetare penală, fiind încunoștințate de efectuarea lor şi de administrarea probelor încă de la începutul declanşării cercetărilor.
Această soluţie se impune, cu atât mai mult cu cât aceste mijloace de probă au fost administrate în perioada imediat ulterioară producerii evenimentului, dată de la care au trecut 12 ani, astfel că orice probă s-ar dispune de instanţa de judecată, chiar după sesizarea acesteia – anul 2012, s-ar raporta doar la actele din dosarul de urmărire penală, nemaifiind posibilă o verificare directă şi nemijlocită a stării de fapt.
În prezentul litigiu, în faţa instanţei de fond reclamantul a depus înscrisurile din dosarul de urmărire penală, iar societatea pârâtă nu s-a opus încuviințării acestei probe, lipsind de la termenul la care s-a discutat probatoriul, conform încheierii de şedinţă din data 29.10.2015, fără a învedera, ulterior, motive legale ce împiedică administrarea probelor din dosarul de urmărire penală.
Mai mult, la termenul de judecată din 29.01.2015, reclamantul a depus opisul explicativ al
înscrisurilor prin care a înţeles să îşi dovedească pretenţiile, făcând trimitere expresă la rapoartele de expertiză întocmite de Y. Petroşani, solicitând comunicarea suplimentului acestui raport din dosarul parchetului, iar apărătorul pârâtei, prezent la acest termen, a arătat că nu se opune solicitării formulate de reclamant. Apelanta pârâtă însăşi a solicitat proba cu înscrisuri şi îşi întemeiază propriile apărări pe actele din dosarul de urmărire penală, inclusiv pe rapoartele de expertiză întocmite.
Din analiza coroborată a actelor dosarului, curtea a constatat că societatea pârâtă, la nivelul anului 2006, realiza serviciul de furnizare şi distribuţie a gazelor naturale în municipiul Roşiorii de Vede, în baza autorizaţiilor legale emise de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Gazelor Naturale, respectiv: autorizaţia din 09.06.2003 de funcţionare a distribuţiei de gaze naturale aprobată prin decizia Preşedintelui ANRGN nr.490/2003, licenţa nr.229 din 09.06.2003 de distribuţie a gazelor naturale aprobată prin decizia Preşedintelui ANRGN nr.491/2003 şi licenţa nr.492 din 09.06.2003 de furnizare a gazelor naturale aprobată prin decizia Preşedintelui ANRGN nr.492/2003.
Societatea pârâtă desfăşura astfel: activitatea de distribuţie a gazelor naturale - activitatea de vehiculare a gazelor naturale printr-un sistem de distribuţie în regim de presiuni de până la 6 bari inclusiv, activitatea de furnizare a gazelor naturale - activitatea comercială de vânzare-cumpărare a gazelor naturale, desfăşurată de o persoană juridică, în baza licenţei de furnizare, în condiţiile legii, în calitate de furnizor, respectiv persoană juridică titulară a licenţei de furnizare, care comercializează gaze naturale, în baza unui contract de furnizare, astfel cum aceste activităţi erau strict reglementate prin Legea nr.351/2004 - Legea gazelor, în forma în vigoare la data de 20.02.2006, data producerii exploziei.
Prin urmare, societăţii îi revin toate îndatoririle impuse de Legea nr.351/2004 şi legislaţia secundară distribuitorilor de gaze naturale, precum şi furnizorilor de gaze naturale, cadru specializat, monitorizat de autorităţi competente, la acea dată având atribuţii în acest sens Autoritatea Națională de Reglementare a Gazelor Naturale.
Prin art.32 din Legea nr.351/2004, s-a prevăzut în mod expres că activitatea de distribuţie a gazelor naturale constituie serviciu public de interes naţional, acest serviciu public putând fi concesionat conform prevederilor legale în vigoare pentru una sau mai multe zone delimitate - unităţi administrativ-teritoriale (municipiu, oraş, comună), potrivit art.33 alin.1 din acelaşi act normativ.
Art.35 din Legea gazelor prevede principalele obligaţii ale distribuitorului de gaze naturale, respectiv: a) să opereze, să întreţină, să repare, să modernizeze şi să dezvolte sistemul de distribuţie în condiţii de siguranţă, eficienţă economică şi de protecţie a mediului, activităţile urmând a fi desfăşurate în baza autorizaţiilor specifice pentru proiectare şi execuţie a sistemelor de alimentare cu gaze naturale, iar operarea urmând a se desfăşura în baza licenţei de distribuţie; b) să asigure nivelul de odorizare a gazelor naturale corespunzător reglementărilor în vigoare, în baza contractelor de prestări de servicii încheiate cu operatorul SNT, şi, acolo unde este cazul, prin odorizare suplimentară în staţiile de reglare de sector; c) să realizeze interconectări cu alte sisteme, după caz, şi să asigure capacitatea sistemului de distribuţie pe termen lung; h) să asigure echilibrul permanent al sistemului operat; i) să asigure condiţiile de securitate în alimentarea cu gaze naturale.
Similar, prin art.40 din acelaşi act normativ, sunt prevăzute obligaţiile furnizorului de gaze naturale, respectiv a) să desfăşoare activitatea de comercializare a gazelor naturale pe bază de contracte comerciale, cu precizarea că pentru piaţa reglementată contractele se încheie cu respectarea prevederilor contractelor-cadru; b) să respecte standardele de performanţă pentru serviciul de furnizare; c) să asigure, în baza contractelor-cadru de furnizare a gazelor naturale pentru piaţa reglementată, furnizarea gazelor naturale pentru consumatorii captivi situaţi în zonele pentru care furnizorul deţine şi licenţă de distribuţie a gazelor naturale; d) să asigure continuitatea şi siguranţa în furnizarea gazelor naturale contractate.
Potrivit Normelor tehnice de exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze naturale din 4 februarie 2004 pentru exploatarea sistemelor de alimentare cu gaze naturale, capitolul 3, secţiunea 1, alin.3.7: "Controlul se execută la intervale de maximum o lună, în localităţile urbane şi rurale, (...), asigurându-se integritatea tijelor răsuflătorilor şi curăţirea acestora. În cazuri deosebite; operatorul sistemului de distribuţie va reduce intervalele de control, pe baza unor proceduri proprii, în scopul creşterii eficienţei depistării scăpărilor de gaze naturale şi reducerii gradului de risc de accidente”.
Este un fapt evident că pentru a-şi îndeplini aceste obligații legale, societatea comercială avea îndatorirea de a se organiza în vederea realizării în cele mai bune condiţii a activităţii sale, activitate de mare risc pentru siguranţa populaţiei, având în vedere riscul de erupţie a gazului sau a vaporilor, erupţie ce poate fi urmată de explozie.
Curtea a constatat, astfel, că societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile legale impuse prin art.35 lit.a din Legea nr.351/2004 - să opereze, să întreţină, să repare, să modernizeze şi să dezvolte sistemul de distribuţie în condiţii de siguranţă, astfel că în calitatea de distribuitor de gaze naturale a săvârşit o faptă ilicită.
Fapta ilicită constă în omisiunea de a opera şi întreţine sistemul de distribuţie în mod corespunzător, astfel încât să fie împiedecată scurgerea de gaze naturale, precum şi ca în situaţia în care astfel de scurgeri au loc acestea să fie depistate în timp util, prin efectuarea unor măsurări a pierderilor de gaze corecte şi complete, în vederea prevenirii oricăror incidente în exploatare.
Astfel, fără îndoială, explozia de la imobilul proprietatea părinţilor reclamantului s-a produs prin pierderea gazului metan din reţea, urmare a coroziunilor apărute pe o piesă metalică, componentă a branşamentului din subsol, pătrunderea acestuia în interiorul locuinţei prin reţeaua de canalizare, unde în contact cu o sursă explozivă, cel mai probabil scânteile funcţionale legate de pornirea/oprirea releului compresorului frigiderului au provocat explozia ce a determinat decesul soţilor A.
În analiza modalității în care societatea pârâtă şi-a îndeplinit obligaţiile de întreţinere a reţelei de distribuție gaze naturale, în ce priveşte segmentul din str. M nr.21, s-a reţinut, din fişa de evidenţă a lucrărilor periodice de verificare tehnică a instalaţiilor de utilizare gaze naturale la consumatorii casnici, că la consumatorul S.C. Q. S.R.L,., farmacia ce funcţiona la această adresă a fost făcută verificarea periodică de 2 ani, la data de 06.12.2005.
Potrivit acestei fişe (fiind făcută menţiunea dosar tehnic 30 din 31.07.2006), la imobilul din str. M. nu se înregistrează pierderi de gaze, pe verso fiind făcute următoarele menţiuni: stabilitatea conductelor menţionate pe brăţări este bună, s-a verificat etanșeitatea îmbinării conductelor şi armăturilor la presiunea de lucru a gazului din I.U. cu spumă de săpun şi este bună, contorul funcţionează normal, regulatorul este în bună stare şi funcţionează bine, funcţionarea echipamentelor şi dispozitivelor auxiliare este foarte bună.
Cu toate acestea, potrivit registrului de reclamaţii, la data de 13.12.2005, la această adresă se reclamă pierderi de gaze, reclamaţia fiind întemeiată, fiind luate măsuri de remediere (ilizibile conform notării din acest registru). În afara menţiunilor din registru de reclamaţii, defecţiunea nu apare consemnată în alt act emis de societatea pârâtă, care să fie depus de aceasta , respectiv într-o fişă distinctă în care să fie trecută defecţiunea constată, cauza acesteia, nivelul de gaz metan detectat şi modalitatea concretă de remediere.
Potrivit ordinului de serviciu nr.828 din data de 14.02.2006, la data de 14.02.2006 angajaţi din cadrul pârâtei au verificat cu detectorul de gaz rețeaua de distribuţie, au constatat că nu sunt pierderi de gaz şi au curăţat tijele răsuflătorilor pe mai multe străzi din municipiul Roşiorii de Vede, inclusiv pe strada M.
Astfel, prin înscrisurile depuse societatea pârâtă pretinde că a probat îndeplinirea obligaţiilor de verificare şi control ce îi reveneau, fiind exclusă astfel orice culpă din partea sa, invocând existenţa cazului fortuit drept cauză a exploziei, respectiv coroziunea piesei metalice din branşament ce a determinat scurgerea gazelor.
Contrar susţinerilor apelantei pârâte, instanţa de apel a apreciat că sub nicio formă nu poate fi reţinută în cauză existenţa unui caz fortuit ca şi cauză de înlăturare a răspunderii civile pentru fapta proprie, în condiţiile în care, deşi potrivit concluziilor expertizei în metale, defectul de fabricaţie al piesei metalice nu putea fi cunoscut, degradarea metalului din care era confecţionată piesa în lipsa protecţiei exterioare a conductei şi pierderea gazului natural, urmare a apariţiei unor orificii în metal nu au fost acţiuni instantanee, ce nu puteau fi prevăzute şi împiedecate de persoana chemată să răspundă.
Astfel, expertul K. arată că acţiunea de coroziune a materialului s-a produs în timp îndelungat, debutând cu un por şi dezvoltându-se până la momentul exploziei la două orificii cu o suprafaţă însumată de 60 mm, fără a se putea cunoaşte exact momentul când a părut primul por şi implicit primele pierderi de gaz.
În acelaşi sens, specialiştii Y. arată că orificiile au apărut la piesa de trecere ca urmare a materializării procesului de coroziune a conductei în sol, iar factorii favorizanţi a coroziunii în sol au fost absenţa protecţiei exterioare a conductei ce a facilitat contactul direct al acesteia cu solul, precizând explicit că gradul avansat de coroziune al piesei de trecere indică un contact intim al acesteia cu solul un timp mai îndelungat, în faza iniţială străpungerile în peretele conductei fiind de tipul porilor, situaţie în care scurgerile de gaz au fost minore, iar creşterea dimensiunii porilor până la mărimea oficiilor constatate s-a realizat în timp, perioadă în care scurgerile de gaz din conducte au crescut cantitativ.
Verificând dacă controlul impus de lege pârâtei ca distribuitor al reţelei de gaz natural, în îndeplinirea obligaţiei legale de a opera sistemul de distribuţie în condiţii de siguranţă a fost unul conform, care să înlăture orice responsabilitate a acesteia pentru redepistarea scurgerilor de gaze din reţea, s-a reţinut că modul de acţiune al pârâtei a fost necorespunzător, nefiind luate toate măsurile la parametrii de performanţă impuşi pentru siguranţa în exploatare.
Se are în vedere nota de constatare nr.360 din 13.03.2006, întocmită de Autoritatea Națională de Reglementare a Gazelor Naturale urmare a deplasării unei echipe compuse din şef serviciu inspecţie control şi inspector, la faţa locului, pentru identificarea cauzelor probabile ce au determinat producerea exploziei din str. M.
În urma verificărilor efectuate, în prezenţa reprezentantului operatorului de distribuţie gaze naturale s-a constatat că zona afectată de explozie era împrejmuită de procurori, o porţiune de 1m în jurul teului de branşament din conducta OL 406 mm distribuţie redusă presiune şi instalaţia de racordare ce deservea imobilul erau decopertate, căminele din imediata apropriere a perimetrului erau descoperite. La examinarea vizuală a instalaţiei de racordare s-a observat că fitingul de trecere OL –PE prezintă pe porţiunea de metal, în partea dreaptă un orificiu de aproximativ 2,5-3 mm, în diametru, rezultat în urma coroziunii pronunţate a suprafeţei metalice, fără a putea fi explicate de cei doi inspectori cauzele ce au determinat apariţia acestui orificiu.
S-a reţinut că partea metalică a fitingului de trecere nu a fost protejată contra coroziunii înainte de astuparea acesteia cu pământ aceasta fiind principala cauză a corodării şi, ţinând seama de elementele din teren (imobilul amplasat la o distanţă mică de zona unde a fost localizat defectul, solul afânat şi regimul de presiune al instalaţiei de racordare), s-a concluzionat că, cel mai probabil, scurgerile de gaze naturale din instalația de racordare s-au infiltrat prin subsolul din faţa clădirii în camerele din faţă, formând un amestec exploziv din gaze naturale şi aer, fenomenul fiind favorizat şi de faptul că pardoselile din cameră erau confecţionate din scândură şi parchet melaminat aşezate pe suprafeţe nebetonate, iar clădirea nu avea fundaţie.
Explozia care a provocat distrugerea clădirii a fost, cel mai probabil, declanşată de aprinderea amestecului exploziv de gaze naturale şi aer de către unul din aparatele electrice aflate în camerele respective, în momentul intrării în funcţiune a acestora, forţa mare a exploziei datorându-se volumului mare de amestec exploziv acumulat.
Inspectorii au solicitat şi verificat documentaţia tehnică deţinută de operatorul licenţiat pentru distribuţia gazelor naturale S.C. B. S.A., în baza căreia a executată şi recepţionată instalația de racordare ce deservea imobilul, proiectul tehnic fiind întocmit chiar de către societatea pârâtă prin instalatorul său autorizat, constatându-se că acesta nu este avizat de operatorul licenţiat pentru distribuţia gazelor naturale, nu conţine avizele de la deţinătorii de reţele edilitare, certificatul de urbanism, autorizaţia de construire şi avizul tehnic de racordare la sistemul de distribuţie a gazelor naturale iar memoriul tehnic nu cuprinde nici un fel de specificaţie în legătură cu modul în care trebuie realizată protecţia contra coroziunii a elementelor de oţel ale instalaţiei de racordare ce urmau a fi îngropate şi nicio specificaţie în legătură cu condiţiile de încercare a instalaţiei de racordare.
Mai mult, s-a constatat că detaliile şi specificaţiile din planul de execuţie nu sunt conforme cu realitatea, astfel: în planul de execuţie este prevăzu că instalaţia de racordare se leagă la conducta de distribuţie din polietilenă, deşi aceasta este racordată la o conductă de oţel, în planul de execuţie este prevăzut că legătura instalaţiei de racordare se realizează prin intermediul unui teu de branşament cu şa electrofuzibilă din PE, deşi în realitate acest lucru nu este posibil legătura fiind realizată prin intermediul unui teu de branşament de oţel şi un fiting de trecere OL –PE.
În plus, s-a constatat că execuţia instalaţiei de racordare a fost realizată de către S.C F. S.R.L. care în perioada executării lucrării nu era autorizată ANRG pentru execuţia acestui tip de lucrări, planul de execuţie nefiind semnat de instalatorul autorizat al firmei executante.
Pentru stabilirea modului în care pârâta a respectat, în perioada premergătoare producerii evenimentului, prevederile Standardului de performanţă pentru serviciile de furnizare a gazelor naturale, realizat de operatorii de distribuţie au fost verificate registrele de evidenţă a reclamaţiilor, ordinele de serviciu şi rapoartele de lucru întocmite în perioada 01.01.2006 – 22.02.2006 şi documentele aparatelor pentru depistarea şi măsurarea concentraţiilor şi pierderilor de gaze, fiind constatate următoarele: registrul de evidenţă a reclamațiilor şi caietul cu ordinele de serviciu sunt constituite din file detaşabile; în perioada 01.01.2006 – 22.02.2006 în registrul de evidenţă a reclamaţiilor nu a fost consemnată nicio sesizare prin care să fie reclamate pierderi de gaze pe str. M., ultima verificare pentru depistarea pierderilor de gaze pe str. M. a consemnată în ordinul de serviciu nr.828/20006.
Autoritatea Națională de Reglementare a Gazelor Naturale a constatat că pentru realizarea activităţii de depistare şi măsurare a concentraţiilor pierderilor de gaze naturale S.C. B. S.A are în dotare două aparate tip avertizor S., ce detectează pierderile de gaze, dar nu au posibilitatea de măsurare a concentraţiilor de gaze din locaţiile în care se efectuează măsurătoarea şi nu au putut fi prezentate documente care să ateste că acestea funcţionează în mod corect.
De asemenea, s-a reţinut că există neconcordanţe în modul de înregistrare a ordinelor de serviciu în sensul că sunt situaţii în care acestea nu au fost înscrise în ordine cronologică, ordinele de serviciu nu sunt întocmite conform prevederilor legale în vigoare şi serviciile consemnate ca fiind efectuate de către echipele de intervenţii ale operatorului nu sunt confirmate de beneficiarii acestora, în multe cazuri raportul de lucru este consemnat direct în registrul de evidenţă al reclamaţiilor fără a fi confirmat de reclamant şi nu există întocmit un grafic pentru desfăşurarea activităţii de depistare a pierderilor de gaze naturale la sistemul de conducte şi distribuție.
În cuprinsul raportului apare menţiunea expresă „la verificările efectuate în teren s-a constatat că răsuflătorile din dreptul imobilului afectat de explozie erau necurăţate”
Acest raport a fost semnat de directorul general al societăţii pârâte.
Urmare a acestor constatări a fost întocmit procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr.1236 din data de 27.03.2006, constatându-se săvârşirea de către pârâtă a contravenţiei prevăzute de art.109 alin.15 din Legea nr.351/2004, constând în nerespectarea prevederilor privind standardele de performanţă din sectorul gazelor naturale.
Din actele dosarului de urmărire penală nu rezultă că s-a solicitat anularea notei de constatare sau că s-a formulat plângerea contravenţională împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei, o dovadă în acest sens nefiind făcută nici în instanţă, prin urmare operează prezumţia de validitate actelor încheiate chiar de către autoritatea administrativă ce monitorizează activitatea de distribuţie şi furnizare a gazelor naturale.
Oricum, prin nota explicativă emisă de pârâtă cu nr.1510 din 23.03.2007, semnată de directorul acesteia, se recunosc, în parte, deficienţele în activitate cuprinse în nota de constatare nr.360/2006.
Astfel, se arată că la data controlului S.C. B. S.A dispunea de aparate tip avertizor S., de depistare şi măsurare a pierderilor de gaz, ce erau în deplină stare de funcţionare, detectau şi dădeau indicaţii calitative, însă nu analizau exact compoziţia chimică şi concentraţia.
Reprezentantul societăţii – directorul general - arată în conținutul acestei note că societatea s-a conformat observaţiei echipei de control „pentru asigurarea deplinei siguranţe în exploatare”, luând următoarele măsuri principale: achiziţionarea a două aparate germane performante pentru detectarea, analiza şi măsurarea concentraţiei de gaze, verificarea minuţioasă a întregii reţele şi a branşamentelor; decopertarea tuturor branşamentelor conectate la conductele OL şi remedieri de siguranţă în exploatare finalizate cu un raport la expertului MLPTL, verificarea şi completarea corectă a tuturor cărţilor tehnice ale branşamentelor executate sub îndrumarea expertului MLPTL, efectuarea reviziilor tehnice la toate instalaţiile de utilizare arondate de către o firmă de specialitate, măsuri drastice disciplinare faţă de specialiştii FOL cu responsabilitate în domeniu: desfacere contract de muncă a inginerului care se ocupa cu întocmirea cărţilor tehnice şi a maistrului care se ocupa de întocmirea de documente şi recepţie a lucrărilor de branşare, demitere sef FOL pe post de inginer simplu, numirea unui nou sef FOL cu mare experienţă, sancţiuni cu avertisment pentru restul personalului şi monitorizarea activităţii zilnice.
Prin urmare, din aceste înscrisuri, coroborate cu concluziile rapoartelor de expertiză se conturează fapta ilicită a pârâtei constând în omisiunea de a asigura întreţinerea sistemului în condiţii de siguranţă, prin efectuarea unor verificări corespunzătoare standardelor de performanţă, în vederea evitării pierderilor de gaze şi implicit a exploziei, reţinându-se concluzia suplimentului la raportul de expertiză în sensul că explozia putea fi evitată dacă pârâta îşi îndeplinea atribuţiile de control înscrise în Normele tehnice de exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze naturale.
Susţinerile pârâtei în sensul că aceste atribuţii au fost îndeplinite astfel cum s-a dovedit cu ordinul de serviciu nr.828/2006, nu au fost primite, în condiţiile în care, chiar autoritatea cu atribuţii de reglementare în domeniu a arătat că rapoartele de control nu erau întocmite corespunzător, conform prevederilor legale în vigoare.
Mai mult, s-a reţinut că aparatele de măsurare nu au posibilitatea de măsurare a concentraţiilor de gaze din locaţiile în care se efectuează măsurătoarea şi nu au putut fi prezentate documente care să ateste că acestea funcţionează în mod corect, societatea achiziţionând ulterior aparate performante.
Menţiunea din nota explicativă ulterioară, în sensul că aparatele de măsurare erau în perfectă stare de funcţionare, nu a fost avută în vedere nefiind însoţită de dovezi în acest sens.
De asemenea, apărarea făcută în dosarul de urmărire penală, în sensul că, la data de 20.02.2006, imediat producerii exploziei nu au fost depistate scurgeri de gaze, apărare întemeiată pe raportul operatorilor L. şi M. nu a fost primită.
Acest raport a fost întocmit ulterior momentului producerii exploziei de doi angajaţi ai societăţii pârâte. Deşi în cuprinsul acestuia se arată că a fost efectuat în prezenţa reprezentantului pompierilor şi a organelor de cercetare penală, raportul nu poartă semnătura a niciunei alte persoane în afara celor doi angajaţi, iar de efectuarea acestui raport nu se face vorbire în actele de urmărire penală.
O altă deficienţă în activitatea de întreţinere a sistemului o constituie neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de a curăţa răsuflătorile din dreptul imobilului afectat de explozie, aşa cum se reţine în nota de constatare nr.360/2006, întocmită de ANRG.
Inspectorii din cadrul ANRG au constatat la două zile de la data exploziei, efectuând verificări în teren, în condiţiile în care zona era încă descoperită, aşa cum se menţionează chiar în cuprinsul raportului, că răsuflătorile din dreptul imobilului afectat de explozie erau necurăţate.
Prin urmare, apare nejustificată susţinerea experţilor parte ai pârâtei în sensul că aceste verificări au fost efectuate la 21 de zile după producerea evenimentului, înfundarea răsuflătorilor fiind rezultatul molozului rezultat în urma demolării, întrucât s-a dispus decopertarea pe o porţiune de 10 metri şi s-a declanşat operaţiunea de demolare a imobilului.
Aşa cum rezultă, fără echivoc, din raportul inspectorilor ANRG, aceştia au efectuat verificările în teren la data de 22.02.2006, raportul fiind doar înregistrat la data de 13.03.2006, iar la data inspecţiei zona afectată de explozie era asigurată de organele de cercetare penală; s-a constatat că imobilul este distrus aproape în întregime, fără ca la acea dată să se fi început operaţia de demolare
Sub aspectul raportului de cauzalitate, instanța de apel a arătat că, în prezentul litigiu, condiţiile cauzale sunt reprezentate de neglijenţa în îndeplinirea obligaţiilor legale de a garanta siguranţa sistemului de distribuţie, rezultatul vătămător producându-se ca urmare atât a deteriorării piesei metalice, dar şi omisiunii ilicite a apelantei.
Pe cale de consecinţă, câtă vreme explozia ce a cauzat decesul celor două persoane s-a produs ca urmare a unei omisiuni din partea apelantei, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea, iar inacţiunea a fost rezultatul încălcării obligaţiilor pe care legea le stabileşte în sarcina apelantei ca distribuitor de gaze naturale, instanţa de apel a constatat că susţinerile acesteia privind nedovedirea vinovăţiei sunt lipsite de temei.
Omisiunea pârâtei persoana juridică de se dota în mod corespunzător tipului de activitate realizat, cu detectoare de gaz performante, de a asigura funcţionarea la parametrii optimi a detectoarelor din dotare şi atestarea cu documente a funcţionalităţii acestora, de a-şi organiza activitatea angajaţilor potrivit standardelor de performanţă (întocmirea corectă a ordinelor de serviciu, a registrului de reclamanţii), de a verifica executarea operaţiilor indicate ca fiind realizate de către angajaţi (curăţarea răsuflătorilor), astfel încât activitatea de distribuţie prestată, ca serviciu de interes public, să fie corespunzătoare calitativ, determină culpa acesteia, condiţie ce se găseşte a fi îndeplinită pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Pârâta nu a răsturnat aceste dovezi, formulând doar apărări generale, în sensul ca nu există o faptă ilicită menită să atragă răspunderea sa civilă, deşi răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă, acest aspect rezultând chiar din cuprinsul dispoziţiilor art.999 C.civ.
Distinct de considerentele instanţei de fond, curtea a mai reţinut că fapta ilicită a societăţii pârâte constă în nerespectarea obligaţiei legale de a asigura siguranţa sistemului de distribuţie, prin îndeplinirea la nivelul standardelor de performanţă a operaţiilor impuse potrivit prevederilor art.35 lit.a din Legea nr.351/2004.
Este real că societate pârâtă asigură furnizarea gazelor naturale la imobilul din str. R., str. M., activitatea desfăşurându-se în baza contractului de executare de furnizare nr. x din 05.01.2005, precum şi că aceeaşi societate pârâtă a efectuat execuţia lucrărilor de conectare a imobilului la reţeaua de distribuţie gaze naturale, în baza contractului nr. x din 31.07.2003, precum şi proiectarea acestora.
Prin urmare, neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor derivate din aceste contracte atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei, în temeiul art.969 C.civ., regulile răspunderii şi cele ale probaţiunii pe tărâm contractual fiind diferite de angajarea răspunderii delictuale, susţinerile apelantei în acest sens fiind corecte.
Din această perspectivă nu poate fi antrenată, sub aspect delictual răspunderea pârâtei pentru subcontractarea lucrării de execuţie a instalaţiei de alimentare către o altă societate comercială, care nu era autorizată la data subcontractării de către ANRGN pentru acest tip de lucrări, precum şi pentru executarea lucrării prin utilizarea unor ţevi fără elemente de identificare proprii (poansonare) care să ducă la identificarea producătorului şi care să aibă, la achiziţie, certificatele de calitate corespunzătoare clasei şi utilizării specifice sau pentru întocmirea necorespunzătoare a documentaţiei tehnice, toate acestea constituind aspecte ce ţin de îndeplinirea contractului de execuţie.
Însă, şi aceste deficienţe ale activităţii constituie fapte cu rol de condiţii cauzale, făcând posibilă acțiunea cauzei principale ce a determinat producerea exploziei, răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor revenind aceleiaşi pârâte.
Verificând apărările pârâtei, în sensul că, potrivit notei de constatare întocmită de ANRGN nr.360/2006, explozia a fost favorizată de „faptul că pardoselile din camerele respective erau confecţionate din scândură şi parchet melaminat aşezate pe suprafeţe nebetonate, iar clădirea nu avea fundaţi”; „explozia care a provocat distrugerea clădirii a fost declanşată, cel mai probabil de aprinderea amestecului exploziv de gaze naturale şi aer de către unul din aparatele electrice situate în camerele respective în momentul intrării în funcţiune a unuia dintre acestea”, curtea a statuat în sensul că această împrejurare, necontestată de altfel, nu înlătură răspunderea pârâtei.
Pârâta a efectuat toate operaţiile de racordare a imobilului la reţeaua de gaze naturale, astfel că avea obligaţia să se asigure atât la proiectarea instalaţiei, cât şi ulterior la executarea acesteia că se va respecta siguranţa în exploatare, urmând a lua măsurile suplimentare care se impuneau având în vedere că clădirea nu avea fundaţie, iar pardoselile nu erau aşezate pe suprafeţe betonate.
De asemenea, concluziile expertizei efectuate de INMR, în sensul că „penetrarea peretelui ţevii se datorează exclusiv acţiunii de coroziune”, respectiv „prezenţa în structura ţevii a incluziunilor de oxizi de fier determină coroziunea avansată a acestuia (...) aceste incluziuni se încadrează în categoria defectelor de tip incluziuni nemetalice exogene (…) pot să apară şi în procesul de prelucrare de oţel în vederea obţinerii ţevilor, caz în care nu pot fi detectate de fabricant şi apar aleatoriu” şi cele ale expertizei Y., în sensul că accidentul s-a datorat şi acţiunii agenţilor care facilitează producerea coroziunii în sol (absorbţia solului la suprafaţa metalică, compoziţia chimică a solului, curenţii electrochimici de coroziune, pH-ul mediu al solului; natura sărurilor solubile, coroziunea prin microorganisme (biocoroziunea); favorizării migrării gazului de prezenţa plăcii de beton reprezentată de carosabilul străzii, de trotuar şi curtea imobilului, gradul ridicat de permeabilitate al solului; comunicarea facilă a căminului de canalizare cu farmacia şi laboratorul farmaciei prin intermediul chiuvetelor; comunicarea facilă a imobilului cu solul, pierderea etanşării hidraulice a unei chiuvete şi folosirea celeilalte; de presiunea creată de tirajul natural datorat diferenţei de temperatură şi de acţiunea vântului, nu determină înlăturarea răspunderii pârâtei pentru omisiunea în îndeplinirea obligaţiilor legale anterior menţionate.
Fenomenul cauză – coroziunea ţevii metalice – nu a acţionat singur şi izolat, neproducându-se o acţiune intempestivă şi instantanee, explozia fiind rezultatul unui complex de factori, condiţiile exterioare acestui fenomen determinate de neîndeplinirea obligaţiilor legale de către distribuitorul de gaze, ce avea şi calitatea de proprietar al lucrului degradat - făcând posibilă acţiunea cauzei principale, asigurându-i şi agravându-i efectele dăunătoare.
Această situație a fost, așadar, una prejudiciabilă pentru reclamant, ducând la decesul părinţilor săi, urmare a exploziei produse, și, în mod, corelativ, imputabilă pârâtei în calitate de societate ce asigură serviciul public de distribuţie a gazului natural, astfel încât acordarea de despăgubiri este pe deplin justificată.
Cu privire la motivul de apel al apelantului reclamant relative la cuantumul daunelor morale acordate, curtea a reţinut că sumele acordată cu titlu de daune morale reclamantului pentru decesul părinţilor săi, de 500.000 lei, îndeplineşte cerinţa de a constitui o satisfacţie echitabilă.
Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, prima instanţă a învederat îndreptăţirea reclamantului fiul soţilor A., la daune morale având în vedere relaţia strânsă între fiu şi părinţi, decesul prematur al acestora, ce a afectat în mod semnificativ viaţa reclamantului, suferinţa psihică resimţită.
Apelantul, deşi solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciu moral suferit într-un cuantum mai mare, nu aduce critici concrete soluţiei adoptate de prima instanţă şi nici nu depune dovezi suplimentare.
Deşi acesta invocă faptul că a suferit o depresie, pentru care a fost nevoit să recurgă la un tratament neurologic, precum şi că destrămarea relaţiilor sale de familie a avut drept cauză impactul psihologic cauzat de şocul decesului părinţilor săi, nu dovedeşte aceste aspecte în prezenta cauză.
Prejudiciul determinat de pierderea unei afaceri prospere ce se realiza prin laboratorul de farmacie nu se poate încadra în categoria prejudiciilor morale, susceptibil de a fi reparat prin acordarea de daune morale, eventuala pagubă cauzată de falimentarea unei afaceri constituind o pagubă materială supusă regulilor probaţiunii potrivit art.1169 C.civ.
În privinţa criteriului legal de stabilire a despăgubirilor, invocat de pârâtă, reprezentat de jurisprudenţa din România, curtea a observat că „Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale” conţine concluzii jurisprudenţiale privind nivelul mediu al daunelor morale acordate în caz de deces, nivel regăsit în general şi în jurisprudenţa depusă în dosarul pendinte.
Hotărârea primei instanţe evaluează, cu referire la reclamant, îndeplinirea condiţiei de acordare a daunelor pretinse, luând în considerare legătura de rudenie sau afinitate, natura relaţiei efective ce a existat, urmările pe care decesul părinţilor l-a avut asupra cursului vieţii reclamantului, major absolvent de facultate la data producerii evenimentului.
În raport de toate aceste aspecte, s-a constatat că prima instanţă a apreciat în echitate pentru a stabili, conform dispoziţiilor art.1391 C.civ., despăgubirile cuvenite reclamantului pentru durerea pe care i-a produs-o moartea părinţilor săi.
Cu privire la greşita soluţionare a excepţiei de netimbrare, s-a reţinut că încheierea de încuviinţare a cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, cum este şi cea prin care s-a eşalonat plata taxei de timbru în cadrul mai multor rate, cu termene de plată succesive, este titlu executoriu, fiind prevăzută o procedură pentru urmărirea executării obligaţiei de plată ori, după caz, pentru punerea în executare a hotărârii privind plata taxei ori a părţii din taxa datorată, la termenele stabilite în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor/organelor competente ale unităţilor teritoriale subordonate acestuia.
Ca atare, nu îi mai revine instanţei judecătoreşti, care a încuviinţat cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, obligaţia de a verifica achitarea la scadenţă a ratelor corespunzătoare din taxa de timbru datorată şi aplicarea sancţiunii corespunzătoare în cazul neîndeplinirii obligaţiei.
Pe cale de consecinţă, curtea în limitele indicate, prin înlocuirea parţială a considerentelor, cum s-a precizat mai sus, relative la temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, a menţinut soluţia primei instanţe şi a respins, în temeiul art.297 C.proc.civ., ambele apeluri declarate, ca nefondate.
Împotriva încheierii de şedinţă din data de 12.05.2017 şi a deciziei civile nr.1072A din 11.12.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A. Pârâta SC N. SRL, succesor al SC B. SA a formulat recurs împotriva deciziei civile nr.1072 A/2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie..
Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat admiterea recursului astfel cum acesta a fost formulat, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei tardivităţii formulării apelului de către pârâtă şi admiterii apelului său în integralitate.
În motivarea recursului, a arătat că, la termenul de judecată din 12.05.2017, a invocat excepţia tardivităţii formulării apelului de către SC B. SA, precizând faptul că pârâta, prin înscrisurile depuse, a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la un sediu ales, respectiv la sediul societăţii de avocatură care o reprezintă în dosar.
Tribunalul Bucureşti a reţinut, în dispozitivul sentinţei civile nr.230/2016, ca sediul social al SC B. SA, adresa din Bucureşti, str. B. nr. x9-x1, et.6, iar nu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură.
Cu toate acestea, sentința primei instanţe a fost comunicată către sediul ales, iar nu către sediul social prevăzut în dispozitivul hotărârii.
Pârâta a declarat apel în cauză, depăşind cu 1 zi termenul legal de 15 zile de la comunicare pentru formularea căii de atac.
Or, faţă de dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., instanţa de apel s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii aplicând în mod greşit legea. Având în vedere faptul că pârâta a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la un sediu ales, iar sentinţa civilă apelată a fost comunicată în mod legal la sediul ales, termenul de apel de 15 zile a început să curgă de la momentul comunicării. Faptul că în dispozitivul sentinţei prima instanţa a menţionat doar sediul social al pârâtei, iar nu şi sediul ales, nu poate genera concluzia conform căreia hotărârea trebuia să fie comunicată la sediul social, neexistând nicio normă juridică care să conducă la o astfel de interpretare.
În ceea ce priveşte apelul formulat, reclamantul a învederat că instanţa de apel a reţinut că (...), la stabilirea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să aibă în vedere: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic; legătura de rudenie existentă între reclamant şi cel decedat şi relaţia concretă existentă în cadrul familiei; intensitatea suferinţei, modalitatea în care fiecare dintre apropiaţi au perceput efectele vătămătoare, inclusiv influenţarea vieţii acestora în urma producerii tragicului eveniment.
Cu privire la consecinţele negative suferite de reclamant în urma pierderii autorilor săi, s-a arătat prin cererea de chemare în judecată faptul că decesul părinţilor este cel mai dureros eveniment care se poate întâmpla pentru un copil, care te marchează complet şi care atrage după sine consecinţe dintre cele mai rele, inclusiv lezarea sentimentelor de afecţiune ori suferinţe de ordin privat.
Referitor la legătura de rudenie dintre reclamant şi autorii săi, s-a precizat că aceştia erau rude de gradul I, motiv pentru care pierderea este una şi mai mare. Relaţie pe care reclamantul o avea cu părinţii era una foarte puternică şi strânsă, atât din punct de vedere afectiv, cât şi din cel al colaborării (reclamantul începuse colaborarea în firma pe care părinţii o deţineau).
Cât priveşte intensitatea suferinţei, precum şi efectele ulterioare tragediei asupra vieţii personale, reclamantul a arătat că o astfel de tragedie este un eveniment cu care trăieşti toata viața, care te schimbă complet. Or, viața sa s-a schimbat radical, dat fiind că afacerea prospera a părinţilor s-a deteriorat, viața de familie s-a stricat prin nefinalizarea mariajului ce urma să aibă loc, iar viața socială nu a mai existat; reclamantul a suferit anumite traume din cauza cărora s-a izolat o bună perioadă de timp.
În atare condiţii, reclamantul a susţinut că, raportat la considerentele deciziei recurate anterior amintite şi demonstrate în faţa instanţelor de fond, instanţa de apel a pronunţat hotărârea contestată fără a se fundamenta pe un temei legal, sens în care sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. Curtea, deşi a arătat în considerentele hotărârii atacate criteriile pe care ar trebui să-şi fundamenteze propria decizie, iar reclamantul le-a demonstrat pas cu pas, aceasta nu le-a luat în considerare. Ca atare, se impunea admiterea apelului astfel cum a fost formulat şi majorarea cuantumului daunelor acordate de prima instanţă.
Pârâta SC N. SRL, succesor al SC B. SA, a solicitat admiterea recursului: în principal, modificarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea apelului formulat de pârâtă şi respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă; în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei instanţei de apel, admiterea apelului pârâtei, urmând să se constatate că sentinţa penală nr.233/2013 se bucură de autoritate de lucru judecat şi, ca urmare, respingerea acţiunii, ca nefondată, ori casarea, în parte, a deciziei nr.1072 A/2017 în ceea ce priveşte respingerea apelului pârâtei şi rejudecarea căii de atac exercitate. În drept, a invocat prevederile art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.
În motivarea recursului, pârâta a susținut următoarele:
1. Au fost încălcate dispoziţiile legale în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii în procesul penal şi reglementările referitoare la prescripţia extinctivă. Considerentele deciziei recurate sunt contradictorii, respectiv vizează aspecte străine de natura pricinii.
Astfel, decizia curţii de apel ignoră faptul că, potrivit legislaţiei în vigoare la data evenimentelor, reclamantul nu putea exercita o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice în procesul penal în anul 2006. Pretinsa acţiune civilă în răspundere delictuală pentru fapta altei persoane ce a fost exercitată de reclamant nu poate întrerupe prescripţia cu privire la acţiunea în răspundere pentru fapta proprie.
În fapt, dreptul material la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie împotriva pârâtei era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată. Termenul de prescripţie de 3 ani, în raport de dispoziţiile art.1 alin.1, art.3 şi art.8 din Decretul nr.167/1958, a început să curgă cel mai târziu la data de 21.03.2006, dată la care, prin declaraţia dată în faţa organelor de urmărire penală în dosarul nr. x/P/2006, reclamantul acuză ca fiind responsabilă de explozia din data de 20.02.2006 compania de distribuţie a gazului.
În mod greșit, cu încălcarea legii, instanţa de apel a apreciat că prin declaraţia de constituire de parte civilă din 21.03.2006, formulată în dosarul penal de reclamant, ar fi operat o întrerupere a termenului de prescripţie, iar un nou termen de prescripţie de 3 ani ar curge de la data încetării cauzei de întrerupere, respectiv „de la pronunţarea unei hotărâri definitive prin care se constată existenţa unei cauze care opreşte procesul penal, astfel că punctul de plecare al formulării unei acţiuni civile directe la instanţa civilă este cel al pronunţării sentinţei penale nr. 233 din 11.12.2013, dată la care s-a statuat definitiv că pretenţiile reclamantului nu pot fi valorificate în procesul penal”.
De asemenea, în mod nelegal instanţa de apel a ignorat dispoziţiile legale în vigoare la momentul producerii incidentului, care prevedeau că poate fi subiect activ al raportului de drept penal doar o persoană fizică. Deşi atât prin motivele de apel, cât şi în cadrul concluziilor orale şi scrise pârâta a prezentat pe larg considerentele de ordin legal, doctrinar şi jurisprudențial privitoare la faptul că, la 20.02.2006, persoana juridică nu putea răspunde penal şi, în consecinţă, nu poate exista o acţiune în răspundere pentru fapta proprie care să fie exercitată în procesul penal împotriva unei persoane juridice, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceste argumente.
Sub imperiul legislaţiei în vigoare la data evenimentului, 20.02.2006, nu putea fi angajată, în nicio circumstanţă, răspunderea penală a persoanei juridice, indiferent că plângerea formulată de către reclamant (plângere care nu există la dosarul de urmărire penală) ar fi fost îndreptată împotriva persoanei juridice.
Potrivit art.14 C.proc.pen., acţiunea civilă exercitată în procesul penal „are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente”. Aşadar, temeiul în drept al acţiunii civile exercitată în procesul penal este, în cazul inculpatului (ce sub imperiul legii în vigoare nu putea fi decât o persoană fizică), răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar, în cazul părţii responsabile civilmente, răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane.
În consecinţă, nu putea fi formulată în procesul penal o acţiune civilă în răspundere delictuală pentru fapta proprie împotriva SC B. SA, câtă vreme aceasta nu ar fi putut în nicio circumstanţă să dobândească calitatea de învinuit sau inculpat în cauza penală.
Aşadar, reţinerea instanţei de apel potrivit căreia reclamantul ar fi avut opţiunea de a-şi valorifica pretenţiile într-o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie în procedura penală sau printr-o acţiune adresată direct instanţei civile este contrară legii.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că declaraţia de constituire de parte civilă a reclamantului din 21.03.2006 ar putea avea valenţa unei acţiunii civile exercitate în procesul penal, aceasta nu ar putea fi decât o acţiune civilă în răspundere delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, o altă acţiune decât cea care face obiectul cauzei de faţă, care este o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cum a stabilit chiar instanţa de apel prin sentința civilă nr.1072 A/2017.
Or, raportat la dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1958, o astfel de acţiune nu ar fi putut conduce la întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie, ci, eventual, ar fi putut să conducă la întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor.
Mai mult, atribuirea calităţii de acţiune civilă declaraţiei de constituire parte civilă a reclamantului din 21.03.2006 de către instanţa de apel încalcă dispoziţiile art.15 C.proc.pen., conform cărora: (i) constituirea de parte civilă se poate face în contra învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, aşadar în cauză trebuie să existe cel puţin un învinuit; (ii) persoana ce urmăreşte să se constituie parte civilă trebuie să indice în concret persoana împotriva căreia se constituie parte civilă, acţiunea civilă chiar şi ataşată acţiunii penale rămâne una guvernată de principiul disponibilităţii şi, prin urmare, trebuie indicată în concret persoana împotriva căreia se formulează.
Nu a existat niciodată un învinuit/inculpat/parte responsabilă civilmente în cauza penală. În dosarul nr. x/P/2006 nu a existat o urmărire penală derulată împotriva vreunei persoane, ci doar o urmărire penală in rem (cu privire la faptă), după cum rezultă din rezoluţia din 12.01.2009 a organelor de cercetare penală şi rezoluţia din 15.01.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Roşiori de Vede. Organele de urmărire penală au ajuns, după ample cercetări, la concluzia că explozia din 20.02.2006 nu este rezultatul unei fapte umane (soluţie confirmată prin hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat în condiţiile art.22 alin.1 C.proc.pen. de instanţa penală prin sentinţa nr.233/2013).
Nu poate exista o acţiune civilă ataşată acţiunii penale, câtă vreme nu a existat o acţiune penală, niciodată acţiunea penală nefiind pusă în mişcare, întrucât s-a constatat că explozia nu este rezultatul unei fapte umane, motiv pentru care nu a fost începută nici măcar urmărirea penală.
Declaraţia de constituire parte civilă a reclamantului din 21.03.2006 nu menţionează persoana împotriva căreia înţelege acesta să se constituie parte civilă, nici prin indicarea numelui/denumirii, nici prin indicarea vreunei calităţi procesuale. Exercitarea unei acţiuni judiciare, fie ea şi civilă în procesul penal trebuie să se facă de o manieră explicită, nici organul de urmărire penală şi nici instanţa de judecată nu se poate substitui titularului pentru a deduce, eventual, împotriva cui s-ar fi dorit a fi formulată.
Pârâta a mai arătat că, în speță, considerentele instanţei de apel (preluate din motivarea instanţei de fond), în sensul că reclamantul nu-şi poate vedea „paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă, doar pentru ca opţiunea iniţială a rămas nefinalizată din cauza soluţiei date urmăririi penale”, în condiţiile în care însuşi textul de lege prevede expres că, în situaţia unei soluţii de încetare a procesului penal, prescripţia dreptului la acţiune civilă nu este întreruptă, iar, prin definiţie, raportat la art.11 pct.2 lit.b C.proc.pen., soluţia de încetare a procesului penal presupune că a existat măcar o urmărire penală începută, încalcă dispoziţiile art.16 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
De asemenea, a susţinut că, sunt contrare dispoziţiilor legale referitoare la curgerea şi întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune, considerentele instanţei de apel potrivit cărora reclamantul nu ar fi stat în pasivitate în condiţiile în care plângerea/declaraţia de constituire parte civilă a acestei părți în dosarul nr. x/P/2006 nu putea conduce la atragerea răspunderii penale a persoanei juridice şi, în consecinţă, în condiţiile legii nici la atragerea răspunderii civile a persoanei juridice pentru fapta proprie într-o acţiune civilă în procesul penal.
Aceleași aprecieri și în ceea ce privește considerentele potrivit cărora „modalitatea de efectuare a actelor de urmărire penală nu poate fi imputată reclamantului ce a încercat valorificarea pretenţiilor civile într-un dosar de urmărire penală în care se efectuau acte procesuale cu privire la societatea pârâtă”. Or, această argumentare este sinonimă cu invocarea necunoaşterii legii, în sensul că nu i-ar fi imputabil reclamantului că nu a cunoscut că nu poate fi atrasă răspunderea penală a persoanei juridice, respectiv că aceasta nu ar fi putut în nicio circumstanţă să dobândească calitatea de învinuit/inculpat în cauză şi că, astfel, nu poate fi formulată împotriva persoanei juridice în procesul penal o acţiune în răspundere pentru fapta proprie. În cauză, reclamantul a beneficiat încă de la debutul cercetărilor de asistenţă juridică de specialitate, fiind asistat de avocat.
În consecinţă, pârâta a solicitat să se constate că dreptul material la acţiune al reclamantului în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie s-a prescris cel mai târziu la data de 21.03.2009, 3 ani de la data la care acesta a început să curgă, respectiv 21.03.2006, întrucât declaraţia de constituire parte civilă în procesul penal nr. x/P/2006 din 21.03.2006 nu constituie, în condiţiile legii, cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei.
Pârâta a mai arătat că motivarea respingerii excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie conţine motive străine de natura pricinii.
Astfel, instanţa de apel invocă drept argument jurisprudenţial decizia civilă nr.1827/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă situaţia din speţa cu care fusese învestită instanța, soluţionată prin decizia mai sus menţionată, este complet diferită de cea din prezenta cauză raportat la data la care putea fi atrasă şi răspunderea penală a persoanei juridice.
Totodată, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, respectiv când analizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe de o parte, şi criticile pârâtei cu privire la calificarea cererii de chemare în judecată de prima instanţă şi extinderea temeiului juridic al acesteia, pe de altă parte. Soluţionând critica referitoare la excepţia prescripţiei, instanţa de apel nu mai operează distincţia între cele două acţiuni corespunzătoare celor două forme de răspundere – răspunderea pentru faptă proprie şi răspunderea comitentului, cum a procedat în cadrul analizei dedicate calificării acţiunii. Dimpotrivă, creează o perfectă confuziune atunci când califică, ca un caz de întrerupere a cursului prescripţiei acţiunii (calificată în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice), declaraţia de constituire parte civilă a reclamantului din 21.03.2006 în cauza nr. x/P/2006.
Mai mult, interpretarea propusă de instanţa de apel, în sensul că declaraţia de constituire parte civilă a reclamantului ar avea valenţa unei acţiuni civile exercitate în procesul penal apte să conducă la întreruperea prescripţiei dreptului material la acţiune trimite la calificarea acţiunii de faţă, introdusă la 29.05.2012, ca fiind inadmisibilă, în raport de art.19 alin.1 şi 3 C.proc.pen.. Din considerentele curţii rezultă că, practic, prin formularea acţiunii la 29.05.2012 ar fi fost întrerupt un termen de prescripţie care nici nu curgea, ceea ce este imposibil.
2. Respingerea criticilor aduse hotărârii instanţei de fond relative la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr.233/2013 pronunţată de Judecătoria Roşiori de Vede s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale şi convenţionale ce reglementează autoritatea de lucru judecat, respectiv, decizia se referă la prevederi legale care nu sunt incidente în cauză, considerentele prezentate pentru a susţine această soluţie fiind contradictorii.
În speță, instanţa de apel se raportează în mod nelegal la dispoziţiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la 01.02.2014.
Potrivit art.22 şi art.2781 alin.11 C.proc.pen., hotărârea pronunţată cu ocazia soluţionării plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată este definitivă şi se bucură de autoritate de lucru judecat, aspect recunoscut atât de reclamant, cât şi de instanţa de apel.
Cu încălcarea legii însă, instanţa de apel reţine că această autoritate de lucru judecat ar putea fi opusă doar organelor de urmărire penală, nu şi instanţelor de judecată, respectiv, că în lipsa unei hotărâri judecătoreşti „care să statueze asupra pretenţiilor civile derivate din săvârşirea unei fapte penale, constatată a fi infracţiune săvârşită cu vinovăţie de către partea chemată în procesul civil, contrar susţinerilor apelantei pârâte, nu există o hotărâre penală care să se impună cu autoritate de lucru judecat”.
Or, singura limitare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale pronunţate în procedura reglementată de art. 2781 C.proc.pen. este dată doar de condiţia de a nu fi descoperite fapte sau împrejurări noi ce nu erau cunoscute la momentul pronunţării hotărârii (similar revizuirii).
În cauză, nu există niciun fel de împrejurări sau fapte noi ce nu ar fi fost cunoscute la momentul pronunţării hotărârii penale, așa cum se reține în decizia civilă nr.1072 A/2017. Aşadar, nu există nimic care să înfrângă autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr.233/2013, pronunţată de Judecătoria Roşiori de Vede, nu există nicio împrejurare nouă sau care nu ar fi fost cunoscută instanţei penale, în condiţiile în care, cu ocazia soluţionării plângerii formulate în temeiul art.2781 C.proc.pen., instanţa penală este chemată să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei de netrimitere în judecată în raport de probatoriul administrat, precum şi a oricăror alte probe noi prezentate în faţa instanţei de judecată.
Ca atare, soluţia dispusă în cauză încalcă jurisprudența obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în cauza C-398/1210, pronunţându-se în cadrul procedurii întrebării preliminare asupra domeniului de aplicare a principiului ne bis in idem, a statuat că „trebuie constatat că o ordonanţa de netrimitere în judecată pronunţată în urma unei anchete în cursul căreia au fost adunate şi examinate diverse mijloace de probă trebuie să fie considerată că a făcut obiectul unei aprecieri asupra fondului (..)”. În măsura în care această soluţie de netrimitere este definitivă, în sensul că exclude posibilitatea ca litigiul să fie redeschis pe baza aceleiași serii de indicii, aceasta se bucură de autoritate de lucru judecat în sensul dispoziţiilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Aşadar, cu atât mai mult, în situaţia unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe penale pronunţate după examinarea atât a probelor strânse în etapa de anchetă, cât şi a celor administrate direct în faţa instanţei penale, nu se poate considera că nu s-a făcut o apreciere asupra fondului cauzei, instanţa penală fiind chemată să se pronunţe atât cu privire la legalitatea, cât şi la temeinicia soluţiei.
În situația de față, în cauza nr. x/292/2013, Judecătoria Roşiori de Vede, apreciind asupra fondului prin examinarea amplului probatoriu din dosarul de urmărire penală, a stabilit cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa penală nr.233/2013, că este legală şi temeinică soluția de neîncepere a urmăririi penale cu privire la pârâtă și a reţinut, de asemenea, că explozia din 20.02.2006 nu a fost rezultatul unei fapte umane.
Încălcând autoritatea de lucru judecat a sentinţei indicate, instanţa de apel a procedat, în mod nelegal şi nepermis, la repunerea în discuţie a unei hotărâri definitive prin reevaluarea unei părţi din probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală, ceea ce constituie o violare flagrantă a art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul la un proces echitabil.
Pe de altă parte, raportat la circumstanţele de fapt şi de drept din cauză - producerea rezultatului independent de orice acţiune/inacţiune umană exclusiv ca urmare a incidenţei unor factori naturali -, cazul fortuit reţinut în penal constituie o situaţie de forţă majoră din perspectiva dreptului civil, în condiţiile în care în penal nu se face distincţia între forţa majoră şi cazul fortuit din civil.
În speţă, intrând în sfera dreptului penal, instanţa de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor art.10 C.proc.pen. atunci când analizează temeiul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale pronunţate faţă de pârâtă, susţinând că, dacă ar fi fost vorba de existenţa unui caz fortuit, atunci temeiul ar fi trebuit să fie art.10 lit.e (există una din cauze care înlătură caracterul penal al faptei) şi nu art.10 lit.d (lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii).
Or, dincolo de temeiul de drept invocat, în sentinţa penală nr.233/2013 se reţine intervenţia cazului fortuit. În plus, din perspectiva cauzelor care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acţiunii penale prevăzute de art.10 C.proc.pen., lipsa aptitudinii persoanei juridice de a fi subiect al răspunderii penale se încadrează la art.10 lit.d şi nu la art.10 lit.e, care presupune că, în lipsa uneia dintre cauzele expres şi limitativ prevăzute de lege care înlătură răspunderea penală, persoana acuzată are aptitudinea de a fi subiect de drept penal.
- Respingerea criticilor aduse hotărârii pronunţate de instanţa de fond în ceea ce priveşte
încălcarea garanţiilor unui proces echitabil s-a făcut cu aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la desfăşurarea procesului penal, în special a celor ce reglementează drepturile şi garanţiile părţilor în procesul penal.
Astfel, instanţa de apel reţine că probele din dosarul penal ar fi fost administrate în contradictoriu cu pârâta în lipsa oricărui act procesual care să îi confere o calitate din cele prevăzute de legislaţia penală aplicabilă. Dobândirea calităţii presupune informarea formală şi în detaliu cu privire la fapta ce se impută, la încadrarea juridică a acesteia, a drepturilor şi obligaţiilor în procesul penal.
Nu există niciun act procesual în dosarul nr. x/P/2006 care să precizeze care este acţiunea/omisiunea ce s-ar fi imputat pârâtei. Este eronată susţinerea potrivit căreia pârâta ar fi participat la toate actele de urmărire penală (participare ce ar rezulta din ordonanţele procurorului) sau că faţă de aceasta s-ar fi efectuat acte procesuale.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, actele de urmărire penală şi inclusiv participarea părţilor la actele de urmărire penală nu se consemnează în ordonanţe, care sunt acte procesuale, ci în acte procedurale precum: procese-verbale, declaraţiile de martor, de parte vătămată, de parte civilă etc.
Pe parcursul urmării penale, pârâta, neavând atribuită nicio calitate, nu a avut acces la dosarul de urmărire penală. Solicitarea de către organele de urmărire penală a concursului SC B. SA, în calitatea sa de societate de distribuţie a gazelor şi proprietar al reţelei, cu ocazia derulării unora din actele de urmărire penală, cum ar fi cercetarea la faţa locului şi expertizarea reţelei de distribuţie a gazelor (singurele acte de urmărire la care a fost solicitat concursul SC B. SA), era obligatorie şi necesară pentru respectarea prevederilor legale referitoare la securitate şi siguranţă (intervenţiile la reţeaua de distribuţie a gazelor putând fi efectuate exclusiv de personalul autorizat, calitatea de expert judiciar nu conferă dreptul de a interveni la reţeaua de distribuţie a gazelor), precum şi la derularea în bune condiţii a activităţilor tehnice.
Nici exprimarea unor puncte de vedere cu privire la aspectele de natură tehnică în cauză de către reprezentanţi ai pârâtei, indiferent de forma în care aceştia au ales să o facă, nu poate avea valenţa exercitării dreptului la apărare în procesul penal (pe latură penală şi civilă), cu toate garanţiile recunoscute de dispoziţiile procedural penale (art.6 şi 70 C.proc.pen.) şi convenţionale (art.6 CEDO).
În aceeaşi măsură, citarea şi participarea pârâtei în procedura de soluţionare a plângerii nu are semnificația de a atribui acesteia vreo calitate în dosarul penal. În conformitate cu art.23 şi 24 C.proc.pen., părţile în procesul penal sunt: inculpatul, partea vătămată (partea civilă) şi partea responsabilă civilmente. În schimb, art.2781 alin.4 C.proc.pen. se referă la persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi persoana care a făcut plângerea. Aşadar, părţile în procesul penal nu au a fi confundate cu persoanele ce sunt citate cu ocazia soluţionării unei plângeri cu privire la soluţiile de netrimitere.
4. Soluţia instanţei de apel cu privire la critica hotărârii de fond în sensul ca prima instanță s-a pronunţat asupra altceva decât s-a cerut este în contradicţie cu aspectele reţinute de curte atunci când se analizează motivele referitoare la fondul cauzei.
Astfel, în hotărâre se arată că instanța de fond a indicat toate neregularitățile săvârşite de pârâtă atât în derularea contractelor, cât şi în desfăşurarea activităţii în calitatea sa de operator de distribuţie, răspunderea fiind angajată însă în temeiul regulilor răspunderii civile delictuale, respectiv că susţinerile pârâtei sunt corecte şi că nu poate fi atrasă răspunderea acesteia în ceea ce priveşte acţiunile unei terţe părţi, fie ea şi cea care a executat branşamentul la reţea, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că „faptul că pârâta a subcontractat lucrarea de execuţie a instalaţiei de alimentare (...) către o societate comercială care, potrivit adresei cu din 24.02.2012, nu era autorizată de ANRGN pentru acest tip de lucrări, răspunderea capătă, concomitent, şi forma unei răspunderi directe pentru fapta proprie (998, 999 C.civ.), aceea de a încredinţa o lucrare fără a se asigura că executantul are autorizarea necesară, deci prezumat a nu îndeplini condiţiile legale ce ţin, între altele, de siguranţa activităţii şi serviciului prestat”.
De asemenea, apar ca fiind contradictorii următoarele considerente: (i) cele prin care se arată că menţionarea în cererea de chemare în judecată a pretinsei neîndepliniri a obligaţiei legale de a asigura securitatea şi continuitatea în furnizarea gazelor naturale, indicând şi temeiul legal al obligaţiei ce nu a fost respectată - art.73 din Legea nr.351/2004, ar constitui „o acuzaţie concretă”, cu (ii) considerentele din partea deciziei dedicată analizării criticilor pe fond, unde instanţa de apel se referă la alte pretinse fapte ilicite, respectiv la împrejurarea conform căreia societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile legale impuse de art.35 lit.a din Legea nr.351/2004, fapta ilicită constând în omisiunea de a asigura întreţinerea sistemului în condiţii de siguranţă, prin efectuarea unor verificări corespunzătoare standardelor de performanţă, în vederea evitării pierderilor de gaze şi implicit a exploziei și la nerespectarea obligaţiei legale de a asigura siguranţa sistemului de distribuţie, prin îndeplinirea la nivel de standarde de performanţă a operaţiilor impuse potrivit prevederilor art.35 lit.a din Legea nr. 351/2004.
5. Soluţia instanţei de apel cu privire la criticile ce priveau soluţionarea fondului acţiunii a fost dată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la rolul activ, principiul disponibilităţii şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr.233/2013, pronunţată de Judecătoria Roşiori de Vede. În acelaşi timp, considerentele sunt în parte contradictorii.
În cauză, instanţa de apel s-a substituit reclamantului din proces, extrăgând practic din materialul probator pretinse acţiuni sau inacţiuni ale pârâtei, pe care le-a calificat drept fapte ilicite pentru care pârâta ar fi ţinută să răspundă, deşi aceste acţiuni/inacţiuni nu au fost niciodată menţionate de reclamant în cererea de chemare în judecată sau în cererea precizatoare.
Astfel, în cerere reclamantul descrie pretinsa faptă ilicită pentru care pârâta este chemată să răspundă ca fiind „neîndeplinirea de către SC B. S.A. a obligaţiilor ce îi reveneau potrivit prevederilor legale în vigoare privind asigurarea securităţii şi continuităţii în furnizarea gazelor naturale (art.73 lit.a) din Legea nr.351/2014)”, în timp ce instanţa de apel reţine drept pretinse fapte ilicite, pentru care pârâta ar fi ţinută să răspundă, următoarele: (i) societatea nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile legale impuse de art.35 lit.a din Legea nr.351/2004 - să opereze, să întreţină, să repare, să modernizeze şi să dezvolte sistemul de distribuţie în condiţii de siguranţa, astfel că, în calitate de distribuitor de gaze naturale, a săvârşit o faptă ilicită; (ii) din înscrisuri, coroborate cu concluziile rapoartelor de expertiză, se conturează fapta ilicită a pârâtei constând în omisiunea de a asigura întreţinerea sistemului în condiţii de siguranţă, prin efectuarea unor verificări corespunzătoare standardelor de performanţă, în vederea evitării pierderilor de gaze şi implicit a exploziei (...), explozia putea fi evitată dacă pârâta îşi îndeplinea atribuţiile de control înscrise în Normele tehnice de exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze naturale; (iii) nerespectarea obligaţiei legale de a asigura siguranţa sistemului de distribuţie, prin îndeplinirea la nivel de standarde de performanţă a operaţiilor impuse potrivit art.35 lit.a din Legea nr.351/2004.
Pe de altă parte, procedând în aceeaşi manieră ca instanţa de fond, cu încălcarea jurisprudenţei CEDO şi CJUE, ignorând autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr.233/2013, instanţa de apel în mod nelegal a reapreciat o parte din probele administrate în dosarul penal, respectiv înscrisuri şi expertiză. Aşadar, se repune în discuţie o decizie judecătorească definitivă, ceea ce constituie o încălcare a jurisprudenţei CEDO, potrivit cu care dreptul la un proces echitabil trebuie să fie interpretat în lumina principiului preeminenţei legii, unul dintre elementele fundamentale fiind principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluţia dată definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în discuţie decât în circumstanţe cu caracter substanţial şi de necontestat, ca de exemplu, o eroare judiciară. Or, astfel de circumstanţe nici nu există în cauză şi nici nu au fost invocate ca existând de către instanţa de apel, dimpotrivă aceasta menţionează expres lipsa altor probe în cauză decât cele administrate în dosarul penal.
În speţă, în parte considerentele deciziei contestate cu privire la fondul cauzei sunt contradictorii sau străine de natura cauzei. În concret, reţinerea instanţei de apel în sensul că pârâta ar fi formulat doar apărări generale nu are legătură cu situaţia de fapt din cauză, în cuprinsul motivelor de apel, cât şi al concluziile orale şi scrise formulate în apel au fost în mod detaliat prezentate apărările pârâtei prin raportare la probele administrate în litigiul penal. De altfel, însăşi instanţa de apel consemnează apărările pârâtei.
6. În mod greşit curtea a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului pârâtei, deşi a constatat că motivele formulate de aceasta, referitoare la depăşirea rolului activ al instanţei ori cu privire la extinderea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, sunt corecte şi întemeiate.
Reclamantul a depus întâmpinare în termen legal, prin care a pus concluzii de respingere a recursului formulat în cauză de pârâtă. A invocat şi excepţia tardivităţii acestei căi de atac.
A arătat, în esenţă, că la momentul formulării plângerii penale (21.03.2006) s-a început urmărirea penală in rem cu privire la deflagraţia produsă în data de 20.02.2006. Tot la 21.03.2006, reclamantul s-a constituit parte civilă, împotriva oricărei persoane ce se face vinovată de producerea deflagraţiei. În acest context, este neîntemeiată critica pârâtei referitoare la faptul că la 20.02.2006 nu era prevăzută răspunderea penală a persoanei juridice, Prin sentinţa penală nr.233 din 11.12.2013, Judecătoria Roşiorii de Vede a confirmat soluţia de neîncepere a urmăririi penale pentru că nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, iar nu pentru că nu era reglementată răspunderea penală a persoanei juridice. Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamantul a încercat valorificarea pretenţiilor civile într-un dosar de urmărire penală în care nu-i poate fi imputată modalitatea în care actele procesuale au fost efectuate. De altfel, în opinia reclamantului, acesta nu putea acţiona separat în cadrul instanţei civile cât timp s-a constituit parte civilă în procesul penal, concretizându-şi în acest fel vocaţia de a-i fi reparat prejudiciul.
Reclamantul a susţinut, de asemenea, că decizia instanţei de apel s-a bazat pe dispoziţiile Codului de procedură penală de la 1968, că, raportat la prevederile art.22 din acest act normativ, sentința penală nr.233/2013 nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la prejudiciul produs prin fapta ilicită, că ataşarea dosarului penal nr. x/P/2006, în faza apelului, a fost dispusă de instanţa de apel după ce măsura a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 16.06.2017, când pârâta a lăsat la aprecierea instanţei soluţia ce urma a se lua, că hotărârea instanţei de apel nu conţine considerente contradictorii şi nu a fost pronunţată cu depăşirea rolului activ al judecătorului ori cu încălcarea principiului contradictorialităţii.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, întrucât calea de atac a fost formulată de o persoană ce nu are calitatea cerută de lege, respectiv pentru că nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art.3021 C.proc.civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat.
În esenţă, a arătat că, în mod legal, instanţa de apel a constatat că apelul formulat de pârâtă a fost iniţiat în termenul prevăzut de lege. De asemenea, a susţinut că în cuprinsul cererii de recurs se relevă exclusiv nemulţumirea reclamantului cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate de instanţa de judecată, fără a se formula în concret vreo critică referitoare la considerentele deciziei recurate. A învederat că, în cauză, cuantumul despăgubirilor stabilite este cu mult peste nivelul indicat în „Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale. Studiu privind practica naţională şi europeană în materie”.
Excepţiile invocate prin întâmpinare au fost soluţionate potrivit încheierii de şedinţă din 27.09.2018, în sensul respingerii acestora.
Examinând încheierea din 12.05.2017, pronunţată în dosarul nr.19409/3/2012, precum şi decizia instanţei de apel, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin recursul formulat împotriva încheierii din 12.05.2017, reclamantul, invocând la concluziile asupra fondului dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ., a arătat că în mod greşit a fost soluţionată excepţia tardivităţii în ceea ce priveşte calea de atac exercitată de pârâtă faţă de hotărârea primei instanţe.
Conform art.304 pct.5 C.proc.civ., casarea hotărârii se poate cere atunci când „instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 C.proc.civ.”.
În speţă, nulitatea invocată are în vedere procedura de comunicare a hotărârii instanţei de fond, cu referire la dispoziţiile art.93 C.proc.civ., care prevăd că „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”.
Pârâta a indicat, la 13.03.2015, că îşi alege domiciliul procedural pentru citare şi comunicarea actelor de procedură în prezenta cauză la adresa din Bucureşti, str. Varşovia nr.4, sector 1, fără însă a arăta şi persoana însărcinată cu primirea acestora.
Pârâta a fost citată la această adresă pentru termenele de judecată din 29.10.2015, respectiv 3.02.2016, precum şi la adresele indicate ca sediu social, deşi instanţa de apel nu a luat act de alegerea de domiciliu în condiţiile în care nu era indicată, conform art.93 C.proc.civ., şi persoana împuternicită cu primirea corespondenţei.
Ulterior, în dispozitivul sentinţei civile nr.230 din 26.09.2016, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a V-a civilă, se consemnează sediul pârâtei ca fiind în București, str. H. nr.x5, respectiv în Bucureşti, str. B. nr.x9-x1, et.6, însă comunicarea actului de procedură se realizează la adresa din Bucureşti, str. V. nr.4, parter.
Sediul pârâtei indicat în apel este în Bucureşti, str. B. nr.x9-x1, et.6, conform relaţiilor de la Oficiul Naţional al Registrului Comerțului.
Or, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art.93 C.proc.civ., în sensul că nu a indicat şi primitorul actelor de procedură pentru sediul pentru care a făcut alegerea de domiciliu, în mod nelegal hotărârea instanţei de fond a fost comunicată în Bucureşti, str. V. nr.4, iar nu la sediile consemnate în dispozitivul sentinţei. Potrivit tezei finale a textului de lege menţionat, sentinţa primei instanţe trebuia comunicată la sediul social declarat.
Fiind vorba despre o nulitate expresă, vătămarea produsă prin neregularitatea arătată se prezumă, în temeiul art.105 alin.2 C.proc.civ., iar termenul de declarare a apelului pentru pârâtă prevăzut de art.284 alin.1 C.proc.civ. nu a curs, caz în care în mod corect instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată excepţia tardivităţii apelului, invocată de reclamant.
Ca atare, comunicarea greşită a actului de procedură nu asigură premizele unui proces echitabil din perspectiva respectării dreptului la apărare.
În speţă, instanţa de apel a avut în vedere atât împrejurarea conform căreia hotărârea de fond a fost comunicată la o altă adresă decât cea consemnată în dispozitivul sentinţei, cât şi incidenţa prevederilor art.93 teza finală C.proc.civ.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.304 pct.5 C.proc.civ., motivele de recurs astfel formulate în legătură cu încheierea atacată fiind nefondate.
Criticile reclamantului în ceea ce priveşte decizia instanţei de apel vizează, în principal, greşita soluţionare a cererii de majorare a cuantumului daunelor acordate de prima instanţă, din perspectiva aplicării art.304 pct.9 C.proc.civ.
În situaţia de faţă, reclamantul nu indică norma de drept încălcată sau aplicată greşit de instanţa de apel, ci arată care sunt consecinţele negative, pe plan psihic, suferite de acesta în urma evenimentului produs în luna februarie 2006, care era legătura de rudenie cu autorii săi, decedaţi în urma deflagraţiei, dar şi relaţia existentă între ei, susţinând că hotărârea contestată nu se fundamentează pe un temei legal.
Referitor la stabilirea cuantumului daunelor morale, prin luarea în considerare a argumentelor expuse de reclamant, Înalta Curte reţine că aceasta nu este o problemă de nelegalitate, ci una de netemeinicie, de apreciere a circumstanţelor de fapt cu raportare la valorile lezate, astfel că, în actuala structură a recursului – art.304 pct.1-9 C.proc.civ., nu poate constitui obiect al controlului judiciar în această fază procesuală, control ce vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.
În cauză, reclamantul a mai arătat că decizia instanţei de apel nu se fundamentează pe un temei legal.
Această susţinere, deşi formulată generic şi neriguros, întrucât reclamantul nu prezintă, în concret, considerentele pentru care, prin soluţia pronunţată, au fost încălcată dispoziţiile legale în materie, permite încadrarea în motivul reglementat de art.304 pct.9 C.proc.civ.
Potrivit normei invocate, modificarea hotărârii se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal”, ceea ce presupune că soluţia nu este juridică, deoarece nu se poate determina din modul în care este redactată hotărârea dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Astfel spus, motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se regăsesc în cauză.
Înalta Curte constată, însă, că în speţă o astfel de interpretare nu poate fi reţinută, date fiind considerentele prezentate de instanţa de apel, care nu se impun a fi reluate.
Prin decizia recurată, Curtea, după stabilirea situaţiei de fapt, concluzionează asupra normei de drept incidente, în acest sens făcând trimitere la art.998-999 C.civ., şi dezvoltă modul în care, în speţă, sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtei.
Or, din această perspectivă critica întemeiată pe prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ. nu este fondată.
Asupra recursului formulat de pârâtă, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte are în vedere următoarele:
1. Printr-un prim motiv de recurs, pârâta a arătat că modalitatea de soluţionare în apel a criticilor ce vizau respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a condus la încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea civilă în procesul penal şi a normelor ce reglementează regimul juridic al prescripţiei extinctive.
În opinia pârâtei, decizia instanţei de apel ignoră faptul că, potrivit legislaţiei în vigoare la data producerii evenimentului, nu putea fi atrasă răspunderea penală a persoanei juridice pentru fapta proprie, caz în care nici acţiunea în răspundere civile delictuală pentru fapta altei persoane promovată de reclamant nu putea întrerupe prescripţia cu privire la acţiunea în răspundere pentru fapta proprie obiect al litigiului pendinte. Mai mult, declaraţia de constituire parte civilă în dosarul penal nr. x/P/2006 nu reprezintă, în condiţiile legii, cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului material la acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei.
Înalta Curte constată că, în speţă, nu a fost contestat termenul de prescripţie aplicabil, identificat prin raportare la dispoziţiile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958, ci stabilirea datei de la care acesta începe să curgă, respectiv dacă constituirea de parte civilă din procesul penal implică întreruperea prescripţiei extinctive, în sensul art.16 alin.(1) lit.b) din acelaşi act normativ.
Înalta Curte mai reţine că, în cauză, pârâta nu critică faptul că instanţa de apel a statuat în sensul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice, în condiţiile art.998 C.civ. cu aplicarea art.35 din Decretul nr.31/1954.
În raport de situația de fapt dedusă judecăţii, stabilită prin decizia recurată, Înalta Curte apreciază că este lipsită de fundament legal susţinerea pârâtei, conform căreia termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data de 21.03.2006, data constituirii de parte civilă, şi că acest act procedural nu întrerupe cursul prescripţiei.
Astfel, în dosarul penal nr. x/P/2006, având ca obiect explozia produsă la data de 20.06.2006, la imobilul proprietatea autorilor reclamantului, a fost începută urmărirea penală in rem sub aspectul existenţei infracţiunilor de ucidere din culpă şi distrugere din culpă, în cauză urmând a se efectua cercetări în vederea identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate de producerea deflagraţiei.
În cursul urmăririi penale, reclamantul s-a constituit parte civilă, inclusiv pentru suma de 35.000.000 lei cu titlu de daune morale, conform declaraţiei de constituire parte civilă din 21.03.2006.
Aşadar, reclamantul optase, la 21.03.2006, pentru realizarea pretenţiilor civile în procedura judiciară penală. Deşi societatea pârâtă nu a dobândit calitatea de inculpat sau parte responsabilă civilmente în dosarul penal, aceasta a fost prezentă la toate actele de urmărire penală efectuate în cauză, soluţiile de clasare fiind emise cu privire la societatea comercială înseşi.
În atare condiţii, împrejurarea că în dosarul penal s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de societatea pârâtă pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor ce au făcut obiectul cercetării penale, precum şi faptul că sunt formulate, în litigiul pendinte, critici pe aspectul legat de calitatea pârâtei de persoană juridică faţă de care nu se putea atrage răspunderea penală până la data intrării în vigoare a Legii nr.178/2006 – 12.08.2006, ceea ce ar atrage excluderea răspunderii penale, nu înseamnă decât că opţiunea părţii vătămate, în speţă, a reclamantului, de a-şi valorifica pretenţiile civile în dosarul penal, nu mai putea fi realizată în acel cadru procesual.
Reclamantul, în situaţia exprimării opţiunii menţionate, nu putea să-şi vadă paralizat dreptul său de a sesiza instanţa civilă, doar pentru că această opţiune legală a rămas nefinalizată din cauza soluţiei date urmăririi penale.
În realitate, astfel cum în mod legal a reţinut instanţa de apel, dreptul de a învesti instanţa civilă, pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile, s-a născut pentru reclamant abia în momentul în care acesta a luat cunoştinţă - urmare a soluţiei pronunțate prin sentinţa penală nr.233 din 11.12.2013 a Judecătoriei Roşiori de Vede – de faptul că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.
Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantului, care în procesul penal s-a constituit parte civilă, cu respectarea dispoziţiilor procedurii penale.
Totodată, trebuie reţinut că prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona, principiu de drept aplicabil şi speţei de faţă, respectiv reclamantului, care, timp de 7 ani de zile, a făcut demersuri în vederea soluţionării dosarului penal, aşadar şi a laturii civile, invocând, în cursul urmăririi penale, prin actele procedurale efectuate, faptul că există elemente probatorii care confirmă că societatea şi personalul acesteia devin responsabili de securitatea în exploatarea reţelei de gaze, inclusiv cât priveşte verificarea periodică a funcţionării instalaţiei în cauză.
Or, în speţă, reclamantul nu putea acţiona separat în faţa instanţei civile câtă vreme se constituise deja parte civilă în procesul penal, sens în care sunt şi dispoziţiile art.19 alin.1 şi 3 C.proc.pen.. Utilizând posibilitatea de a pretinde despăgubiri morale, reclamantul nu se putea îndrepta separat cu o acţiune civilă, în valorificarea aceloraşi pretenţii (în absenţa suspendării procesului penal), pentru a i se opune prescripţia extinctivă, cu atât mai mult cu cât, opţiunea valorificării dreptului subiectiv era irevocabilă şi partea nu o putea părăsi.
În cauză, de la data pronunţării sentinţei penale nr.233 din 11.12.2013, putea fi sesizată instanţa civilă pentru valorificarea pretenţiilor în temeiul răspunderii civile delictuale. Or, reclamantul a înţeles să promoveze prezenta acţiune chiar înainte de a începe să curgă termenul de 3 ani, ce se socoteşte de la momentul la care s-a pronunţat hotărârea penală definitivă, de respingere a plângerii împotriva soluţiei de clasare, astfel că nu se pune problema, în speţă, a prescrierii dreptului la acţiune.
Înalta Curte constată, totodată, că instanţa de apel a răspuns criticilor pârâtei din apel, în condiţiile în care a analizat dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă cu referire la soluţia pronunţată în litigiul penal, argumentele invocate de această parte privind incidenţa art.14 şi 15 C.proc.civ. nemaiputând fi avute în vedere în cadrul procesual dedus judecăţii – o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art.998 C.civ.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că promovarea acţiunii civile în procesul penal activează efectul întreruptiv al prescripţiei conform art.16 alin.(1) lit.b) din Decretul nr.167/1958. Curgerea termenului de prescripţie se întrerupe numai în condiţiile limitativ prevăzute de art.16 din actul normativ sus-menţionat.
Este lipsită de fundament juridic şi apărarea pârâtei în sensul că, în cauză, a intervenit o încetare a procesului penal, ceea ce înseamnă, în temeiul art.16 alin.(2) din Decretul nr.167/1958, că prescripţia nu a fost întreruptă.
Trebuie avut în vedere că dreptul subiectiv nevalorificat în procesul penal pendinte, din cauza unor impedimente de natura celor identificate, nu se transformă într-un drept imprescriptibil.
În situaţia pendinte, reclamantul a solicitat ca instanţa penală, soluţionând latura civilă, să se pronunţe cu privire la daunele morale pretinse, însă, dată fiind soluţia din procesul penal, starea de fapt nu a putut fi determinată pentru a se verifica în ce măsură sunt incidente dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală pe latura civilă şi, în acest context, se poate invoca încălcarea dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare din perspectiva art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că norma indicată în apărare vizează încetarea procesului, chestiune distinctă de încetarea urmăririi penale reglementată de art.11 cu referire la art.10 C.proc.pen., text de lege în raport de care s-a menţinut, prin sentinţa penală nr.233 din 11.12.2013, soluţia de clasare.
De asemenea, efectuarea unor cercetări penale, finalizate prin neînceperea urmăririi penale, nu constituie în sine un motiv de întrerupere a termenului de prescripție, deoarece asemenea cercetări nu reprezintă manifestarea ieşirii din pasivitate.
Or, în cazul de faţă, ceea ce interesează este lipsa pasivităţii reclamantului, manifestată procesual în forma prevăzută de lege, prin alăturarea acţiunii civile procesului penal, rămasă nesoluţionată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale în materie, caz în care nu pot fi reţinute prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.
În recurs, din perspectiva art.304 pct.7 C.proc.civ., pârâta a susţinut, cu referire la soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că hotărârea recurată conţine motive străine de natura pricinii.
În acest sens, a făcut trimitere la faptul că instanţa de apel s-a raportat la un argument de natură jurisdicţională, care privea o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea dedusă judecăţii în litigiul pendinte, or, Înalta Curte constată că această apărare nu se încadrează în norma de drept invocată, nefiind vorba de motive care au fost invocate şi neanalizate ori de aspecte care, deşi nu au fost supuse cenzurii instanţei de apel, au fost verificate de aceasta.
Împrejurarea conform căreia instanţa de apel are în vedere elemente jurisprudenţiale nu se circumscrie noţiunii de „motive străine de natura pricinii”.
Cât priveşte contradicţia invocată de pârâtă relativ la considerentele instanţei de apel, Înalta Curte reţine că aceasta, la care se referă art.304 pct.7 C.proc.civ., trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.
În cauză, o astfel de premisă nu se susţine, instanţa de apel lămurind care este obiectul cererii de chemare în judecată, art.998 C.civ. - angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta proprie a persoanei juridice, dar şi elementele în raport de care acţiunea promovată de reclamant nu este prescrisă.
Prin urmare, din considerentele expuse reiese caracterul vădit nefondat al apărărilor referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, caz în care nu sunt incidente prevederile art. 304 pct.7 C.proc.civ.
2. O altă critică formulată de pârâtă a vizat faptul că instanţa de apel a soluţionat greşit apărările legate de autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr.233 din 11.12.2013.
Un prim argument este în sensul că instanţa de apel a făcut o analiză nelegală prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1.02.2014.
Înalta Curte constată, însă, că apărările din apel relative la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale nr.233 din 11.12.2013 s-au verificat prin prisma art.22 C.proc.pen. de la 1968, conform căruia „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, respectiv art.2781 C.proc.pen., cu textul marginal „Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată”.
În mod corect, în cauză, instanţa de apel a reţinut că, după respingerea plângerii formulate împotriva rezoluţiei de clasare date de procuror, persoană vătămată, precum şi orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, pot introduce plângere la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În temeiul art.278 1 alin.8 lit.a C.proc.pen., judecătorul poate pronunţa soluţia de respingere a plângerii ca nefondată, menţinând rezoluţia atacată, soluţie pronunţată în cauză prin sentinţa penală nr.233 din 11.12.2013 a Judecătoriei Roşiorii de Vede.
Potrivit alin.11 al art.2781 din acelaşi cod, „În situaţia prevăzută în alin.8 lit.a, persoana în privinţa căreia judecătorul, prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre cazurile prevăzute în art.10”.
În acest context, se reţine că hotărârea pronunţată în acest caz nu are autoritate de lucru judecat deplină, întrucât nu se circumscrie unei judecăţi de fond, ea având o autoritate de lucru judecat condiţională, ce poate fi opusă organelor de urmărire penală atât timp cât nu apar fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organele judiciare. Norma în cauză nu statuează faptul că instanţa civilă, sesizată ulterior cu repararea prejudiciului pretins a fi săvârşit prin fapta pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, este ţinută de soluţia din hotărârea pronunţată în condiţiile art.2781 C.proc.pen.
Acest tip de hotărâre ocupă un loc intermediar între hotărârile date în cauze în care sesizarea se face în modul clasic, prin rechizitoriu, iar instanța se pronunță cu adevărat „pe fondul cauzei”. Aceasta nici nu poate fi asimilată unei soluții date de procuror, ea fiind emisă de o instanță de judecată.
Așadar, dacă se va formula o noua plângere penală, împotriva aceleiași persoane, pentru aceleași fapte, cercetate anterior, aceasta nu va putea fi considerată decât inadmisibilă, soluția ce ar urma să fie emisă de către procuror fiind încetarea urmăririi penale (conform art.10 alin.1 lit.j şi art.11 alin.1 pct.1 lit.c C.proc.pen.). În acest caz, se va valorifica şi se va confirma şi consolida puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, pronunțată în urma plângerii contra actelor procurorului. În schimb, dacă apar elemente noi, necunoscute până atunci, urmărirea penală se poate relua, prin redeschiderea acesteia, în baza art.270 alin.1 lit.c şi art.273 alin.11 C.proc.pen.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că art.2781 alin.11 C.proc.pen. instituie o condiționare a autorităţii de lucru judecat a hotărârii respective, în sensul că ea poate exista doar atâta timp cât nu apar fapte ori împrejurări noi în cauză în legătură cu latura penală a litigiului.
În speţă, astfel cum reţine şi instanţa de apel, instanţa penală, prin sentinţa penală nr.233/2013, a arătat că „având în vedere probele care au fost administrate până în prezent în cauză, instanţa consideră că s-a răspuns la obiecţiunile formulate şi că la acest moment parchetul nu mai poate instrumenta alte probe care să conducă la o altă situaţie de fapt, faţă de timpul foarte mare scurs de la producerea evenimentelor, actele de la dosar fiind în favoarea intimaţilor”.
Prin ordonanţa de clasare din 18 iunie 2013, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roşiorii de Vede a dispus clasarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr. x/P/2006, pentru infracţiunile de ucidere din culpă şi distrugere din culpă, neînceperea urmăririi penale faţă de SC B. SA, deoarece lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunilor. Soluţia a fost menţinută prin rezoluţia primului procuror, cum rezultă din considerentele sentinței penale nr.233/2013 a Judecătoriei Roşiorii de Vede.
Din cuprinsul ordonanţei de clasare nu reiese care din elementele constitutive ale infracţiunii lipseşte pentru a se antrena răspunderea pârâtei, în referatul organului de cercetare penală cuprinzând propunerea de clasarea făcându-se trimitere la lipsa vinovăţiei.
Prin urmare, în cauză nu a fost pronunţată o hotărâre care să statueze asupra pretenţiilor civile derivate din săvârşirea unei fapte penale, constatată a fi infracţiune săvârşită cu vinovăţie de către partea chemată în judecată în procesul civil, sens în care, Înalta Curte consideră că nu există o hotărâre penală care să se impună cu autoritate de lucru judecat pe chestiunea de drept dedusă judecăţii. Atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat pe fond cu privire la existenţa faptei, întinderea pagubei şi vinovăţia făptuitorului în legătură cu despăgubirile solicitate pe latura civilă, nu există autoritate de lucru judecat, care să poată fi opusă în cadrul acţiunii civile promovate pe dreptul comun, nefiind întrunite condiţiile
reglementate prin art.22 C.proc.pen., cu referire la dispoziţiile art.1201 C.civ. şi ale art.166 C.proc.civ..
De altfel, în materie civilă delictuală vinovăţia impusă de legea civilă pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie e diferită, fiind suficientă cea mai uşoară culpă, fie sub forma acţiunii, fie sub forma inacţiunii. În dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă. Aşadar, chiar dacă s-ar fi reţinut, faţă de pârâtă, în dosarul de urmărire penală că nu există elemente care să contureze vinovăţia impusă de legea penală, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil.
Mai mult, în cauză trebuie reţinut şi faptul că, pornind de la înţelesul art.22 C.proc.pen., dacă între sfera vinovăţiei penale şi cea a vinovăţiei civile nu există identitate, înseamnă că şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde (în măsura în care analizează fondul) numai până la limita sferei vinovăţiei penale. Dacă, dincolo de această sferă, se poate constata o vinovăţie civilă, nu se va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, deoarece obiectul procesului penal l-a constituit stabilirea vinovăţiei penale, şi nu a vinovăţiei în general.
Cât priveşte critica ce vizează reţinerea cazului fortuit de către instanţa penală, drept cauză exoneratoare de răspundere, ce constituie o situaţie de forţă majoră din perspectiva dreptului civil, Înalta Curte reţine că aceasta este nefondată.
Pe de o parte, constată că instanţa de apel a reţinut doar faptul că soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu a fost determinată în mod exclusiv de menţionarea cazului fortuit distinct de lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii. Ca atare, nefiind stabilită vinovăţia penală, nu se putea aprecia asupra unei cauze de exonerare de răspundere.
Pe de altă parte, statuând anterior în sensul că sentinţa penală nr.233/2013 a Judecătoriei Roşiorii de Vede nu are autoritate de lucru judecat, Înalta Curte consideră că orice apărare legată de stabilirea unei cauze de exonerare de răspundere excede situaţiei pendinte.
Relativ la încălcarea jurisprudenţei CJUE, Înalta Curte are în vedere faptul că principiul ne bis in idem se opune urmăririi sau sancţionării unei persoane pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care persoana respectivă a fost deja achitată sau condamnată printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a statului. Acest principiu este aplicabil şi în cazul în care pentru fapta comisă persoana a fost sancţionată contravenţional, întrucât ea poate fi considerată ca având un caracter penal în sensul autonom pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îl acordă respectivei noţiuni.
Incidenţa într-o cauză penală a principiului ne bis in idem presupune analiza sancţiunii aplicate anterior şi, dacă aceasta se circumscrie sau nu noţiunii de „acuzaţie penală”, stabilirea identităţii dintre faptele din prima procedură şi cele din a doua procedură şi analiza dublei proceduri.
Prin intermediul întrebării formulate în cauza C – 398/1210, instanța de trimitere a solicitat, în esență, să se stabilească dacă art.54 din CAAS trebuie interpretat în sensul că o ordonanță de netrimitere în judecată care împiedică, în statul contractant în care a fost dată această ordonanță, o nouă urmărire penală pentru aceleași fapte împotriva persoanei care a beneficiat de ordonanța menționată, cu excepția cazului în care intervin noi probe împotriva acesteia, trebuie considerată o hotărâre definitivă, în sensul acestui articol, care împiedică astfel desfășurarea unei noi urmăriri penale împotriva aceleiași persoane pentru aceleași fapte într‑un alt stat contractant.
CJUE a apreciat că trebuie constatat că o ordonanță de netrimitere în judecată pronunțată în urma unei anchete în cursul căreia au fost adunate și examinate diverse mijloace de probă trebuie să fie considerată că a făcut obiectul unei aprecieri asupra fondului, întrucât cuprinde o decizie definitivă cu privire la caracterul insuficient al acestor probe și exclude orice posibilitate ca litigiul să fie redeschis pe baza aceleiași serii de indicii (nn. litigiul penal).
Situaţia premisă în litigiul pendinte nu se identifică cu chestiunea analizată în cadrul procedurii preliminare asupra domeniului de aplicare a principiului non bis in idem în raport de temeiul de drept al cererii de chemare în judecată – art.998 C.civ. În speţă, reclamantul tinde la soluţionarea laturii civile care nu a fost analizată în procesul penal, iar nu la stabilirea, printr-o nouă judecată, a vinovăţiei penale a părţii chemate în judecată.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte constată că nu pot fi aplicate din această perspectivă prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.
Deşi pârâta a invocat, sub aspectul supus analizei anterior, şi dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., nu a arătat, în concret, care sunt motivele contradictorii reţinute de instanţa de apel pentru a putea cenzura decizia atacată.
3. Prioritar, Înalta Curte constată că pârâta invocă nerespectarea garanţiilor unui proces echitabil cât priveşte desfăşurarea procesului penal, prin faptul că, nefiind parte în cauză, a fost lipsită să-şi facă apărările. Or, în speţă, analiza în recurs vizează decizia din apel pronunţată într-un litigiu de natură civilă, în care, într-adevăr, au fost avute în vedere şi probe administrate în cursul urmăririi penale, faţă de care pârâta nu a manifestat interes la momentul încuviinţării acestora la judecata în fond.
Cum s-a constatat de instanţa de apel, la 16.06.2017 s-a dispus ataşarea dosarului de urmărire penală în integralitate, după ce măsura a fost pusă în discuţia părţilor. Pârâta nu s-a opus cu privire la această chestiune, în condiţiile în care instanţa de apel a apreciat că se impune comunicarea întregului dosar de parchet în vederea verificării aspectelor legate de modalitatea de administrare a probelor în faza de urmărire penală.
De altfel, pârâta a învederat, în apel, că s-a raportat la susţinerea criticii vizând încălcarea dreptului la un proces echitabil la probele administrate în faza de urmărire penală, respectiv la rapoartele de expertiză întocmite în acea cauză.
Fără a relua considerentele reţinute în hotărârea recurată - cu referire la modalitatea în care s-au solicitat, încuviinţat şi administrat probele în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art.167 şi următoarele C.civ. de către instanţa de fond este legală. Totodată, Înalta Curte reţine că soluţia din apel sub acest aspect a fost pronunţată în raport de datele ce rezultă din cuprinsul încheierilor de şedinţă, dar şi a altor acte de procedură efectuate în cauză, necombătute de pârâtă, sens în care apreciază că proba cu înscrisuri a fost administrată în condiţii de regularitate procedurală, cum a statuat în mod legal instanţa de apel, aspect care nu este de natură a atrage aplicarea art.304 pct.9 C.proc.civ.
Împrejurarea conform căreia administrarea probelor în penal s-a făcut în mod nelegal de către organele de cercetare penală, în condiţiile în care nu a fost începută urmărirea penală in personam, nu poate face obiectul cenzurării instanţei de recurs la acest moment procedural.
4. Pârâta invocă existenţa unor motive contradictorii atunci când instanţa de apel analizează dacă instanţa de fond s-a pronunţat pe altceva decât s-a cerut, respectiv atunci când cercetează fondul cauzei.
În concret, nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art.304 pct.7 C.proc.civ., aceasta pentru că, verificând prima ipoteză, instanţa de apel a statuat în sensul menţionat în cuprinsul motivelor de recurs atunci când a înlăturat apărările pârâtei privind reţinerea condiţiilor răspunderii civile contractuale, deşi instanţa de judecată fusese învestită cu o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În acest context a constatat prima instanţă că neregularităţile săvârşite de pârâtă atât în derularea contractelor (cu referire la obligaţiile asumate de această parte), cât şi în desfăşurarea activităţii de operator de distribuţie sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Relativ la cea de-a doua ipoteză prezentată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat că nu poate fi antrenată, sub aspect delictual, răspunderea pârâtei pentru subcontractarea lucrărilor de execuţie a instalaţiei de alimentare către o societate comercială care nu era autorizată, precum şi pentru executarea lucrării prin utilizarea unor materiale neconforme standardelor în materie, aceste aspecte ţinând de îndeplinirea contractului de execuţie. Relevanţa pe care instanţa de apel a dat-o acestei situaţii de fapt a fost în sensul că aceste deficienţe ale activităţii pârâtei „constituie fapte cu rol de condiţii cauzale, făcând posibilă acţiunea cauzei principale ce a determinat producerea exploziei”.
În sarcina pârâtei s-a reţinut faptul că societatea nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile legale impuse prin art.35 lit.a din Legea nr.351/2004, fapta ilicită constând în omisiunea de a opera şi întreţine sistemul de distribuţie în mod corespunzător, astfel încât să fie împiedicată scurgerea de gaze naturale, precum şi că, în situaţia în care astfel de scurgeri au loc, acestea să fie depistate în timp util, în vederea prevenirii oricăror incidente în exploatare.
În speţă, instanţa de apel a reţinut faptul că reclamantul, bazându-se pe concluziile expertizelor efectuate în dosarul penal, a invocat în acţiune că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a asigura securitatea şi continuitatea în furnizarea gazelor naturale, astfel că susţinerea că nu a fost formulată o „acuzaţie completă” a fost respinsă. S-a considerat că a fost indicată fapta ilicită.
În acest context, împrejurarea conform căreia prin cererea de chemare în judecată s-a indicat un alt temei de drept decât cel reţinut la judecata în apel nu constituie un motiv subsumat dispoziţiilor art.304 pct.7 C.proc.civ.. Instanţa de judecată, în temeiul rolului activ, era îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, calificare care se face în raport de motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii.
5. Cât priveşte judecata asupra fondului, pârâta a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, precum şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr.233 din 11.12.2013.
Având în vedere considerentele de mai sus relativ la calificarea exactă a cererii deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat, conform art.35 lit.a din Legea nr.351/2004, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu fără a extinde şi verifica alte acţiuni/inacţiuni ale pârâtei, astfel cum susţine aceasta. În speţă, limitele învestirii au fost respectate, instanţa de apel soluţionând litigiul în cadrul procesual fixat de reclamant, potrivit obiectului cererii de chemare în judecată. Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat, şi nici depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa de judecată.
În consecinţă, nu se constată încălcarea prevederilor art.129 C.proc.civ. şi, prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art.304 pct.5 C.proc.civ. (dezvoltarea motivului de recurs permite, în situaţia de faţă, conform art.306 alin.3 C.proc.civ., încadrarea acesteia în norma reglementată de art.304 pct.5 C.proc.civ., iar nu de art.304 pct.9 C.proc.civ., cum susţine pârâta).
Asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa penală nr.233 din 11.12.2013, Înalta Curte a statuat anterior, caz în care critica vizând încălcarea jurisprudenţei CEDO şi CJUE se impune a fi raportată la considerentele deja prezentate şi constatată ca nefondată.
Deşi se susţine faptul că sunt contradictorii considerentele deciziei recurate atunci când se analizează fondul, în concret pârâta nu enumeră ori arată care sunt aceste contradicţii pentru a putea fi cenzurate de Înalta Curte prin prisma art.304 pct.7 C.proc.civ.
6. Soluţia instanţei de apel privind respingerea apelului pârâtei este corectă, chiar şi în situaţia în care parte din criticile formulate au fost constatate ca fiind întemeiate.
Potrivit art.296 C.proc.civ., instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, sens în care dispune admiterea sau respingerea apelului, în funcţie de soluţia pronunţată.
Pentru ipoteza în cauză, când apelul a fost respins, rezultă că sentinţa apelată a fost confirmată şi efectele ei menţinute pentru considerentele avute în vedere de instanţa de apel.
Ca atare, dispoziţiile citate au fost respectate, astfel încât modificarea hotărârii recurate
prin prisma art.304 pct.5 C.proc.civ. nu este posibilă (încadrare făcută potrivit art.306 alin.3 C.proc.civ.).
Pentru toate aceste considerente, conform art.312 alin.1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.