Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la 4 iulie 2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Calificări a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând anularea Hotărârii nr. 320 din 22 mai 2013 pronunţată de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Prin Sentinţa civilă nr. 1015 din 12 februarie 2014, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei la Curtea de Apel Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 16 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei procedurii prealabile şi a respins cererea ca inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 847 din 22 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul împotriva Sentinţei civile nr. 16 mai 2014, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 2477 din 2 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, judecând cauza, în fond, după casare, a respins cererea formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâtele A. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Calificări, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului recurenta susţine că a reclamat la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării standardul ocupaţional pentru ocupaţia maseur, prin care se susţinea faptul că acest standard îngrădeşte dreptul fundamental la muncă al persoanelor cu dizabilităţi vizuale deoarece în cadrul acestuia se precizează că maseurul cu deficienţe vizuale nu poate dobândi competenţele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen şi/sau drenajul limfatic.
În urma reclamaţiei A., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a considerat că standardul ocupaţional pentru ocupaţia maseur conform căruia maseurul cu deficienţe vizuale nu poate dobândi reprezintă discriminare.
Recurenta consideră că, în cauză, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a respectat prevederile art. 20 alin. (7) din O.U.G. nr. 137/2000, deoarece aşa cum rezultă din preambulul Hotărârii nr. 320 din 22 mai 2013 data la care a fost înregistrată petiţia reclamantei este 29 ianuarie 2013.
În această situaţie, analizând data momentului în care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a înregistrat petiţia cu privire la eventuala discriminare din Standardul Ocupaţional pentru ocupaţia maseur - 22 mai 2013 şi data la care s-a pronunţat Hotărârea nr. 320, respectiv 29 ianuarie 2013, se constată că termenul de 90 de zile de la data sesizării, dată până la care Colegiul director ar fi trebuit să adopte o hotărâre este cu mult depăşit.
În opinia recurentei, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a respectat nici prevederile art. 20 alin. (4) potrivit cărora:
"Colegiul director al Consiliului dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii."
De asemenea, se susţine că intimatul nu a respectat nici prevederile art. 20 alin. (6), aflându-se în situaţia de a nu putea propune probe în vederea susţinerii apărării.
Recurenta consideră că, în vederea respectării principiului contradictorialităţii, Hotărârea nr. 320 din 22 mai 2013 nu îi este opozabilă, ţinând cont de faptul că a fost emisă cu încălcarea dreptului la apărare.
Autoritatea Naţională pentru Calificări a preluat atribuţiile Consiliului pentru Standarde Ocupaţionale şi Atestare şi a Consiliului Naţional de Formare Profesională, prin reorganizarea acestor instituţii în sarcina cărora intra avizarea şi aprobarea standardelor ocupaţionale
Standardul ocupaţional nu a fost elaborat de Autoritatea Naţională pentru Calificări, ci de către C. S.R.L. şi aprobat de către Consiliul pentru Standarde Ocupaţionale şi Atestare în anul 2000.
Standardul ocupaţional se elaborează pe baza unei cereri depuse de orice persoană interesată să iniţieze şi să autorizeze un standard ocupaţional.
Controlul de specialitate, în sensul avizării standardului ocupaţional de către specialiştii din domeniul ocupaţiei care se regăseşte în Clasificarea Ocupaţiilor din România se face de către Comitetele Sectoriale, special create în acest sens.
După acest control de specialitate, în urma unui aviz favorabil din partea Comitetului Sectorial de profil, Autoritatea Naţională pentru Calificări realizează un control asupra dosarului în ceea ce priveşte conţinutul şi conformitatea actelor din cuprinsul dosarului cu forma legală în vigoare prevăzută pentru acestea, urmând ca apoi să îl avizeze şi înregistreze.
Solicitarea de revizuire a unui standard ocupaţional se poate face de către asociaţii profesionale, organizaţii patronale sau sindicale, societăţi comerciale, furnizori de formare profesională sau orice altă persoană interesată, cu respectarea prevederilor metodologiei de elaborare a standardului ocupaţional.
Astfel, Autoritatea Naţională pentru Calificări poate trece la analizarea şi avizarea unei propuneri de modificare a standardului ocupaţional pentru ocupaţia maseur în urma unei solicitări venite din partea celor menţionaţi anterior.
Până în prezent intimata nu a înaintat nicio adresă în vederea revizuirii Standardului Ocupaţional pentru ocupaţia maseur întocmit în anul 2000 de către C. S.R.L. .
4. Apărările formulate de intimaţi
Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Ulterior, excepţia invocată a fost calificată ca reprezentând apărări de fond.
De asemenea, intimatul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin Hotărârea nr. 320 din 22 mai 2013, intimatul CNCD a decis că Standardul ocupaţional pentru ocupaţia maseur conform căruia maseurul cu deficienţe vizuale nu poate dobândi competenţele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen şi/sau drenajul limfatic reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 5 din O.G. nr. 137/200.
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare prevede la definiţia discriminării că tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1): "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe baza de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice") şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000 criteriile de discriminare sunt: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu.
Conform definiţiei discriminării tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., este un drept subiectiv substanţial, care nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
Recurenta susţine că CNCD nu a respectat prevederile art. 20 alin. (4) şi nici prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.
Potrivit art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000: "Colegiul director dispune măsurile specifice constatării existentei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Citarea se poate face prin orice mijloc care asigura confirmarea primirii. Neprezentarea părţilor nu împiedica soluţionarea sesizării."
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că intimatul C.N.C.D. tocmai în baza art. 20 alin. (4) a citat, prin adresa nr. x din 13 februarie 2013 aflată la dosarul cauzei, recurentul prin reprezentant în calitate de reclamat la sediul Consiliul în data de 12 martie 2013 orele 09:30.
În ceea ce priveşte nerespectarea art. 20 alin. (6), Înalta Curte are în vedere faptul că instanţa europeană a statuat că numai dacă faptele care permit prezumţia existenţei unei discriminări sunt dovedite, sarcina de a dovedi că principiul egalităţii de tratament nu a fost încălcat, revine reclamatului de discriminare.
În cauză, A. a dovedit la nivel prezumativ existenţa discriminării prin depunerea standardului ocupaţional pentru ocupaţia de maseur conform căreia maseurul cu deficienţe vizuale nu poate dobândi competenţele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen şi/sau drenajul limfatic.
Prin hotărârea contestată intimatul a analizat dacă standardele ocupaţionale pentru ocupaţia de maseur au sau nu un caracter discriminatoriu, fără a se pronunţa pe temeinicia şi legalitatea actului administrativ.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că reclamanta tratează diferit persoane care se află în situaţii comparabile şi care sunt tratate în mod diferit din cauza unui criteriu de discriminare, cel al deficienţei vizuale.
Standardul ocupaţional pentru ocupaţia maseur consideră că maseurul cu deficienţe vizuale nu poate dobândi competenţele necesare pentru masajul terapeutic, masajul reflexogen şi/sau drenajul limfatic, această fiind o diferenţiere bazată pe criteriul deficienţei vizuale care afectează dreptul la muncă.
Înalta Curte are în vedere şi faptul că opiniile specialiştilor în domeniu sunt unanime în a aprecia faptul că în ceea ce priveşte practicarea profesiei de maseur, lipsa vederii nu constituie nici un impediment ci dimpotrivă, în unele cazuri, aceasta constituie chiar un avantaj întrucât dezvoltă în compensare alte simţuri, care devin abilităţi suplimentare pentru practicarea profesiei de maseur.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Calificări împotriva Sentinţei civile nr. 2477 din 2 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2019.
Procesat de GGC - MM