Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.07.2016 reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării Deciziei nr. 18/10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi şi a Încheierii nr. 3/29.06.2016 emisă de Curtea Conturi, până la pronunţarea unei soluţii definitive asupra acţiunii în anularea acestor acte.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 2471 pronunţată în data de 22 august 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, dispunând suspendarea executării Deciziei nr. 18/10.12.2015 şi a încheierii nr. 3/29.06.2016 emise de Curtea de Conturi până la pronunţarea unei soluţii definitive în Dosarul nr. x/2016, având ca obiect anularea acestor acte administrative.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi rejudecând procesul în fond să se respingă acţiunea, ca neîntemeiată, pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, în esenţă, recurenta-pârâtă a arătat următoarele:
Instanţa a făcut greşit aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, în raport de prevederile art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată. De asemenea, nu au fost avute în vedere dispoziţiile actelor normative care reglementează activitatea de economisire - creditare, ce au stat la baza constatărilor din actul de control valorificate prin Decizia nr. 18/2015.
Argumentele invocate de reclamantă în susţinerea cererii de suspendare a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 18/2015, nu sunt de natură să formeze convingerea instanţei de judecată că ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, raportat la prevederile legale care reglementau în mod clar activităţile pe care banca le desfăşura şi condiţiile de acordare a primei de stat.
Recurenta-pârâtă, Curtea de Conturi a României, a efectuat controlul de legalitate şi regularitate asupra modului în care A. a stabilit, solicitat, încasat şi plătit prima de stat, în temeiul dispoziţiilor art. 24 lit. a) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit cărora:
"Art. 24 - Curtea de Conturi poate hotărî desfăşurarea activităţilor stabilite de lege şi la alte persoane decât cele prevăzute la art. 23, care:
a) beneficiază de garanţii guvernamentale pentru credite, de subvenţii sau alte forme de sprijin financiar din partea statului, a unităţilor administrativ-teritoriale, a altor instituţii publice".
Se arată că prevederile O.U.G. nr. 99/2006, nu reglementează pentru BNR şi MDRAP atribuţii legale privind auditul de conformitate a subvenţiilor bugetare, acordate de la bugetul de stat sub forma primei de stat.
Din controlul efectuat a rezultat că, în ceea ce priveşte Condiţiile Generale ale Contractelor de Economisire şi Creditare aprobate de BNR, textele care fac referire la "prima de stat" sunt în concordanţă cu prevederile O.U.G. nr. 99/2006 şi ale Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 99/2006 aprobate prin Ordinul comun nr. 509/2471/2009.
Precizează recurenta faptul că BNR nu are atribuţii de a constata nereguli sau abateri de la legalitate şi regularitate cu privire la fondurile alocate din subvenţii de la bugetul de stat, verificarea acestora intrând în competenţa Curţii de Conturi a României conform prevederilor art. 24 lit. a) din Legea nr. 94/1992 republicată.
Competenţa BNR se limitează la asigurarea supravegherii prudenţiale a A., fiind împuternicită să ia toate măsurile necesare pentru ca activităţile de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ să se desfăşoare în conformitate cu Condiţiile generale de afaceri şi cu Condiţiile generale ale contractelor de economisire - creditare, conform art. 310 din O.U.G. nr. 99/2006.
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt împrejurări de natură să argumenteze că este vorba despre un "caz bine justificat".
Arată recurenta cu privire la legalitatea Deciziei nr. 18/2015, faptul că măsurile au fost dispuse în sarcina conducerii A. în baza prevederilor art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, conform competenţei şi în exercitarea atribuţiilor legale, controlul vizând subvenţiile acordate de către stat.
Curtea de Conturi reprezintă o autoritate publică centrală cu personalitate juridică, care îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, ca instituţie supremă de audit cu statut constituţional.
Acţiunea de control efectuată la A. s-a desfăşurat în temeiul şi cu respectarea prevederilor RODAS, act normativ care a fost dat în aplicare şi cu respectarea competenţei Curţii de Conturi a României şi în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale şi legale, astfel cum sunt stabilite prin art. 140 din Constituţia României şi art. 11 alin. (2) - (3) coroborate cu art. 21 - 22 şi art. 33, art. 43, art. 62 - 65 din Legea nr. 94/1992, republicată.
Decizia a fost emisă în conformitate cu prevederile pct. 171 lit. a) - b), pct. 181 şi pct. 188 parag. 3 din RODAS, înscriindu-se în concret abaterile de la legalitate şi regularitate constatate în urma acţiunii de control efectuată de Curtea de Conturi la A. SA, măsurile pe care entitatea verificată trebuie să le ducă la îndeplinire în vederea înlăturării deficienţelor constatate şi termenele de ducere la îndeplinire.
Referitor la măsurile dispuse prin Decizia nr. 18/2015, se apreciază că în mod greşit instanţa de fond a primit ca întemeiate argumentele reclamantei privind existenţa cazului bine justificat pentru următoarele considerente:
A. este persoană juridică română şi are obligaţia să respecte actele normative care reglementează scopul, obiectivele şi atribuţiile băncilor de economisire şi creditare din România.
Astfel, regimul aplicabil băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, este reglementat de titlul II din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată prin Legea nr. 227/2007. Normele de aplicare ale ordonatei de urgenţă au fost aprobate prin Ordinul comun nr. 509/2009 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor cap. V din titlul II partea a II-a din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, emis de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei (denumit în continuare Ordinul MFP nr. 2471/2009).
Banca avea obligaţia să respecte şi să îndeplinească atribuţiile legale ce i-au fost conferite de lege la constituirea sa, potrivit cerinţelor art. 291 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006: "Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, se constituie sub forma juridică de societate pe acţiuni în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu respectarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă".
În sensul acestor prevederi legale, activitatea de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ semnifică, conform art. 290 lit. e) din O.U.G. nr. 99/2006, "acceptarea de depozite de ia clienţi şi acordarea acestora de credite cu dobânda fixă din sume/e acumulate pentru activităţi în domeniul locativ".
În acest sens, în conformitate cu prevederile art. 290 fit. j) din O.U.G. nr. 99/2006, masa de repartizare, respectiv suma disponibilităţilor din care banca acordă creditele contractate în cadrul contractelor de economisire şi creditare, este formată din: "resurse ale băncii de economii pentru domeniul locativ, provenind din depozite, dobânzi aferente, orice alte plăţi care majorează soldul economisit, sume rambursate aferente creditelor acordate, prime şi dobânzile aferente lor, alte surse atrase exclusiv în scopul finanţării în baza contractului de economisire-creditare, precum şi din surse proprii".
Astfel, rezultă fără echivoc, că finanţarea sistemului colectiv în domeniul locativ include nu numai clienţii deponenţi pentru sumele economisite şi statul pentru subvenţiile alocate, ci şi băncile de economisire şi creditare care, potrivit reglementărilor specifice, finanţează sectorul locativ prin acordarea de credite din surse proprii, din sume rambursate aferente creditelor acordate, precum şi din alte surse atrase exclusiv în scopul finanţării în baza contractelor de economisire şi creditare.
Instanţa de fond în mod eronat a reţinut ca ar exista o dispută asupra modalităţii de interpretare a unor dispoziţii legale, întrucât acestea sunt clare şi nu lasă loc la interpretări, pornind tocmai de la raţiunea instituirii sistemului de economisire - creditare în domeniul locuinţelor şi de la prevederile O.U.G. nr. 99/2006.
În cuprinsul actului normativ şi a normelor sale de aplicare, nu se clasifică cele două faze sistemului de economisire şi creditare, respectiv faza de economisire şi faza de creditare, în ordinea importanţei lor; legiuitorul nu lasă să se înţeleagă că faza de economisire este "cea mai importantă" etapă a sistemului de economisire şi creditare, în raport cu faza de creditare.
De altfel, cele constatate de către echipa de audit urmare a verificărilor efectuate, respectiv faptul că pentru cea mai mare parte a contractelor de economisire şi creditare închise, derularea acestora s-a limitat doar la perioada de economisire, fără a mai avea loc şi acordarea creditelor, reprezentând obiectivul încheierii contractelor de economisire-creditare în domeniul locativ, nu au fost infirmate de reclamantă prin cererea introductivă de instanţă.
În fapt, în lipsa creditării, contractele de economisire şi creditare nu au devenit altceva, decât simple contracte de depozit (de economii), iar scopul final al încheierii acestora nu a fost, din prisma A., acordarea de credite pentru finanţarea domeniului locativ conform autorizaţiei de funcţionare, ci numai atragerea clientelei şi creşterea economisirii precum şi încasarea primei de stat de la bugetul de stat, pe care banca a acordat-o titularilor de contracte.
Potrivit prevederilor art. 290 din O.U.G, nr. 99/2006 care precizează că:
- lit. e) economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ, semnifică acceptarea de depozite de la clienţi şi acordarea acestora de credite cu dobândă fixă din sumele acumulate pentru activităţi în domeniul locativ;
- lit. c) contract de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ, denumit în continuare contract de economisire-creditare, reprezintă angajamentul părţilor în baza căruia clientul se obligă să economisească o sumă reprezentând suma minimă de economisire, iar banca de economisire şi creditare în domeniul locativ se obligă, dacă toate condiţii/e de repartizare a creditului sunt îndeplinite, să acorde un credit cu dobândă fixă destinat unor activităţi în domeniul locativ, care reprezintă diferenţa dintre suma totală contractată şi suma economisită incluzând dobânzile şi primele acordate clientului,
În fapt, s-a constatat, contrar prevederilor art. 290 lit. d) din O.U.G. nr. 99/2006 care arată:
"Data de repartizare este data la care soldul economisit şi creditul pentru domeniul locativ sunt puse la dispoziţia clientului, că:
- pentru contractele ajunse la repartizare după termenul de 5 ani de economisire pentru care nu a fost solicitat creditul, cifra de evaluare a fost determinată în funcţie de veniturile B., reprezentând dobânzile la creditul ce urma a fi acordat, iar sumele economisite şi prima de stat au fost puse la dispoziţia clientului fără obligaţia de justificare a utilizării acestora în domeniul locativ;
- pentru contractele închise prin reziliere unilaterală de către client, după termenul de 5 ani de economisire, cifra de evaluare nu a mai fost determinată, iar sumele economisite şi prima de stat au fost puse la dispoziţia clientului, fără obligaţia de justificare a utilizării acestora în domeniul locativ.
Mai mult decât atât, contractele de economisire şi creditare au fost reziliate fără a fi repartizate, respectiv fără a ajunge la repartizare şi fără ca titularii contractelor de economisire şi creditare să fi economisit sumele pentru care s-au angajat la încheierea contractelor.
În cazul oricărui contract de economisire şi creditare, contractarea creditului de către client se face la momentul încheierii contractului de economisire şi creditare, iar acordarea creditului se face numai dacă cerinţele de repartizare a creditului sunt îndeplinite.
A. a atras economiile populaţiei, a solicitat în numele clienţilor săi, a încasat şi plătit nelegal acestora subvenţia bugetară sub forma primei de stat şi a efectuat plasamente cu randament superior, în raport cu dobânda acordată clienţilor pentru sumele economisite, maximizându-şi astfel profiturile.
Apărările intimatei-reclamante
A. SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs, solicitând în principal anularea recursului, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, fiind reiterate apărările de la instanţa de fond.
II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând excepţia nulităţii recursului aşa cum a fost invocată de reclamanta-intimată, Înalta Curte constată că nu este întemeiată, motivele invocate de recurentă în cererea sa au fost încadrate pe disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar dezvoltarea acestora a urmărit în esenţă, situaţia de fapt şi dispoziţiile ilegale incidente, precum şi o analiză a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 557/2004, pe care le-a considerat ca fiind neîndeplinite.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în materie, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Referitor la cererea de recurs promovată de Curtea de Conturi a României
Cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care prevede că, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizare, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau autorităţii ierarhice superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii.
Atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare din punct de vedere legal a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Pe de altă parte, actul administrativ se bucură de prezumţie de legalitate, de autenticitate şi veridicitate, trăsături care constituie fundamentul caracterului executoriu, rezultând principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este însuşi titlu executoriu, suspendarea executării fiind condiţionată de existenţa unor cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unor pagube iminente.
În considerarea celor două principii incidente în materia actelor administrative al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Pentru suspendarea executării unui act administrativ nu este suficient doar ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte indicii pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube, în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat şi datele economice ale contribuabilului.
La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actelor administrative aflate în litigiu.
Totodată, Curtea reţine că în cadrul cererii de suspendare a executării nu se poate analiza pe fond raportul juridic dedus judecăţii.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite de fapt sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită condiţia cazului bine justificat. Astfel se constată că în cauză s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 724/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a admis în parte acţiunea BPL, s-a anulat în parte Raportul de control privind controlul utilizării subvenţiilor bugetare la A. S.A nr. 23815/18.09.2015, Decizia nr. 18/10.12.2015 emisa de către Curtea de Conturi, şi încheierea nr. 3/29.06.2016 emisă de către Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, cu privire la:
- abaterile reţinute prin Constatările nr. 1, 2, 3, 4, 6 şi 7 din Decizia nr. 18/10.12.2015;
- măsurile aferente abaterilor de mai sus, dispuse la punctele II.1-4, II.6 şi II.7 din Decizia nr. 18/10.12.2015;
- măsurile dispuse la punctele I.1 şi I.2. din aceeaşi decizie în ceea ce priveşte aspectele derivând din constatarea abaterilor şi dispunerea măsurilor anulate mai sus.
A fost respinsă în rest acţiunea, ca nefondată.
Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în indicii de nelegalitate şi care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor veritabile motive de nelegalitate.
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, dispoziţiile legale incidente şi susţinerile părţilor, Curtea apreciază că cerinţa existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în cauză, aparenţa de nelegalitate fiind susţinută cu prisosinţă în cauză de autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, a hotărârii judecătoreşti pronunţată în cauza având ca obiect anularea actului administrativ.
Potrivit art. 430 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
În cauza de faţă, Înalta Curte a observat incident efectul pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşa cum a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al -lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Cum în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Chiar provizorie această autoritate de lucru judecat ea nu poate fi ignorată în cauza de faţă şi cu atât mai puţin contrazisă printr-o eventuală apreciere contrară, chiar pe baza unui control sumar al fondului, în sensul că decizia atacată nu este afectată de o îndoială serioasă asupra legalităţii sale. O altă instanţă care a realizat în concret un control de fond asupra aceluiaşi act administrativ a statuat că acesta este afectat de vicii de nelegalitate, statuare jurisdicţională suficientă aşadar, în opinia Curţii, pentru a se reţine aparenţa de drept, într-o cerere de suspendare, în favoarea destinatarului actului administrativ contestat.
Înalta Curte reţine că este îndeplinită în cauză şi condiţia privind prevenirea unei pagube iminente în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat la o analiză globală a motivelor invocate în cererea de suspendare, considerând că există o dispută serioasă asupra modalităţii de interpretare a unor dispoziţii legale şi în consecinţă, conturarea cazului bine justificat.
Susţinerile din motivele de recurs invocate în prezenta cerere privind măsurile dispuse pentru înlăturarea neregulilor financiar contabile constatate, dispoziţiile care reglementează activitatea de economisire-creditare (art. 32 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992), controlul de legalitate şi regularitate efectuat de Curtea de Conturi referitor la prima de stat conform disp. art. 24 lit. a) din Legea nr. 84/1992, competenţa şi atribuţiile BNR şi MDRAP, interpretări privind sistemul de economisire-creditare în domeniul locuinţelor şi prevederile O.U.G. nr. 94/2006 - nu au fost în particular analizate de instanţa de fond, considerându-se global că o dezlegare a acestora ar antama fondul cauzei.
Înalta Curte va ţine cont de faptul că prin Sentinţa civilă nr. 724/03.03.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis în parte şi s-a anulat Decizia nr. 18/2015, Raportul de control şi încheierea nr. 3/2016 ale Curţii de Conturi şi se va considera că există un caz bine justificat şi un prejudiciu iminent, ca două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 - îndeplinite în cauză.
Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs
Faţă de cele arătate mai sus, constatând că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, în conformitate cu prevederile art. 486 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Respinge recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 2471 din 22 august 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2019.
Procesat de GGC - GV