Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, revizuenta A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 1311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017 solicitând schimbarea deciziei şi admiterea contestaţiei Hotărârii Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, aşa cum este formulată, dispunând anularea hotărârii şi obligarea intimatului CSM să emită o hotărâre prin care să admită cererea subsemnatei de eliberare din funcţia de procuror şi de numire în funcţia de judecător la Judecătoria Piteşti, Judecătoria Costeşti, Judecătoria Curtea de Argeş, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Brezoi, Judecătoria Răcari sau Judecătoria Ploieşti, cu cheltuieli de judecată, pentru următoarele motive:
În fapt a susţinut că prin contestaţia formulată împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, a invocat greşita aplicare a criteriilor art. 23 alin. (11) din Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat prin Hotărârea nr. 193/2006.
A susţinut că, deşi art. 23 din Regulament nu instituie o valoare predefinită a acestor criterii, modul de formulare şi de localizare în textul legal conduce la concluzia unei ierarhizări, fiind evidentă împărţirea criteriilor în două categorii: volumul de activitate şi vechimea persoanei.
În ceea ce priveşte criteriul privind volumul de activitate, a apreciat că cele 3 criterii, trebuie aplicat unitar, rezultând că nu există o preferinţă între ele. Referitor la criteriul privind vechimea persoanei a considerat că există o preferinţă de aplicare, trebuind avută în vedere în principal vechimea în funcţie, în subsidiar vechimea la instanţă/parchet şi în terţiar vechimea în grad.
Prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, s-a reţinut ca revizuenta are "cea mai mică vechime în funcţie", fiind aplicat cu prioritate criteriul vechimii în funcţie şi în subsidiar criteriul volumului de activitate, contrar ierarhizării făcute de textul din Regulament.
A susţinut revizuent că prin Decizia nr. 1311/28.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi justiţie a respins contestaţia, reţinând că art. 23 alin. (1) din Regulament nu instituie o ordine de preferinţă de ierarhizare a criteriilor reglementare în raport cu care se apreciază oportunitatea cererilor de numire a procurorilor în funcţia de judecător", iar "(...) în aceste condiţii analiza comparativă a celor două cereri prin prisma criteriului vechimii în funcţie, cu consecinţa aprecierii ca prioritară a cererii intimatului B., nu poate fi apreciată ca fiind discreţionară (...)".
Totodată s-a arătat că prin Decizia nr. 1311/28.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins contestaţia subsemnatei, reţinând că CSM a avut în vedere "faptul că trei procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti au formulat cereri de numire în funcţia de judecător", "considerându-se oportună admiterea unei singure solicitări".
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data de 28.03.2018 - data pronunţării deciziei atacate, respectiv "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată".
A invocat revizuenta Decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unor chestiuni prealabile privind problemele decurgând din aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în care s-a reţinut că "Dispoziţiile legale nu pun nicio condiţie referitoare la "încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar", astfel că, în principiu, orice încălcare este de natură să constituie motiv de revizuire".
A apreciat petenta că pentru admiterea cererii de revizuire prevăzute la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este necesară îndeplinirea unei singure condiţii: încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În susţinerea motivelor de revizuire s-a arătat că Hotărârea atacată nu cuprinde o minimă motivare cu privire la argumentul esenţial invocat - privind ierarhizarea criteriilor prevăzute de art. 23 alin. (11) din Regulament, încălcându-se dispoziţiile art. art. 49 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit cărora interpretarea textului ar fi impus următoarele concluzii:
- criteriul privind volumul de activitate are prioritate faţă de criteriul privind vechimea;
- între cele 3 criterii privind volumul de activitate nu există o prioritate;
- cele 3 criterii privind vechimea sunt ierarhizate în funcţie de ordinea în text.
În ceea ce priveşte lipsa motivării a fost invocate argumente doctrinare, precum şi Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Cauza Albina c. România, 28.04.2005, Cererea 57808/00, prin care s-a reamintit că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor; întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80 şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, paragraful 59f.
Având în vedere că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa a reţinut, contrar susţinerilor subsemnatei, că dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Regulament nu prevăd criterii ierarhizate şi că admiterea a două cereri ar afecta activitatea instituţiei, a solicitat revizuenta să se constate că este încălcat art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi, prin aceasta, principiul priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie a fost de asemenea invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul la viaţă privată include şi dreptul la o activitate şi carieră profesională (hotărârea Mateescu c. România, 14.01.2014, cererea 1944/10). De asemenea, în cauza Bigaeva c. Grecia, 28.05.2009, cererea 26713/05, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include şi dreptul de acces la diferite profesii, precum aceea de avocat.
S-a reţinut că "viaţa privată" este o noţiune largă, ce nu se pretează unei definiţii exhaustive (Sidabras et Dziautas c. Lituania, cererile 55480/00 şi 59330/0.0, parag. 43), că nu există nicio raţiune să se considere că "viaţa privată" ar exclude activităţile profesionale.
Or, respingerea cererii revizuentei nr. 18823/DRUO/2017, prin care, invocând motive de ordin profesional, în baza art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a solicitat eliberarea din funcţia de procuror şi de numire în funcţia de judecător la Judecătoria Piteşti, Judecătoria Costeşti, Judecătoria Curtea de Argeş, Judecătoria Câmpulung, Judecătoria Brezoi, Judecătoria Răcari sau Judecătoria Ploieşti, a fost apreciată ca fiind o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, garantat de art. 7 din Cartă şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A mai arătat revizuenta că o asemenea ingerinţă nu a fost justificată, în primul rând, întrucât criteriul proporţionalităţii nu este respectat, deoarece nici prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, nici prin Decizia civilă nr. 1311/28.03.2018 nu au fost invocate argumente coerente.
Totodată nu s-a arătat de ce anume admiterea a două cereri nu ar fi "oportună", deşi exista avizul favorabil al instituţiei, iar două persoane funcţionau peste schemă. Nu s-a arătat de ce anume criteriile prevăzute de art. 23 alin. (11) din Regulament ar putea fi interpretate discreţionar, într-o ordine stabilită de CSM.
De asemenea, s-a arătat că ingerinţa este nejustificată, deoarece nu este prevăzută de o lege clară şi previzibilă textul art. 23 alin. (11) din Regulament neîndeplinind condiţiile de claritate şi previzibilitate, lăsând la latitudinea Plenului CSM alegerea criteriului pe care îl aplică prioritar.
În aceste condiţii, de vreme ce ingerinţa în exercitarea dreptului revizuentei la viaţă privată nu este prevăzut de o lege previzibilă şi nici nu îndeplineşte criteriul proporţionalităţii, a considerat că rezultă evident că a fost încălcat art. 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi, prin aceasta, principiul priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Conform art. 513 alin. (3) noul C. proc. civ., a solicitat să se constatate admisibilitatea cererii de revizuire şi să se dispună schimbarea Deciziei nr. 1311/28.03.2018 şi admiterea contestaţiei Hotărârii Plenului CSM nr. 1090/26.10.2017, aşa cum este formulată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017 au fost respinse, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a lipsei de interes, în formularea contestaţiei împotriva Hotărârii nr. 1070/26.10.2017, invocate de intimatul B.
S-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de A. împotriva Hotărârilor nr. 1070 şi nr. 1090 din 26 octombrie 2017 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a arătat că art. 23 alin. (11) din Hotărârea CSM nr. 193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor în alte funcţii de conducere, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror precum şi a procurorilor în funcţia de judecător astfel cum a fost modificat şi completat prin Hotărârea CSM nr. 355/26.05.2011, instituie o serie de criterii privind numirea în funcţia de judecător.
S-a reţinut că adoptarea hotărârii secţiei pentru Judecători privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de judecător nu creează în mod automat un drept la numire şi nu conduce de plano la admiterea cererii de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în acest caz contestatoarea având doar o vocaţie şi nu un drept efectiv cu privire la numirea în altă funcţie, reprezentând atributul exclusiv al intimatului CSM în a lua măsurile ce se impun pentru ocuparea posturilor vacante, raportat la raţiunile şi necesităţile sistemului judiciar, stabilitatea în sistem precum şi parcurgerea etapelor de formare, perfecţionare, promovare, numire a procurorilor în funcţia de judecător şi a judecătorilor în funcţia de procuror, fără să se poată susţine excesul de putere în adoptarea unei hotărâri.
Totodată, s-a reţinut faptul că art. 23 alin. (11) din Regulament enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere la soluţionarea cererilor de numire în funcţia de judecător, fără a institui o ordine de preferinţă sau o pondere a acestora, în acest sens fiind şi jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În cauză, urmare a examinării acestor criterii, s-a ajuns la concluzia respingerii cererii formulate de contestatoare, justificat de necesitatea asigurării bunei funcţionări a unităţii de parchet la care funcţionează, vechimea în funcţie mai mică decât cea a intimatului B., considerându-se oportună admiterea unei singure solicitări, respectiv a celui cu vechime în funcţie mai mare - 7 ani şi 11 luni.
În examinarea criticilor privind oportunitatea soluţiei administrative, Înalta Curte a reţinut principiul proporţionalităţii măsurilor individuale dispuse de autorităţile publice şi interesul public pe care acestea au misiunea de a-l aduce la îndeplinire, astfel că aprecierea ca prioritară a cererii intimatului B. nu a fost constatată ca fiind discreţionară.
Examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac prin prisma prevederilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte reţine următoarele:
Asupra excepţiei tardivităţii cererii de revizuire excepţie invocată de intimatul CSM prin întâmpinare, Curtea o apreciază pentru următoarele motive ca neîntemeiată urmând a o respinge ca atare.
Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este de o lună şi începe să curgă de la data comunicării Deciziei nr. 1311/28.03.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, ca hotărâre supusă revizuirii.
Din actele dosarului rezultă că Decizia nr. 1311/2018 a fost comunicată revizuentei la data de 17.09.2018 şi a fost depusă la data de 15 octombrie 2018 conform dovezii de comunicare (plic) aflată la dosar revizuire.
În raport de cele constatate cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este formulată în termen excepţia tardivităţii urmând a fi respinsă.
Analizând cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 2 alin. (12) din Legea nr. 554/2004 Curtea o apreciază pe următoarele considerente ca nefondată, admisibilitatea nefiind o veritabilă excepţie în raport de dispoziţiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ. faţă de motivul de revizuire invocat.
Conform art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 "constituie motiv de revizuire care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ. pronunţarea hotărârilor definitive şi irevocabile prin încălcarea priorităţii dreptului comunitar reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Cazul de revizuire reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost acceptat ca ultim remediu intern menit că asigure prioritatea aplicării reglementărilor cu caracter obligatoriu ale Uniunii Europene în lumina jurisprudenţei jurisdicţiilor Uniunii Europene. În sens larg atât a jurisprudenţei şi principiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în măsura în care această jurisprudenţă are legătură cu litigiul soluţionat definitiv de instanţa naţională.
Cererea de revizuire formulată în prezenta cauză întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin care se invocă încălcarea priorităţii dreptului comunitar de către instanţă prin pronunţarea Deciziei nr. 1311/28.03.2018 priveşte în concret pretinsa încălcare a principiilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului respectiv a dispoziţiilor art. 47 şi 7 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene "Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege", iar conform art. 7 din Cartă, "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a secretului comunicaţiilor".
În raport de dispoziţiile art. 47 din Carta în raport de decizia care formează obiect al revizuirii, revizuenta invocă încălcarea dreptului la o cale efectivă şi la un proces echitabil pe considerentul că Decizia atacată nr. 1311/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu este motivată.
Prin Decizia nr. 1311/28.03.2011 s-a respins ca nefondată contestaţia revizuentei A. formulată în baza art. 29 alin. (7) din legea nr. 317/2004, contestaţie având ca obiect hotărârile pronunţate de Plenul CSM prin care i-a fost respinsă cererea revizuentei procuror de numire a sa ca judecător şi corelativ hotărârea prin care unui alt coleg procuror i-a fost admisă, în aceeaşi şedinţă numirea ca judecător.
Revizuenta invocă în prezentă cere de revizuire faptul că hotărârea pronunţată de instanţa competentă în soluţionarea contestaţiei nu este motivată nefiind arătate ordinea de preferinţă a criteriilor luate în considerare de instanţă la momentul analizării celor două hotărâri contestate.
Curtea apreciază că acest aspect pretins încălcat al încălcării principiului echităţii procedurii nu este fondat în cauză prin decizia din 28.03.2018 realizându-se o reală verificare a legalităţii hotărârilor contestate. Analiza comparativă vizând toate criteriile avute în vedere de intimat şi care a respectat dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi Regulamentul aprobat prin Hotărârea CSM nr. 193/2006 în raport de circumstanţele personale şi profesionale atât ale revizuentei cât şi al celuilalt procuror-intimat.
Concluzia la care s-a ajuns prin Decizia nr. 1311 din 26.03.2018 în sensul legalităţii hotărârilor contestate şi a faptului că nu există un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 este motivată neputându-se reţine că soluţionarea contestaţiei revizuentei a fost formală de natură a-i fi încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 47 din Cartă.
În ceea ce priveşte argumentul invocat privind nemotivarea privind ierarhizarea prevăzută de art. 23 alin. (1) din Regulament aceasta reprezintă o cerere care nu are temei în condiţiile în care norma aplicabilă respectiv Regulamentul nu prevede o ordine de preferinţă a criteriilor luate în considerare la analizarea comparativă a mai multor cereri având obiect similar, respectiv cereri de transfer sau cereri analizate în prezenta cauză având ca obiect numirii ca judecător - cereri formulate de procurori.
În raport de obiect Curtea în prezenta cauză apreciază că Decizia nr. 1311/28.03.2018 nu este pronunţată cu încălcarea art. 47 din Cartă în cauză în raport de obiect neputându-se reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 6 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de către revizuentă în cererea de revizuire.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 7 din Cartă respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie această încălcare nu poate fi reţinută în raport de obiectul pe fond al contestaţiei revizuentei.
Faptul că prin decizia supusă revizuirii i-a fost respinsă motivat contestaţia formulată împotriva unor hotărâri emise de CSM, hotărâri prin care i-a fost respinsă cererea sa de numire ca judecător şi a fost admisă cererea unui coleg procuror de numire ca judecător nu este de natură a prezuma că revizuentei i-a fost încălcat într-un fel dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Dreptul de a fi numit din procuror-judecător (sau invers) reprezintă o vocaţie consacrată de art. 60 din Legea nr. 303/2004, drept care are legătură cu cariera profesională a magistratului şi care nu priveşte drepturile ocrotite prin art. 7 din Carta în sensul respectării dreptului la viaţă privată şi de familie.
Criteriile profesionale şi personale au fost analizate de intimatul CSM prin hotărârile contestate, legalitatea lor fiind cenzurată prin Decizia nr. 1311/28.03.2018 în care s-a concluzionat că nu există un exces de putere al autorităţii în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Nu se poate aprecia că respingerea unei cereri a unui procuror/judecător de numire a sa ca judecător (respectiv) procuror ar fi de natură a reprezenta o încălcare a unui drept prevăzut de art. 7 din Cartă respectiv dreptul la viaţa privată şi de familie.
În cauză în raport de obiect nu poate fi aplicat şi analizat încălcarea art. 8 din Convenţie în sensul solicitat de revizuentă, dispoziţiilor art. 8 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului având un sens larg şi o jurisprudenţă care nu este incidentă în cadrul prezentei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 va respinge cererea de revizuire ca nefondată în cauză neputându-se reţine că prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat s-a încălcat vreunul din principiile dreptului comunitar invocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii ca neîntemeiată.
Respinge cererea de revizuire declarată de A. împotriva Deciziei nr. 1311 din 28 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, ca nefondată.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2019.
Procesat de GGC - GV