Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 decembrie 2017, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României suspendarea executării Deciziei nr. 9/2017 şi a Încheierii nr. 69 din 15 decembrie 2017 emise de Curtea de Conturi a României şi implicit a Măsurii nr. II.1. dispusă de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 9/2017, cu termen de realizare 31 decembrie 2017.
La termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2018 reclamanta a formulat precizare la acţiune, arătând că solicită suspendarea executării deciziei Curţii de Conturi în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Pârâta nu a formulat întâmpinare în termenul stabilit în acest sens de instanţă, astfel că la termenul din data de 29 ianuarie 2018 a fost decăzută din dreptul de a mai formula apărări, a propune probe şi a mai invoca excepţii, altele decât cele de ordine publică.
La acelaşi termen de judecată, din data de 29 ianuarie 2018, Curtea a unit cu fondul excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, invocată din oficiu, prin raportare la aceea că reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare întemeiată pe aceleaşi motive în Dosarul nr. x/2017.
2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 267 din 29 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 267 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în condiţiile art. 483 C. proc. civ. a declarat recurs reclamanta SC A. SA întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la îndeplinirea condiţiei existenţei unui caz bine justificat, prevăzută de art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată este nelegală, ca urmare a aprecierii eronate în sensul neindicării vreunei împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Cazul bine justificat este reprezentat de faptul că actul administrativ nu a fost motivat în privinţa existenţei pretinsei obligaţii de deducere din facturi a "valorii bunurilor returnate [...] şi care reprezintă un prejudiciu", obligaţie a cărei neîndeplinire ar fi dus la crearea unui eventual prejudiciu.
Clauza contractuală invocată ca posibil izvor al obligaţiei de deducere din facturi, respectiv art. 11.22, indiferent de interpretarea care i s-ar conferi, este prezentă numai în anumite contracte de prestare servicii hrănire, or, în mod nelegal, aceasta a fost aplicată tuturor contractelor, aşa cum rezultă din formularea Deciziei nr. 9/2017 şi a Măsurii nr. II.1 din decizie.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că actul administrativ atacat încalcă principiul fundamental al neretroactivităţii legii civile.
Actul atacat instituie în sarcina recurentei-reclamante o obligaţie nouă, care nu a existat anterior controlului, nefiind prevăzută în niciun act normativ sau prevedere contractuală şi impune astfel îndeplinirea retroactivă a obligaţiei, începând cu luna februarie 2016.
Cazul bine justificat este îndeplinit şi prin simpla lecturare a disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată şi pct. 174 lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, conform cărora, stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate, de unde rezultă că intimata-pârâtă nu este învestită în a aplica "măsura restituirii".
Cu privire la îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente, în mod eronat, instanţa de fond a apreciat că nu este întrunită, deoarece s-a analizat condiţia existenţei pagubei prin limitare strict la valoarea sumei ce ar putea face obiectul restituirii către unităţile militare beneficiare, respectiv aproximativ 1.089.986,62 RON, plus dobânzi şi penalităţi.
Recurenta-reclamantă consideră că paguba semnificativă este blocarea activităţii ce intră în noţiunea de "perturbare gravă" a activităţii societăţii.
Restituirea sumei ar conduce la intrarea societăţii în faliment.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurenta-reclamantă a solicitat, prin acţiunea introductivă, suspendarea executării Deciziei nr. 9/2017 şi Încheierii nr. 69 din 15 decembrie 2017 emise de Curtea de Conturi şi anume a Măsurii nr. II.1, prin care s-a dispus în sarcina conducerii societăţii verificarea tuturor contractelor de prestări servicii de hrănire încheiate cu unităţile militare din cadrul M. Ap. N., derulate în perioada februarie 2016 - prezent, pentru stabilirea valorii cantităţilor de produse/alimente neutilizate în cadrul serviciilor de hrănire şi reintroduse în gestiunea entităţii în baza bonurilor de predare, transfer, restituire, fără diminuarea corespunzătoare, cu valoarea acestora a contravalorii serviciilor facturate, stabilirea valorilor returnate şi care reprezintă un prejudiciu pentru unităţile militare beneficiare, urmând să fie restituită acestora, inclusiv cu dobânzile şi penalităţile aferente, întreprinderea măsurilor necesare în vederea stabilirii unor clauze contractuale care să prevadă modalitatea în care produsele alimentare predate unităţilor militar, dar neutilizate în procesul de hrănire, pot fi reintroduse în gestiunea societăţii, documentele care se întrunesc în această situaţie şi corectarea corespunzătoare a valorii facturilor emise cu v/valoarea acestor bunuri.
Prejudiciul estimat de intimata-pârâtă se ridică la 1.089.986,82 RON.
Recurenta-reclamantă critică soluţia pronunţată de prima instanţă pentru aplicarea greşită a disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 coroborate cu pct. 174 lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi.
Pentru îndeplinirea cazului bine justificat se susţine:
- nemotivarea actului administrativ atacat din perspectiva obligaţiei de deducere din facturi a valorii bunurilor reţinute şi care reprezintă un prejudiciu - Clauza 11.22 din contract aplicându-se în mod greşit tuturor contractelor;
- încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, prin impunerea îndeplinirii obligaţiei începând cu februarie 2016;
- încălcarea disp. art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 şi pct. 174 lit. b) din Regulament, prin aplicarea de către intimata-pârâtă a măsurii restituirii.
Condiţia pagubei iminente este îndeplinită prin: blocarea activităţii societăţii; intrarea în faliment.
Cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prin Sentinţa civilă nr. 2932 din 20 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 Înalta Curte reţine că în speţa de faţă nu pot fi aplicate disp. art. 431 alin. (1) C. proc. civ.
În Dosarul nr. x/2017 au fost invocate efectele lucrului judecat cu privire la cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, în raport de Sentinţa civilă nr. 267 din 29 ianuarie 2018, ce face obiectul pricinii de faţă, unde se soluţionează recursul formulat de reclamantă împotriva acestei sentinţe.
În acţiunea de faţă, întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor administrative atacate până la pronunţarea sentinţei de fond, în timp ce, în dosarul în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 2932 din 20 iunie 2018, s-a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea până la soluţionarea definitivă a cauzei, astfel că soluţia dată prin Sentinţa civilă nr. 267/2018 ar putea avea efectul arătat, dacă temeiul juridic al cererii este art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Urmând acelaşi raţionament, se reţine că excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare poate fi invocată numai în cea de-a doua cerere de suspendare, cum de altfel a şi fost invocată în Dosarul nr. x/2017, iar judecătorul a hotărât respingerea acesteia pentru considerentele arătate în cuprinsul Sentinţei civile nr. 2932 din 20 iunie 2018.
Analiza motivelor de casare
Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate raportate la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat au fost invocate pentru prima oară în calea de atac a recursului şi nu pot fi analizate.
Clauza înscrisă la art. 11.22 din Acordul-cadru A1877 din 24 martie 2016 a fost criticată prin contestaţia administrativă şi acţiunea introductivă din perspectiva interpretării eronate a acesteia şi nu ca urmare a faptului că actul administrativ contestat a aplicat clauza pentru toate contractele şi nu a motivat existenţa obligaţiei de deducere din facturi a bunurilor returnate în situaţia contractelor ce nu conţineau clauza.
De asemenea, încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile nu a fost invocat ca motiv al contestaţiei administrative sau judiciare, obligaţiile stipulate în sarcina conducerii societăţii neavând, de altfel nicio legătură cu existenţa unei obligaţii "noi", ci aceasta este desprinsă din însăşi competenţele intimatei-pârâte.
Dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 şi pct. 174 lit. b) din Regulament au fost respectate prin Măsurile II.1 dispuse prin Decizia nr. 9/2017 şi, pe lângă faptul că nu a fost invocată decât în prezenta cale extraordinară de atac, precizarea referitoare la "măsura restituirii" nici nu este reală, deoarece intimata-pârâtă a dispus ca remedierea abaterilor să se facă de către entitatea controlată.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii pagubei iminente, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită, partea invocând motive de ordin general.
În recurs, recurenta-reclamantă a arătat că poate avea loc perturbarea activităţii societăţii şi iminenţa intrării în faliment, însă nu a depus niciun fel de dovadă în acest sens, mai ales că de la data exercitării căii de atac şi până la pronunţarea prezentei decizii a trecut aproximativ un an.
Faţă de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de A. SA împotriva Sentinţei nr. 267 din 29 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2019.
Procesat de GGC - CT