Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B.., prin C. S.A. şi S.C. C. S.A., pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa:
1) să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit şi de garanţie nr. 104747 din 28 februarie 2008 la art. 5.1. lit. c) şi, prin urmare, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare (pentru perioada 28 februarie 2008 - prezent), reprezentând o plată nedatorată;
2) să constate nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit şi de garanţie nr. 104747 din 28 februarie 2008 la art. 5.2 potrivit căreia "Creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării Creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.4."
3) să dispună obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu noile sume ce vor fi achitate de reclamantă după scăderea comisionului de administrare din valoarea totală a ratelor;
4) să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 3753 din 17 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, modificată, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., B., C. SA
A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.2 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104747 din 28 februarie 2008 şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
A respins cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată.
În pronunţarea acestei hotărâri prima instanţă a reţinut că primele două clauze contestate de reclamantă, prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi art. 5.1 lit. c) din contractul de credit intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, astfel că aceste clauze nu se pot încadra în noţiunea de "obiect principal al contractului", dat fiind că prestaţia nu are caracter esenţial, aspect care rezidă din faptul că aceste comisioane sunt percepute în schimbul activităţilor efectuate de bancă pentru acordarea, respectiv administrarea creditului.
S-a reţinut că cele două clauze privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare nu definesc însăşi esenţa raportului contractual de împrumut, obligaţia de plată a acestora nefiind stabilită în sarcina consumatorului ca o prestaţie caracteristică a acestui raport juridic, ci cu caracter accesoriu prin raportare la obligaţia principală de rambursare a creditului, împreună cu dobânda aferentă, că acestea se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă.
În privinţa clauzei referitoare la comisionul de acordare, s-a reţinut că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 3971 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat, astfel că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Referitor la clauza privind comisionul de administrare, instanţa de fond a reţinut că însăşi denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, legislaţia din materia drepturilor consumatorului neimpunând profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de administrare a creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.
S-a apreciat că formula de calcul este mai mult decât clară fiind astfel inserat un mecanism transparent de calcul al comisionului de administrare, care a permis reclamantei să aibă o reprezentare clară a efectelor acestei clauze asupra contractului în ansamblul său, neputându-se reţine lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei contestate şi existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Referitor la capătul de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 5.2 din condiţiile speciale ale contractului credit, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, caracterul abuziv al acesteia dedus din faptul că, prin clauza arătată, banca şi-a rezervat dreptul de a revizui cuantumul comisioanelor fără a indica criteriile concrete, obiective, care vor fi avute în vedere, revizuirea acestor comisioane urmând a se realiza în funcţie de politica de creditare a băncii, astfel că această clauză, prin modul în care a fost formulată, este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar exigenţelor bunei-credinţe.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel apelanta reclamantă A.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia nr. 1255 A din 04 septembrie 2017 a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinţei civile nr. 375, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.A. şi B., prin mandatar C. S.A., ca nefondat.
A respins cererea intimatelor pârâte de obligare a apelantei reclamante la cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că motivele de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare excedează obiectului judecăţii şi că motivele de apel referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare sunt nefondate.
Cu privire la aceste din urmă motive de apel instanţa a avut în vedere că dobânda este contraprestaţia principală în contractul de credit şi nu dobânda anuală efectivă, iar comisionul de administrare nu a fost prezentat în contract ca fiind o componentă a dobânzii, rezultând astfel faptul că este o clauză accesorie, nedeterminantă pentru încheierea contractului, ceea ce presupune examinarea caracterului abuziv al acesteia din perspectiva alin. (1) al art. 4 din lege.
În speţă, s-a reţinut, contractul este unul de adeziune, iar clauza în discuţie, parte din acesta, nu a fost negociată, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală, îi revenea băncii sarcina de a proba caracterul negociat al contractului sau al unora din clauzele acestuia. Nefiind făcută această dovadă, instanţa a prezumat caracterul nenegociat al contractului şi, implicit, al clauzei.
S-a apreciat că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv acela de contraprestaţie a serviciilor legate de administrarea creditului, care sunt inerente activităţii acesteia într-un contract de credit cu executare pe o perioadă îndelungată de timp, că perceperea sa se datorează modalităţii în care banca a înţeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă şi costurile sale legate de administrarea creditului, cuantumul comisionului neputând face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege, modalitatea de stabilire a acestuia, în procent aplicat la soldul creditului, reprezentând voinţa părţilor contractante şi fiind obligatorie pentru acestea în temeiul art. 969 din C. civ. din 1864.
În concluzie Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare credit, respectiv a art. 5.1 lit. c) din contract.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Consideră recurenta că hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de apel în prezenta cauză este nelegală, prin raportare la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
În raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că analiza criticilor aduse sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti exced obiectului judecăţii, în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, întrucât nu ar fi făcut obiectul cererii de chemare în judecată faţă de faptul că la primul termen de judecată (11 martie 2016) a depus o cerere de modificare a acţiunii, prin care a solicitat instanţei de judecată şi constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare şi, pe cale de consecinţă, restituirea sumei de 3.971 CHF, reprezentând 2% din valoarea împrumutului, percepută cu acest titlu.
Recurenta-reclamantă consideră că, nepronunţându-se asupra motivelor de apel care au vizat soluţia instanţei de fond cu privire la comisionul de acordare, instanţa a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, prevăzute de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., prin încălcarea acestei reguli de procedură, instanţa de apel reducând nejustificat limitele rejudecării fondului cauzei, astfel cum acestea au fost conturate prin motivele de apel formulate.
Referindu-se la al doilea motiv de casare, recurenta arată că instanţa de apel, deşi a constatat caracterul nenegociat al clauzei referitoare la comisionul de administrare, a considerat că aceasta nu are caracter abuziv, întrucât scopul perceperii acestui comision ar rezulta din chiar denumirea sa.
Consideră că soluţia instanţei de apel este greşită, fiind fundamentată pe o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, referitoare la dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile recurentei şi ale instituţiei bancare, astfel cum acestea rezultă din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104747 din 28 februarie 2008, prin raportare la obligaţia de plată derivată din perceperea comisionului de administrare.
Se arată că aşa-zisele contraprestaţii ale instituţiei de credit nu reprezintă, de fapt, costuri aferente creditului contractat şi care s-ar regăsi în sarcina recurentei, cheltuielile de personal şi cele aferente echipamentelor tehnice utilizate de bancă neputând fi transferate către recurentă, în condiţiile în care, obţinând autorizările specifice privind funcţionarea pe piaţa bancară, instituţia creditoare a făcut dovada deţinerii patrimoniului şi a logisticii necesare desfăşurării activităţii, nefiind justificată impunerea acestor costuri recurentei.
Apreciază recurenta că odată ce a plătit şi dobânda creditului, instanţa de apel ar fi trebuit să explice şi motivul pentru care cheltuielile respective nu pot fi acoperite prin sumele plătite cu acest titlu, care nu trebuie să reprezinte profit net al Băncii.
În acest context, arată recurenta, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, apreciind că lipsa caracterului abuziv al clauzei respective ar rezulta şi din faptul că ar fi inteligibilă şi, prin urmare, asumată în deplină cunoştinţă de cauză, făcând totodată trimitere la jurisprudenţă.
Intimatele-pârâte S.C. C. S.A. şi S.C. B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este fondat din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.
Prin acţiunea iniţial formulată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 18 noiembrie 2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. şi C. S.A., recurenta-reclamantă a solicitat:
- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale prevăzută de art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit fi de garanţie nr. 104747 din 28 februarie 2008 şi, prin urmare, obligarea pârâtelor la restituirea sumelor percepute cu titlul de comision de administrare, reprezentând o plată nedatorată;
- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinsă în contractul de credit menţionat, la art. 5.2, potrivit căreia "creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.4"
- obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu noile sume ce vor fi achitate de recurenta după scăderea comisionului de administrare din valoarea totală a ratelor;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Prin cererea modificatoare depusă în şedinţă, la termenul din 11 martie 2016 - primul termen de judecată -, recurenta reclamantă a învestit instanţa şi cu soluţionarea unui capăt nou de cerere, respectiv constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinse în Contractul de credit şi de garanţie în cauză, la art. 5.1 lit. b) şi, prin urmare, obligarea pârâtelor la restituirea sumei percepute cu titlul de comision de acordare, în cuantum de 3.971 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului.
În pronunţarea Sentinţei nr. 3753 din 17 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a analizat, din perspectiva Legii nr. 193/2000, caracterul abuziv atât al clauzei privind comisionul de administrare - art. 5.1 lit. b) din contract - cât şi al clauzei privind comisionul de acordare - 5.1 lit. c) din contract.
În motivare instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nivelul de informare prevăzut în contract în ceea ce priveşte comisionul de acordare este suficient, rezultând cu evidenţă că acest comision a fost perceput pentru acordarea creditului, fiind pe deplin comprehensibilă raţiunea perceperii lui, astfel că nu era necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ceea ce face să nu fie îndeplinită una dintre cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Cu privire la clauza privind comisionul de administrare, Tribunalul a avut în vedere că însăşi denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, că o astfel de activitate are caracter complex, presupunând monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni de către bancă, inclusiv în interesul împrumutatului, în scopul rambursării creditului acordat, pe întreaga perioadă de creditare, astfel încât perceperea unui atare comision este justificată.
În motivarea apelului, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că, în privinţa clauzei contractuale cuprinse în Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 104747 din 28 februarie 2008 la art. 5.1 lit. b), privind comisionul de acordare în cuantum de 3.971 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a Creditului, instanţa de fond a stabilit o concluzie greşită cu privire la raţiunea perceperii de către C. a acestui comision, fără a avea în vedere aspectul referitor la caracterul standard, preformulat, al contractului de credit, din care rezultă imposibilitatea negocierii acestuia, că instanţa de fond a omis dezechilibrul creat prin obligarea sa la plata acestui comision, urmare faptului că operaţiunile de monitorizare a creditului intră în atribuţiile instituţiei creditoare, iar costul acestora este suportat de către clienţi prin plata dobânzii creditului.
În aceste împrejurări, instanţa de apel, reţinând că doar analiza clauzei privind comisionul de administrare face parte din obiectul acţiunii nu şi cea referitoare la comisionul de acordare, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum appellatum consacrat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 fiind astfel fondat.
Criticile subsumate de recurenta-reclamantă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.
Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel este fundamentată pe o greşită interpretare şi aplicare a art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori în a reţine lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.
Dezechilibrul semnificativ la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci ruperea echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie verificată dincolo de dimensiunea economică a acestor prestaţii.
Cu alte cuvinte, consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă, dezechilibrul avut în vedere de legiuitor neputând fi dedus din simpla percepere a comisioanelor.
Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.
Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.
Recurenta-reclamantă a fost informată atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, cât şi cu privire la scopul perceperii acestuia.
Deoarece administrarea creditului presupune efectuarea de operaţiuni inclusiv în beneficiul împrumutatului, nu se poate susţine că lipseşte contraprestaţia în schimbul încasării comisionului ori că obligaţia de plată a comisionului este lipsită de cauză.
Obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. Nu există niciun element în speţă care să ateste încălcarea cerinţei respectării de către pârâtă a exigenţelor bunei-credinţe, comisionul de administrare fiind menţionat în mod clar ca fiind obiect al obligaţiei de plată în sarcina consumatorului în cuprinsul capitolelor relevante din contractul de credit care prevăd costurile creditului.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de piaţă, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".
Cerinţa exprimării într-un limbaj uşor inteligibil este îndeplinită dat fiind faptul că din însăşi denumirea lui - comision de administrare - rezultă cu evidenţă raţiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului, analiza privind caracterul clar şi inteligibil al acestui comision urmând a se face din perspectiva explicării modului de calcul, stabilirea cuantumului comisionului de administrare neintrând în sfera de analiză a evocatelor dispoziţii legale, aspect corect reţinut de instanţa de apel care şi sub acest aspect, a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 1255 A din 04 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2019.
Procesat de GGC - NN