Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 666 pronunţată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., formulată de petentul A.
Pentru a dispune astfel, instanţa supremă a reţinut că în cadrul Dosarului nr. x/2018, având ca obiect plângerea formulată de petentul A. împotriva Ordonanţei nr. 301/P/2017 din data de 27 august 2018 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, petentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., apreciind că sintagma "Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora" este în contradicţie cu dispoziţiile art. 127 din Constituţia României potrivit cărora "Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege".
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a considerat că sintagma "Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora", nu încalcă prevederile art. 127 din Constituţia României care arată că "Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege".
Din această perspectivă, s-a reţinut că legiuitorul a avut în vedere tocmai anumite situaţii particulare, expres prevăzute de lege, în care şedinţele de judecată nu sunt publice, fiind guvernate de aceleaşi principii de drept, respectiv oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, mai puţin cel al publicităţii, în sensul că accesul în sala de şedinţă este limitat doar la persoanele din cauza respectivă, fiind restricţionată prezenţa publicului larg.
Totodată, instanţa a reţinut că textul indicat face referire doar la modalitatea în care judecătorul se pronunţă în cauză, şi anume, "în cameră de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului", ceea ce reprezintă o situaţie distinctă de desfăşurare a şedinţelor de judecată şi nu contravine publicităţii şedinţelor de judecată, prevăzut de art. 127 din Constituţia României, nu împiedică participanţii la procesul penal să se adreseze instanţelor judecătoreşti, să îşi exercite dreptul la apărare şi să beneficieze de garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, context în care posibilitatea exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanţie în plus a dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, instanţa de fond a menţionat că decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenţei unei legături directe între norma contestată şi soluţionarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl poate avea decizia sa în acest proces.
Instanţa de fond a constatat că dispoziţiile art. 346 alin. (1) din C. proc. pen. au mai făcut obiectul sesizărilor la Curtea Constituţională, iar prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 s-a constatat că este neconstituţională sintagma "fără participarea procurorului şi inculpatului", întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară.
Acest aspect a fost tranşat din perspectiva imposibilităţii judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, care îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din aceste considerente Curtea Constituţională a apreciat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, s-a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenţa sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor.
După modificarea determinată de admiterea excepţiei de către Curtea Constituţională, procedura în faza Camerei preliminare, deşi se desfăşoară, în continuare, în Cameră de consiliu, deci doar cu participarea părţilor din cauză şi a procurorului, fără accesul publicului larg, a devenit orală şi nu se mai limitează doar la faza scrisă.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunţată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, a formulat recurs petentul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători, la data de 29 noiembrie 2018, sub nr. x/2018.
La termenul de judecată din data de 22 aprilie 2019, petentul A., prin mandatar B., a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 67 alin. (2) şi art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c), art. 21, art. 24, art. 51 şi art. 53 din Constituţia României, precum şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, considerând că soluţionarea cererii de recuzare s-a desfăşurat în baza unor dispoziţii legale neconstituţionale.
Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7), art. 67 alin. (2) şi art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi fost ridicată de o parte din proces, în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererea şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate.
Astfel, se constată că excepţia a fost ridicată de o parte din proces, respectiv petentul A., a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată, vizează dispoziţii legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Instanţa supremă constată că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, petentul nu formulează critici de neconstituţionalitate ci urmăreşte modificarea acestor dispoziţii legale, în sensul introducerii unei căi de atac împotriva încheierilor prin care sunt soluţionate cererile de recuzare. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului.
Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă. Reglementarea căilor de atac reprezintă o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.
Examinând recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunţată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefundat, pentru următoarele considerente:
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:
a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;
c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de petentul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, au în vedere neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale în vigoare, iar textul criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Însă, aşa cum deja s-a arătat, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.
Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.
Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.
În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
În mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.
Pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale şi care sunt implicaţiile declarării neconstituţionalităţii acestor dispoziţii asupra finalizării cauzei.
Din examinarea argumentelor invocate de petent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., pe de o parte, nu reprezintă critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României, întrucât se urmăreşte modificarea textului de lege în sensul ca pronunţarea încheierii să se realizeze în şedinţă publică, iar pe de altă parte, dispoziţiile constituţionale, a căror încălcare se susţine, privesc un alt aspect faţă de cel reglementat de dispoziţiile legale criticate.
Astfel, se observă că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile legale anterior menţionate contravin dispoziţiilor art. 127 din Constituţia României, în concret, criticile formulate vizează modalitatea de pronunţare a încheierii prin care se constată de către judecătorul de cameră preliminară legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, în timp ce dispoziţiile constituţionale vizează modalitatea de desfăşurare a şedinţelor de judecată, invocarea încălcării acestor dispoziţii constituţionale fiind pur formală.
Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de petent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.
Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunţată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul petent la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurentul A. prin mandatar B.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. (1) teza finală din C. proc. pen., cuprinsă în Încheierea nr. 666 pronunţată la 15 noiembrie 2018, în Dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2019.
Procesat de GGC - NN