Opere de artă. Drept de suită. Gestiune colectivă obligatorie. Posibilitatea exercitării gestiunii individuale de către titularul dreptului
Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe.
Index alfabetic : gestiune colectivă
- gestiune obligatorie
- gestiune facultativă
- drept de suită
Legea nr. 8/1996, art. 123, art. 1231
Gestiunea colectivă obligatorie nu exclude gestiunea individuală, neputând fi negată legitimitatea titularului dreptului de autor de a exercita în mod direct drepturile patrimoniale.
Art. 1231 din Legea nr. 8/1996, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conţine o derogare de la art. 123 alin. (1) din aceeași lege, sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilităţii exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuşi. Dacă s-ar fi intenţionat o derogare de la regula dreptului de opţiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă.
Raţiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor), fiind vorba, aşadar, despre o dispoziţie legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.
Legiuitorul a prezumat [prin art. 1231 alin. (1) din Legea nr. 8/1996] că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei şi modalităţile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terţi, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte şi să colecteze remuneraţia cuvenită. Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicţie legală de exercitare individuală a drepturilor, astfel că nu se poate susține că doar organismul de gestiune colectivă are dreptul de a formula acțiune pentru dreptul de suită împotriva galeriei de artă prin intermediul căreia au fost vândute operele de artă, iar nu și titularul dreptului.
Secția I civilă, decizia nr.80 din 18 ianuarie 2019
1.Obiectul acţiunii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă la data de 15.06.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Visarta - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale şi SC B. SRL, în principal, obligarea pârâtelor la plata dreptului de suită ce i se cuvine în calitate de unic moştenitor al pictorului C., pentru lucrările vândute începând cu data de 12.06.2012 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei SC B. SRL la plata către pârâta Visarta - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale a aceleiaşi sume reprezentând drept de suită pentru perioada menţionată, precum şi obligarea pârâtei Visarta - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale la plata dreptului de suită datorat.
2.Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.
Prin sentinţa nr. 133 din 02.02.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pe pârâte la plata către reclamant a sumei de 137.096,98 lei, reprezentând drept de suită aferent perioadei 12.06.2012 -22.04.2015, precum şi la cheltuieli de judecată în sumă de 1.100 lei.
3.Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 960A din 1.11.2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă SC B. SRL, a admis apelul declarat de pârâtă VISARTA -Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat obligarea pârâtei VISARTA de la plata către reclamant a sumei de 137.096,98 lei. Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost păstrate.
4.Cererile de recurs.
În dezvoltarea criticilor formulate, încadrate în dispoziţiile ar. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâta Visarta susţine că instanţa de apel i-a respins în mod greşit critica prin care a arătat că tribunalul ar fi trebuit să admită acţiunea şi să oblige pe pârâta B. SRL să-i achite suma de 137.096,98 lei, urmând ca VISARTA, ulterior reţinerii comisionului, să-i achite drepturile aferente reclamantului. Legat de acest aspect, susţine că reclamantul este membru al Societăţii VISARTA, căreia i-a încredinţat mandatul pentru gestiunea drepturilor de suită si toate celelalte drepturile patrimoniale.
Recurenta-pârâtă susţine că nu avea posibilitatea legală de a verifica evidenţele caselor de licitaţie, acestora revenindu-le obligaţia de a-i raporta şi vira drepturile de suită cuvenite titularilor. Susţine că nu numai că a notificat-o în nenumărate rânduri pe pârâta B. SRL, în sensul de a face raportările lucrărilor vândute cu îndeplinirea obligaţiei corelative de plată a drepturilor de suită, dar, pe parcursul derulării procesului, a şi promovat cereri de chemare în judecată împotriva acestei galerii de artă. Arată că la momentul judecării prezentei cauze, pe rolul Tribunalului Bucureşti se mai afla şi dosarul nr. x/3/2015 prin care a solicitat pârâtei B. SRL plata dreptului de suită pentru lucrările vândute în perioada 2012-2014, printre care şi o mare parte din lucrările ce formează obiectul prezentei acţiuni, însă, întrucât cauza de faţă s-a judecat cu celeritate, instanţa admiţând pretenţiile reclamantului în acest dosar, s-a renunţat la solicitarea dreptului de suită în dosarul la care s-a făcut referire.
Recursul declarat de SC B. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă SC B. SRL susţine că în mod greşit instanţa de apel i-a respins apelul sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive în raport de caracterul obligatoriu al gestiunii colective în ceea ce priveşte dreptul de suită. Susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că "dispoziţiile legale invocate de pârâta B. SRL, referitoare la obligativitatea gestiunii colective în cazul dreptului de suită, sunt reglementate de legiuitor în favoarea titularilor dreptului de autor, instituind o prezumţie legală de mandat în persoana organismului de gestiune colectivă, care gestionează exerciţiul dreptului patrimonial respectiv. în consecinţă ele nu pot fi interpretate în defavoarea titularului dreptului, neputând fi reţinute drept temei legal pentru negarea dreptului la acţiune directă al titularului."
Recurenta-pârâtă susţine că potrivit dispoziţiilor art. 1231 din Legea nr.8/1996, pentru o anumită serie de drepturi de autor şi drepturi conexe, inclusiv pentru dreptul de suită, exercitarea efectivă de către titularul dreptului respectiv nu se poate face decât prin intermediul organului de gestiune colectivă. Textul de lege invocat are caracter derogatoriu (regula instituită în materia drepturilor de autor fiind cea conform cu care titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute de lege în mod individual sau pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă) şi imperativ, dat fiind că potrivit art. 133 alin. (1) lit. e) din Legea nr.8/1996 colectarea sumelor datorate de utilizatori sau de alţi plătitori se face de organismul de gestiune colectivă.
Mai susţine că reţinerea instanţei de apel în sensul recunoaşterii implicite de către legiuitor a unei acţiuni directe de care ar beneficia titularul dreptului de suită nu poate fi primită, arătând că mecanismul acţiunilor directe este recunoscut numai în situaţiile expres reglementate de lege, el neputând fi prezumat nici măcar pe tărâm contractual, cu atât mai puţin într-o situaţie ca cea dedusă judecaţii, unde drepturile şi obligaţiile părţilor izvorăsc direct din lege.
De altfel, arată că însăşi instanţa de apel a reţinut că VISARTA are calitate de colector unic al dreptului de suită, întrucât pentru aceasta colectarea sumelor datorate de utilizator reprezintă o obligaţie, iar organismul de gestiune colectivă nu se poate prevala de faptul că nu a colectat sumele de la utilizator deoarece acesta nu i le-a virat din proprie iniţiativa.
Mai mult, arată că nelegalitatea deciziei recurate, derivată din aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, este relevată de practica instanţei supreme ce s-a conturat în acest sens.
5.Procedura derulată în recurs.
S-a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate de pârâtele VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale şi de SC B. SRL împotriva deciziei nr. 960 A din data de 1.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în termen legal, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului pârâtei VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Referitor la recursul declarat de pârâta SC B. SRL, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Recurenta pârâtă SC B. SRL a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale.
Prin încheierea de admitere din data de 23.11.2018 s-a admis în principiu recursul declarat de SC B. SRL, s-a reţinut excepţia nulităţii recursului VISARTA - Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale împotriva deciziei nr. 960 A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi s-a fixat termen de judecată la data de 18.01.2019.
6. Considerentele Î.C.C.J. asupra recursurilor.
Analizând recursul declarat de pârâta Visarta – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale prin prisma dispozițiilor legale și a celor reținute în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, Î.C.C.J constată că acesta este nul, iar recursul declarat de pârâta S.C.B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii este nefondat pentru cele ce urmează:
Criticile formulate de recurenta pârâtă Visarta – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate reglementat de art. 488 Cod procedură civilă, ci sunt susţineri ce vizează faptul că Visarta nu ar avea posibilitatea legală de a verifica evidenţele caselor de licitaţie, acestora revenindu-le sarcina de a-i raporta şi vira drepturile de suită cuvenite titularilor. Se mai arată că nu se poate reţine o neîndeplinire a mandatului acordat de a gestiona dreptul de suită al reclamantului, atâta vreme cât pârâta SC B. SRL nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de a raporta situaţia vânzărilor şi nici obligaţia de plată a sumelor reprezentând drepturi de suită.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) Cod de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde pe lângă celelalte cerinţe impuse de text, referitoare la datele recurentului, decizia atacată şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că vor fi depuse într-un memoriu separat.
Sancţiunea nemotivării recursului este prevăzută de art. 489 C.proc.civ., potrivit căruia, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3), unde se stabileşte că în situaţia în care legea nu dispune altfel, motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Alin. (2) din textul menţionat, prevede că aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate, Curtea reţine că partea recurentă, fără să fie ţinută neapărat de ordinea în care sunt prevăzute motivele de casare în art. 488 C.proc.civ., va trebui să-şi exprime criticile de nelegalitate faţă de hotărârea atacată în raport cu aceste motive, nefiind suficientă şi nici necesară o relatare a faptelor procesului şi nici a stării de fapt, deoarece recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează situaţia de fapt.
Cum în memoriul de recurs formulat de recurenta-pârâtă nu se învederează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci doar susţineri de fapt, se constată că excepţia nulităţii recursului declarat de această pârâtă este întemeiată.
Prin urmare, Curtea va admite excepţia nulităţii recursului ca urmare a neîncadrării motivelor invocate între cele prevăzute de art. 488 C.proc.civ. şi va constata nulitatea recursului formulat de recurenta Visarta -Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale.
Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii vizează, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor de drept material sub aspectul reţinerii calităţii procesuale pasive.
Criticile formulate sub acest aspect nu subzistă, Curtea de apel a considerat în mod corect că pârâta SC B. S.R.L. nu contestă calitatea sa procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, ci îndreptăţirea reclamantul A. de a introduce o acţiune directă împotriva sa, aceasta considerând că numai organismul de gestiune colectivă are dreptul de a o chema în judecată pentru dreptul de suită.
În speţă nu se poate vorbi de o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, care să atragă nelegalitatea deciziei recurate, nefiind fondată critica recurentei pârâte potrivit căreia gestiunea colectivă obligatorie nu l-ar îndreptăţi pe reclamant să formuleze o acţiune directă împotriva vânzătorului.
Gestiunea colectivă obligatorie nu exclude gestiunea individuală, cu consecinţa, în speţă, că nu poate fi negată legitimitatea titularului dreptului de autor de a exercita în mod direct drepturile patrimoniale.
În ceea ce priveşte imposibilitatea exercitării gestiunii individuale în cazul în care gestiunea prin intermediul organismului de gestiune colectivă este obligatorie, legea dreptului de autor nu conţine vreun text de lege care să prevadă în mod expres un asemenea efect al gestiunii colective obligatorii (de altfel, nu există nici măcar o definiţie a gestiunii colective obligatorii), iar normele existente nu permit concluzia susţinută de către recurentă, care este rezultatul interpretării greşite a acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, „Titularii dreptului de autor şi ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condiţiile prezentei legi.”
Gestiunea colectivă obligatorie, reglementată pentru ipotezele prevăzute de art. 1231 alin. (1) din lege (din care face parte şi dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, ce interesează în speţă), se realizează tot pe bază de mandat.
Diferenţa dintre această formă de gestiune şi gestiunea colectivă facultativă (în cazurile din art. 1232 al Legii nr. 8/1996) rezidă în modul de acordare a mandatului, anume prin manifestarea de voinţă a titularului, în cazul gestiunii facultative, şi în baza legii, în cazul gestiunii obligatorii [potrivit art. 1231 alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”]. Nu este, astfel, fondată susţinerea recurentei în sensul că, în realitate, distincţia ar fi dată de exercitarea dreptului de opţiune al autorului, posibilă doar în cazul gestiunii facultative.
În niciunul dintre cazuri, nu este exclusă gestiunea individuală, deoarece art. 123 alin. (1) prevede posibilitatea efectuării acesteia ca o alternativă la gestiunea colectivă (introdusă prin conjuncţia „sau”), fără a distinge în privinţa diferitelor forme ale acesteia din urmă, gestiunea individuală fiind posibilă, ca opţiune a titularului, în toate cazurile.
Art. 1231, ce reglementează cazurile în care gestiunea colectivă este obligatorie, nu conţine o derogare de la art. 123 alin. (1) sub aspectul restrângerii sau chiar al imposibilităţii exercitării drepturilor patrimoniale de către titularul însuşi, astfel cum susţine recurenta, ci doar explicitează condiţiile de acordare a mandatului, la fel ca şi art. 1232 în cazul gestiunii colective facultative.
Dacă s-ar fi intenţionat o derogare de la regula dreptului de opţiune a titularului în cazul gestiunii colective obligatorii, acest lucru ar fi fost prevăzut în mod explicit, dat fiind că derogarea trebuie să fie expresă. Or, nu a fost inserată vreo prevedere contrară, menţionându-se doar natura de mandat legal [potrivit art. 1231 alin. (3), „organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat”].
Raţiunea acestui tip de gestiune este aceea a înlesnirii exercitării drepturilor în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către autor (sau de un alt titular al drepturilor). Este vorba, aşadar, despre o dispoziţie legală favorabilă titularilor de drepturi, care trebuie interpretată ca atare, în raport de finalitatea urmărită la edictarea sa.
Legiuitorul a prezumat [prin art. 1231 alin. (1)] că anumite drepturi nu pot fi gestionate individual, în sensul că, date fiind natura operei şi modalităţile tehnice în care aceasta poate fi utilizată de către terţi, titularul nu ar fi în măsură să autorizeze pe fiecare utilizator în parte şi să colecteze remuneraţia cuvenită.
Imposibilitatea avută în vedere de către legiuitor este una de fapt, care nu poate fi asimilată cu o interdicţie legală de exercitare individuală a drepturilor, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, nu există o normă conţinând o asemenea interdicţie. Titularul dreptului poate proba că a fost în măsură, în fapt, să exercite dreptul de a autoriza utilizarea operei de către un anume terţ, astfel încât să nu fie nevoie să se activeze mecanismul gestiunii colective, în cadrul căruia organismul de gestiune colectivă să acţioneze în baza mandatului legal.
Nici susţinerea recurentei pârâte privind practica instanţei supreme (fiind indicată decizia 4694 din 8.06.2007) nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, în sistemul nostru juridic, precedentul judiciar neputând fi recunoscut ca având putere de lege, adică de izvor de drept, decât în mod excepţional, în situaţiile anume prevăzute de lege.(de exemplu, deciziile instanţei supreme pronunţate în materia recursurilor în interesul legii și a dezlegării unor chestiuni de drept, deciziile Curţii Constituţionale).
Pentru aceste considerente, s-a constatat nulitatea recursului declarat de pârâta Visarta – Societate de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în Domeniul Artelor Vizuale împotriva deciziei nr. 960A din 1.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi a fost respins recursul declarat pârâta SC B. SRL împotriva aceleiaşi decizii.