Răspundere civilă delictuală. Acţiune în pretenţii. Daune morale pentru încălcarea dreptului la viaţă privată. Protecţia datelor cu caracter personal. Comunicarea datelor medicale la solicitarea instanţei de judecată într-un litigiu având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorului. Lipsa caracterului ilicit al faptei
Cuprins pe materii : Drept civil. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : dreptul la viaţa privată
- daune morale
- minor
Legea nr. 677/2001, art. 5, art. 7, art. 9
Legea nr. 272/2004, art. 2, art. 6, art. 36
C.civ., art. 263, art. 1357
Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene, art. 24
Notă : Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date a fost abrogată prin Legea nr. 129/2018
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, art. 6 lit. a) şi art.
36 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, art. 263 alin. (1) din Codul civil şi art. 24 alin. (2) din Carta privind
Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene conduce la concluzia că instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu vizând exercitarea autorităţii părinteşti [ca ansamblu de drepturi şi îndatoriri care privesc persoana şi bunurile copilului, astfel cum este definită de art. 483 alin. (1) Cod civil, incluzând şi dreptul părintelui care nu locuieşte în mod statornic cu copilul de a avea legături personale cu acesta – art. 496 alin. (5) Cod civil] este obligată să administreze, în interesul copilului, mijloacele de probă necesare în scopul stabilirii corecte a situaţiei de fapt, inclusiv sub aspectul stării de sănătate psihică a părinţilor, aceştia neputând opune dreptul lor de a nu-şi da consimţământul la prelucrarea datelor personale cu caracter medical. În caz contrar, sfera probatoriului ar fi limitată prin refuzul părintelui de a-şi da consimţământul asupra prelucrării datelor medicale, instanţa neputând valorifica toate elementele de fapt pentru adoptarea unei măsuri convergente cu interesul superior al copilului.
Cum potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004 boala psihică este un motiv temeinic de limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti ale părintelui bolnav, legiuitorul prezumând în acest caz că măsura este în interesul copilului, fapta instituţiei pârâte de a transmite la solicitarea instanţei de judecată, învestită cu soluţionarea cauzei având ca obiect stabilirea programului de vizitare a minorului, informaţii şi acte medicale privindu-l pe reclamant, nu are caracter ilicit, nefiind întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în temeiul art. 1357 Cod civil, interesul copilului în rezolvarea pricinii prevalând în raport cu dreptul persoanei de a se opune la prelucrarea datelor sale cu caracter personal.
Secţia I civilă, decizia nr. 301 din 14 februarie 2019
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 9.06.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului X. - Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Y., obligarea acesteia să-i plătească daune morale în cuantum de 1.000.000 euro pentru nerespectarea dreptului său la viaţă privată, invocând ca temei de drept al pretenţiilor dispoziţiile art. 252, art. 253. alin (4) şi art. 1357 Cod civil, Legea nr. 448/2006, republicată, Legea nr. 677/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin încheierea din data de 12.10.2017, instanţa a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pentru considerentele ce se regăsesc în cuprinsul acelei încheieri.
Prin sentinţa civilă nr. 1317/2017, Tribunalul Sibiu a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul solicitând schimbarea în tot a hotărârii şi admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 395 din 17.04.2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în dezvoltarea căruia susţine următoarele:
Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale invocate în acţiune, interpretându-le strict în favoarea intimatei, fără să privească obiectiv situaţia de fapt. Dispoziţiile legale invocate, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, sunt de strictă aplicare şi nu pot comporta discuţii/interpretări.
În concret, instanţa de apel şi-a motivat decizia, în principal, precizând că în dosarul în care intimata a depus înscrisurile cu datele privind starea de sănătate a reclamantului a primat interesul minorului în soluţionarea cauzei. Recurentul arată că nu a afirmat în acţiune că este nemulţumit de soluţia dată de Judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 6831/2014. A susţinut că intimata a încălcat norme juridice imperative şi prin aceasta i-a cauzat un prejudiciu. Prejudiciul este de natură a-i fi afectat imaginea, având în vedere că procesele sunt publice, pe de o parte, iar pe de altă parte, au fost divulgate informaţii cu caracter medical, strict confidenţiale, informaţii de care au luat la cunoştinţă, ulterior, atât fiica minoră a recurentului, cât şi colegii de serviciu ai mamei copilului, precum şi învăţătoarea acestuia.
Faptul că fiica a aflat, prin divulgarea informaţiilor medicale de către intimată, că are un tată
"handicapat", reprezintă o desconsiderare a intereselor minorei, deoarece aceasta nu se poate dezvolta normal în societate, cunoscând (de la alţii) că are un tată care nu se încadrează într-o stare psihică de normalitate.
Intimata a procedat greșit oferind informaţii cu caracter confidenţial, iar instanţa a pronunţat hotărârea recurată fără să aplice corect legea.
Instanţa de apel a motivat greşit hotărârea recurată afirmând că recurentul nu s-ar fi opus comunicării datelor medicale referitoare la starea sa de sănătate şi că nici nu ar fi invocat necesitatea respectării dispoziţiilor legale conţinute de Legea nr. 677/2001. De asemenea, instanţa de apel reţine greşit că nici după depunerea la dosar a actelor medicale comunicate de intimată recurentul nu ar fi avut vreo obiecţie. Faptul că a fost reprezentat de avocat în faţa instanţei nu înseamnă că şi-a dat consimţământul cu privire la prelucrarea datelor cu caracter medical. Recurentul nu şi-a dat consimţământul să se folosească date cu caracter personal, iar intimata era obligată să respecte Legea nr. 677/2001.
De asemenea, instanţa de apel a considerat greşit că jurisprudenţa CEDO şi a CJUE invocată de recurentul reclamant nu este relevantă. Argumentul instanţei în sensul că însuşi reclamantul ar fi afirmat că suferă de boli psihice este netemeinic. Totodată, în mod total greşit, instanţa de apel a afirmat că reclamantul ar fi solicitat efectuarea unei expertize prin care să se stabilească discernământul său. În prezentul dosar nu a solicitat efectuarea unei expertize. Dacă într-un alt dosar a solicitat o astfel de expertiză, cererea a fost motivată numai de faptul că a vrut să arate că are discernământ.
Art. 294 alin (1) pct. 1 Cod procedură civilă confirmă că înscrisurile depuse de intimată privind starea de sănătate a reclamantului nu trebuiau primite la dosar. Ori, dacă era absolut necesar acest lucru, atunci judecătorul, având în vedere rolul său activ, trebuia să verifice dacă intimata a depus respectivele înscrisuri cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 677/2001.
Intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului X. a depus întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului
În cauză s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu art. 493 alin. (2) Cod procedură civilă, iar prin încheierea din 6.12.2018 s-a admis în principiu recursul, fiind stabilit termen de judecată pentru soluţionarea pe fond a acestuia.
Examinând decizia civilă recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul acţiunii formulate în prezenta cauză constă în pretenţiile în valoare de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale, solicitate de reclamant de la pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului X. - Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Y., pentru nerespectarea dreptului său la viaţă privată. În esenţă, reclamantul a susţinut că prejudiciul afirmat prin acţiune i-a fost cauzat prin fapta pârâtei, care, la data de 27.01.2017, a întocmit adresa din 27.01.2017 pe care a expediat-o Judecătoriei Sibiu, pentru a fi folosită în dosarul nr. x/306/2016 al acestei instanţe, dosar ce avea ca obiect cererea aceluiaşi reclamant, formulată în contradictoriu cu pârâta B., de stabilire a unui program de vizitare a minorei C., fiica acestor părţi.
În adresa emisă de pârâta din prezenta cauză s-a menţionat că reclamantul a beneficiat de servicii de tip rezidenţial în cadrul Centrului, în perioada 23.09.2014 - 11.04.2016. De asemenea, s-au anexat copii după actele medicale ale reclamantului, în care era diagnosticat cu boli psihice.
Reclamantul a susţinut că pârâta a emis adresa menţionată mai sus, fără să-i ceară consimţământul, fără să existe o autorizaţie a autorităţii de supraveghere şi fără să existe în prealabil o consultare a Colegiului Medicilor din România, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
Ambele instanţe, de fond şi de apel, au considerat că nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei imputate persoanei juridice pârâte, deoarece reclamantul nu a manifestat niciun fel de opoziţie atunci când Judecătoria Sibiu a pus în discuţie cererea pârâtei din dosarul nr. x/306/2016 privind înaintarea la acel dosar a actelor medicale privind starea de sănătate a reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta a fost prezent personal la termenul de judecată şi a fost asistat de avocat.
S-a mai reţinut că însuşi reclamantul, prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul
nr. x/306/2016, a învederat faptul că are probleme psihice şi de aceea nu a cerut ca minora să rămână la el peste noapte, acceptând implicit ideea ca această împrejurare să fie cunoscută şi de alte persoane, respectiv să fie menţionată într-o hotărâre judecătorească.
Instanţele de fond şi de apel din prezenta pricină au mai avut în vedere faptul că reclamantul a solicitat, în acelaşi dosar, o expertiză medico-legală şi a fost de acord cu obiectivele stabilite de instanţă, între care şi acela de a se stabili dacă tulburările psihotice sunt în măsură să-i afecteze discernământul. În cuprinsul expertizei se reţine internarea acestuia la spitale de psihiatrie şi se arată care este diagnosticul actual.
De asemenea, s-a reţinut că instanţa învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/306/2016 avea obligaţia să solicite orice fel de informaţii relevante cu privire la starea de sănătate a reclamantului (cu atât mai mult cu cât chiar acesta a arătat că are probleme psihice), întrucât obiectul dosarului viza situaţia unui minor (stabilirea programului de vizitare a minorei, exercitarea autorităţii părinteşti).
Faţă de obiectul acelui dosar, s-a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004, care reglementează principiul interesului superior al copilului, principiu care prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti, precum şi prevederile art. 7 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, potrivit cărora, prin excepţie de la regula privind necesitatea consimţământului persoanei vizate în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, acest consimţământ nu este cerut atunci când prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiţie, din cele expuse mai sus rezultând că datele furnizate de pârâtă au fost necesare întocmirii expertizei medico-legale avută în vedere de instanţă pentru a stabili programul de relaţii personale ale tatălui reclamant cu fiica sa minoră.
În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO şi a CJUE, invocată de către reclamant în apel, Curtea de apel a reţinut că aceasta nu este relevanţă în speţa de faţă, situaţia din dosarul prezent, în care chiar reclamantul afirmă că suferă de boli psihice şi solicită efectuarea unei expertize prin care să se stabilească discernământul raportat la afecţiunile respective, fiind diferită de cele care au stat la baza pronunţării hotărârilor invocate.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul reclamant susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale invocate în acţiune, că intimata a încălcat norme juridice imperative care prevedeau necesitatea consimţământului său la prelucrarea datelor cu caracter medical şi prin aceasta i-a cauzat un prejudiciu, iar interesul minorei nu a fost ocrotit, câtă vreme au fost divulgate informaţii cu caracter medical, strict confidenţiale, informaţii de care au luat la cunoştinţă, ulterior, atât fiica minoră a recurentului, cât şi colegii de serviciu ai mamei copilului, precum şi învăţătoarea acestuia.
Înalta Curte, analizând criticile de nelegalitate formulate de reclamant, care se pot încadra în prevederile art. 488 alin (1) pct. 8 Cod procedură civilă, constată caracterul nefondat al acestora, reţinând că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal, corelate cu cele privind interesul superior al copilului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, în vigoare la data furnizării datelor şi documentelor de către pârâtă în dosarul nr. x/306/2016 al Judecătoriei Sibiu, „orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepţia prelucrărilor care vizează date din categoriile menţionate la art. 7 alin. (1), art. 8 şi 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare”.
Prin excepţie de la această regulă, alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede mai multe situaţii în care consimţământul persoanei vizate nu este cerut, printre care: situaţia în care prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persoane ameninţate [art. 5 alin. (2) lit. b)] ; situaţia în care prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate [art. 5 alin. (2) lit. e)].
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 prevede că „prelucrarea datelor cu caracter personal (…) privind starea de sănătate sau viaţa sexuală este interzisă”, cu excepţia situaţiilor enumerate în alineatul 2, printre care şi situaţia în care „prelucrarea este necesară pentru constatarea, exercitarea sau apărarea unui drept în justiţie” [art. 7 alin. 2 lit. f)].
Art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege, cu referire la prelucrarea datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, prevede că: „În afara cazurilor prevăzute la art. 7 alin. (2), prevederile art. 7 alin. (1) nu se aplică în privinţa prelucrării datelor privind starea de sănătate în următoarele cazuri: (…) b) dacă prelucrarea este necesară pentru prevenirea unui pericol iminent, pentru prevenirea săvârşirii unei fapte penale sau pentru împiedicarea producerii rezultatului unei asemenea fapte ori pentru înlăturarea urmărilor prejudiciabile ale unei asemenea fapte (…)”.
Art. 6 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede că respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil; k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi oricărei forme de violenţă asupra copilului; l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Potrivit art. 263 alin. (1) Cod civil, care reglementează principiul interesului superior al copilului, „orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului”, iar art. 24 alin. (2) din Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene prevede că „în toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”.
Conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, „exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea patrimoniului său”.
Deşi regula este aceea că ambii părinţi exercită autoritatea părintească, în anumite cazuri instanţa poate decide ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, fiind considerate motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă în acest sens: alcoolismul, boala psihica, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celalalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti [art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004].
Interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale enunţate conduce la concluzia că instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu vizând exercitarea autorităţii părinteşti [ca ansamblu de drepturi şi îndatoriri care privesc persoana şi bunurile copilului, astfel cum este definită de art. 483 alin. (1) Cod civil, incluzând şi dreptul părintelui care nu locuieşte în mod statornic cu copilul de a avea legături personale cu acesta – art. 496 alin. (5) Cod civil] este obligată să administreze, în interesul copilului, mijloacele de probă necesare în scopul stabilirii corecte a situaţiei de fapt, inclusiv sub aspectul stării de sănătate psihică a părinţilor, aceştia neputând opune dreptul lor de a nu-şi da consimţământul la prelucrarea datelor personale cu caracter medical.
În caz contrar, sfera probatoriului ar fi limitată prin refuzul părintelui de a-şi da consimţământul asupra prelucrării datelor medicale, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului vizând exercitarea autorităţii părinteşti neputând valorifica toate elementele de fapt pentru adoptarea unei măsuri convergente cu interesul superior al copilului.
Aceste refuz nu poate fi justificat prin argumente de natura celor invocate de recurent (faptul că fiica minoră nu se poate dezvolta normal în societate, cunoscând de la alţii că are un tată care nu se încadrează într-o stare psihică de normalitate). Aşa cum s-a reţinut mai sus, legiuitorul consideră că boala psihică este un motiv temeinic de limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti ale părintelui bolnav [art. 36 alin. (7) din Legea nr. 272/2004], prezumând că, în acest caz, măsura este în interesul copilului, ceea ce presupune accesul instanţei la documentele şi informaţiile referitoare la starea de sănătate a persoanei în cauză.
Prin urmare, în mod corect s-a reţinut, în considerentele deciziei din apel, că, în condiţiile în care chiar reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr. x/306/2016 al Judecătoriei Sibiu că are probleme psihice, iar obiectul dosarului era stabilirea programului de vizitare a minorei, fapta pârâtei din prezenta cauză, de a înainta la dosarul respectiv, la solicitarea instanţei de judecată, informaţii şi acte medicale privindu-l pe reclamant, nu are caracter ilicit, nefiind întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia, în temeiul art. 1357 Cod civil.
În raport cu aceste considerente, devine irelevantă cercetarea împrejurării dacă recurentul a avut sau nu vreo obiecţie cu privire la depunerea actelor medicale în dosar, manifestată personal sau prin intermediul avocatului său, sau dacă instanţa ar fi trebuit să ceară reclamantului consimţământul expres pentru ataşarea înscrisurilor la dosar, fiind cert, potrivit dispoziţiilor legale enumerate anterior, şi, în special, cele ale art. 7 alin. 2 lit. f) din Legea nr. 677/2001, coroborate cu art. 263 alin. (1) Cod civil şi art. 24 alin. (2) din Carta privind Drepturile Fundamentale a Uniunii Europene, că interesul copilului în rezolvarea pricinii a prevalat în raport cu dreptul persoanei de a se opune la prelucrarea datelor sale cu caracter personal.
Susţinerile recurentului în sensul că, potrivit prevederilor art. art. 294. alin (1) pct. 1 Cod procedură civilă, înscrisurile depuse de intimată privind starea de sănătate a reclamantului nu trebuiau primite la dosarul nr. x/306/2016 al Judecătoriei Sibiu şi că judecătorul ar fi trebuit să verifice respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 677/2001, nu pot fi valorificate în prezenta cauză, întrucât vizează o pretinsă greşeală de judecată a instanţei care a soluţionat dosarul respectiv şi care trebuia invocată în căile de atac deschise împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate în acea cauză. Or, chiar în cererea de recurs, reclamantul arată că: „Eu nu am afirmat în acţiune că sunt nemulţumit de soluţia dată de Judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. x/2014”.
Pe de altă parte, persoana juridică de la care au fost solicitate şi care a transmis instanţei înscrisurile medicale este o instituţie publică, fiind incidente prevederile art. 298 Cod procedură civilă, care nu prevăd posibilitatea acesteia de a refuza prezentarea înscrisurilor în condiţiile art. 294 Cod procedură civilă. Ca atare, nu poate fi imputat intimatei pârâte faptul că nu şi-a exercitat un eventual drept de a refuza depunerea la dosar a înscrisurilor solicitate.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 Cod procedură civilă, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, recursul a fost respins, ca nefondat.