Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin Decizia penală nr. 15 din data de 4 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. Contestatorul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, prima instanţă, în esenţă, a reţinut că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.
De asemenea a fost respinsă ca inadmisibilă şi cererea de suspendare a judecării cauzei.
Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a declarat recurs, solicitând admiterea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional.
Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, constată că recursul este nefondat, pentru cele ce urmează a se arăta în continuare:
Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal. Legiuitorul nu impune limite referitor la cadrul procesual, prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".
Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.
În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.
Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.
Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ ori atunci când nu are legătură cu cauza.
În speţă, excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 428 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora "contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel".
Contestatorul recurent a susţinut că textul de lege antemenţionat contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (1) - universalitatea, art. 16 alin. (1) - egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) şi 3 - accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (1) şi 12- libertatea individuală din Constituţie.
În susţinerea legăturii cu cauza a excepţiei invocate contestatorul a arătat că stadiul procesual în care a fost formulată priveşte anularea hotărârii pronunţate în apel de către un complet nelegal constituit şi nulă absolut din acest motiv.
Se constată că excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată, de către o parte din proces şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare şi pe care instanţa de contencios constituţional nu le-a declarat anterior neconstituţionale.
Astfel cum a constatat şi prima instanţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind, îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.
Se constată că obiecţiunile formulate de contestatorul A. cu privire la dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României. Deşi pare actual şi legitim, demersul autorului excepţiei la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unei modificări legislative, după caz, la interpretarea dispoziţiilor legale în materia termenului de declarare a contestaţiei în anulare, cu consecinţa repunerii în termenul de declarare a căii extraordinare de atac promovate în cauză urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018.
Astfel, se reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a apreciat, în esenţă, că termenul de 30 de zile prev. de art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. ar trebui să curgă nu de la momentul comunicării deciziei instanţei de apel ci de la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685 din 7 noiembrie 2018 în Monitorul Oficial, pentru a nu exista diferenţe de tratament juridic pentru persoane aflate în situaţii identice.
În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019 apreciază că prin argumentele invocate în motivele scrise, contestatorul tinde la o modificare sau o interpretare a dispoziţiilor legale criticate pentru neconstituţionalitate şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile constituţionale, însă aceste aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate efectuat de Curtea Constituţională, întrucât interpretarea şi aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.
Pe cale de consecinţă, se apreciază că în mod corect prima instanţă a constatat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentinţa penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, Penal 2-2019, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 15 din data de 4 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.
Va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 15 din data de 4 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 313 RON se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2019.
Procesat de GGC - NN