Asupra contestaţiei de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea contestată
Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 498 din data de 25 aprilie 2017 s-a admis cererea de apărare a reputaţiei profesionale formulate de domnul A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, în raport de afirmaţiile făcute în articolul publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017 şi preluat ulterior de alte pagini de internet şi s-a dispus emiterea unui comunicat de presă de către Biroul de informare publică şi relaţii cu mass-media din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în acest sens.
În motivarea hotărârii s-a reţinut că prin raportul nr. x, Inspecţia Judiciară a înaintat Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cererea de apărare a reputaţiei profesionale a domnului A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, în baza art. 75 din Legea nr. 303/2004, cu motivarea că prin afirmaţiile prezentate publicului s-a adoptat o conduită în dezacord cu normele deontologiei jurnalistice, formulându-se concluzii denigratoare la adresa domnului A., bazate pe speculaţii ori pe informaţii false.
La data de 28 februarie 2017 a fost formulată o solicitare de către Direcţia Naţionale Anticorupţie, cu privire la apărarea independenţei sistemului de justiţie, aceasta având în vedere aceleaşi aspecte relatate de către procurorul A., apreciindu-se că, prin articolul menţionat mai sus s-a urmărit: decredibilizarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a activităţii procurorilor şi a sistemului judiciar în general, prin inducerea în opinia publică a ideii că activitatea procurorilor nu se desfăşoară în limitele cadrului legal şi că independenţa şi imparţialitatea procurorilor este influenţată de anumite interese personale, soluţiile fiind dispuse în mod arbitrar.
Cele două lucrări au fost conexate prin referatul din data de 06.03.2017.
Referitor la nota Inspecţiei judiciare şi văzând înscrisurile ataşate, Plenul CSM a reţinut că în data de 28 februarie 2017, în ediţia online a publicaţiei "B.", a fost publicat un articol cu titlul "Un avocat face puşcărie pentru că un procuror DNA nu a reuşit să îi seducă soţia ! x de la Ploieşti are un frate geamăn la Constanţa".
În fapt, domnul A. este procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţic - Serviciul Teritorial Constanţa, începând cu data de 07.01.2013, iar la data de 07.11.2013 i-a fost repartizat, spre soluţionare, dosarul nr. x, care îl privea pe inculpatul C. şi la care ulterior, s-a conexat cauza nr. x.
În ceea ce priveşte presupusa stare de incompatibilitate în care s-ar fi aflat procurorul A., s-a reţinut că atât cererea de recuzare, cât şi solicitarea de preluare a dosarului la Structura Centrală, au fost respinse, reţinându-se că nu a făcut dovada lipsei de imparţialitate şi bună credinţă a organelor de urmărire penală.
Prin ordonanţa nr. 419/P/2014 din 04.11.2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată de C. împotriva procurorului A., întrucât faptele nu există.
Prin rechizitoriul nr. x/2013 din data de 04.07.2013, inculpaţii C. şi D. au fost trimişi în judecată pentru infracţiuni de corupţie, iar prin sentinţa penală nr. 229/23.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, ambii inculpaţi au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea, cu executarea acesteia. Prin decizia nr. 472/28.11.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost admise, în parte, apelurile declarate de către inculpaţi, a fost menţinută modalitatea de executare a pedepselor, reducându-sc cuantumul acestora, iar inculpatul C. a fost achitat pentru una dintre cele trei fapte de corupţie.
Reţinând dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi art. 75 din Legea nr. 303/2004, s-a apreciat referitor la noţiunile de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, că în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 şi de factorii de presiune ce o pot influenţa, independenţa a fost definită ca fiind capacitatea magistratului de a decide măsuri, conform legii, fără nicio intervenţie sau influenţă externă, capacitatea de a conştientiza factorii externi ce influenţează sau creează aparenţa unei influenţe, precum şi capacitatea de a respinge factorii de natură externă, ce influenţează sau creează aparenţa unei influenţe.
Independenţa judecătorului este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil, în interesul statului de drept şi a celor pentru care se înfăptuieşte justiţia, ca serviciu public, iar reputaţia profesională este o consecinţă a integrităţii profesionale şi morale de care trebuie să dea dovadă fiecare judecător, în strânsă legătură cu independenţa, imparţialitatea şi integritatea pe care trebuie să le manifeste fiecare judecător în exercitarea profesiei.
Dreptul la reputaţie figurează printre drepturile garantate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, s-a reţinut că reputaţia profesională reprezintă percepţia creată în conştiinţa colectivă asupra modului în care sunt exercitate responsabilităţile profesionale, ceea ce presupune obligaţia acestuia de a avea o conduită generală exemplară, dar şi obligaţia Statului de a garanta menţinerea reputaţiei magistratului, atunci când se constată că anumite fapte sunt de natură să îi afecteze prestigiul.
Deopotrivă, reputaţia profesională conferă magistratului credibilitate şi siguranţă în exercitarea profesiei, autoritate în examinarea opiniilor, cu precădere a celor profesionale, iar afirmaţiile denigratoare referitoare la modul în care un procuror a instrumentat o cauză, în condiţiile în care aceasta este soluţionată prin hotărâre definitivă, nu pot avea ca efect afectarea justiţiei în ansamblul său, cu atât mai mult cu cât ceea ce se pune la îndoială este imparţialitatea procurorului în modul în care a gestionat ancheta penală.
Rezoluţia nr. 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu privire la etica jurnalistică, prin art. 1 a stabilit că presa are o responsabilitate etică faţă de cetăţeni şi societate, care trebuie accentuată la momentul actual, când informarea şi comunicarea joacă un rol major în formarea atitudinii personale a cetăţenilor şi dezvoltarea societăţii şi a vieţii democratice, principiul de bază al eticii jurnalismului fiind diferenţierea dintre noutăţi şi opinii, astfel încât acestea să nu fie confundate (art. 3) şi că difuzarea ştirilor trebuie să fie bazată pe adevăr, asigurată prin mijloace adecvate de verificare şi demonstrare şi pe imparţialitate în prezentare, descriere şi narare (art. 4).
În acelaşi sens, Codul deontologic al ziaristului adoptat de E., impune ziaristului obligaţia de a da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat, atrăgând atenţia că nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte şi că ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.
Plenul CSM a apreciat că în speţă, semnatarul articolelor de presă s-a îndepărtat de la rigorile deontologiei jurnalistice, i-a adus acuze procurorului A., prin prezentarea unor pretinse fapte reprobabile ca fiind adevărate, informaţiile fiind prezentate selectiv şi trunchiat, într-o manieră tendenţioasă, fără nici o referire la faptul că plângerile penale şi cele disciplinare formulate împotriva procurorului au fost clasate, iar cererile de recuzare respinse.
Concluzionând, Plenul CSM a opinat că afirmaţiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în puşcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, sunt de natură să afecteze reputaţia profesională a domnului A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţic, fiind nereale şi făcute pro causa, în contextul în care există condamnarea definitivă a inculpaţilor şi s-a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale cu privire la presupusele fapte de corupţie pentru care a fost cercetat domnul procuror, iar Inspecţia Judiciară a clasat cele două cauze care au avut ca obiect plângerile inculpaţilor.
Consideră că analiza opiniilor exprimate, din perspectiva compatibilităţii cu libertatea de exprimare prin presă, nu poate fi disociată de particularităţile specifice acestei libertăţi, care constituie unul din fundamentele unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi dezvoltării oricărei persoane, sens în care au fost invocate prevederile art. 10 paragraful (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare, apreciind că este obligaţia fiecărei legislaţii în parte de a statua asupra rolului pe care mass-media îl are în societatea respectivă.
Referindu-se la restrângerea libertăţii de exprimare în scopul garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza "Bradford contra Danemarcei" a decis că "interesul de a proteja reputaţia şi a asigura autoritatea magistraţilor este superior aceluia de a permite o discuţie liberă asupra imparţialităţii acestora" în cauza "Pager şi Obcrschlick contra Austriei" s-a statuat că "activitatea justiţiei nu poate fi discutată fără să se aibă în vedere anumite limite pentru a nu submina autoritatea acesteia, comandament deosebit de important într-un stat de drept".
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a subliniat rolul important al presei într-un stat de drept, aceasta având responsabilitatea privind comunicarea informaţiilor şi ideilor cu privire la problemele politice, precum şi a altor teme de interes general, dar şi obligaţia de a nu depăşi anumite limite fixate în special pentru protecţia reputaţiei altuia (hotărârea Castells contra Spaniei din 23 aprilie 1992).
Sistemul de justiţie este o instituţie esenţială într-o societate democratică, iar presa este unul din mijloacele prin care opinia publică poate verifica dacă magistraţii îşi exercită responsabilităţile în conformitate cu scopul încredinţat, fiind necesară protejarea magistraţilor împotriva unor atacuri neîntemeiate şi având în vedere că aceştia au obligaţia de rezervă.
Analizând afirmaţiile din cadrul publicaţiei menţionate, s-a constatat că unele dintre acestea sunt de o gravitate extremă, întrucât se induce ideea că nu s-au respectat procedurile judiciare şi că instrumentarea cauzelor poate fi influenţată de abordări personale, ceea ce presupune că magistratul ar fi încălcat legea sau obligaţiile profesionale, motive pentru care Plenul CSM a constatat, cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi, că există elemente pe baza cărora să se poată conchide în sensul că a fost adusă atingere reputaţiei profesionale a magistratului.
2. Contestaţia formulată
Prin contestaţia formulată şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2017, contestatorul F., în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Superior la Magistraturii şi A., solicită admiterea contestaţiei şi anularea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 25.04.2017, privind admiterea cererii de apărare a reputaţiei profesionale formulate de către domnul A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul teritorial Constanţa.
În motivarea contestaţiei se arată că la data de 02 martie 2017, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, conducerea Consiliului Superior al Magistraturii a solicitat Inspecţiei Judiciare efectuarea unor verificări cu privire la apărarea reputaţiei profesionale şi a imaginii publice a domnului A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, ca urmare a cererii formulate de acesta, solicitarea fiind determinată de afirmaţiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în puşcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, şi care a fost preluat ulterior de alte pagini de internet.
La data de 20 martie 2017, Direcţia de Inspecţie Judiciară pentru Procurori a întocmit un Raport în cadrul lucrării nr. x/2017, prin care a propus Plenului să dispună în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 317/2004.
Contestatorul apreciază că raportul întocmit de către inspectorii judiciari din cadrul Direcţiei de Inspecţie Judiciară pentru procurori este formal, invocă principii cu caracter general, aplicabile oricărei speţe supuse verificării, fără analizarea în concret a cazului, redând articolul publicat în Ziarul B., urmat de prezentarea carierei profesionale a domnului A. şi a unor cazuri din jurisprudenţa CEDO, care au creat convingerea inspectorilor judiciari că reputaţia profesională a magistratului a fost afectată.
Astfel, consideră că afirmaţiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în puşcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, sunt de natură să afecteze reputaţia profesională a domnului A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât sunt nereale, făcute pro causa, în contextul în care există condamnarea definitivă a inculpaţilor C. şi D. s-a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale cu privire la presupusele fapte de corupţie pentru care a fost cercetat domnul procuror, iar Inspecţia Judiciară a clasat cele două cauze care au avut ca obiect plângerile inculpaţilor.
În cazul de faţă. semnatarul articolelor de presă, îndepărtându-se de la rigorile deontologiei jurnalistice, i-a adus acuze procurorului A., prin prezentarea unor pretinse fapte reprobabile ca fiind adevărate, informaţiile fiind prezentate selectiv şi trunchiat, într-o manieră tendenţioasă, iar inspectorii judiciari, deşi aveau o competenţă limitată, au stabilit, cu caracter sentenţios şi acuzatorial, că informaţiile prezentate în articolul publicat în ziarul B. sunt nereale şi întocmite pro causa. Totodată, sesizările ce au avut ca obiect plângerile unor inculpaţi împotriva magistratului A. au fost clasate de către aceeaşi Inspecţie Judiciară.
Contestatorul precizează că: niciodată nu s-a cerut un punct de vedere din partea ziarului B., în care să se menţioneze sursa şi documentele ce au stat la baza publicării articolului - anchetă din data de 28 februarie 2017; Inspecţia Judiciară a ignorat faptul că o mare parte din conţinutul articolului-anchetă îl reprezintă informaţiile pe care C. le-a adus la cunoştinţa autorităţilor publice prin memorii şi plângeri, iar o altă parte reprezintă documente oficiale, aflate la dosarul cauzei privindu-l pe C.; susţinerile referitoare la discuţiile purtate între fosta soţie a domnului C. şi procurorul A. au fost puse la dispoziţia ziarului de către aceasta, printr-o declaraţie data în faţa jurnalistului F.
Mai arată că la baza investigaţiei de presă au stat următoarele documentele: cererea de recuzare a procurorului A. formulată la data de 24.06.2014 în dosarul de urmărire penală deschis faţă de C.; cererea din iunie 2014 de preluare a cauzei de la D.N.A. - S.T. Constanţa la D.N.A. Structura Centrală şi adresa de comunicare a respingerii acestei cereri; sesizarea C.S.M. raportat la modul de instrumentare a dosarului nr. x al D.N.A. Constanţa şi rezoluţia de respingere a sesizării; plângerea penală împotriva lui A. formulată în 2014 - dosar nr. x al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., ce cuprinde declaraţia procurorului A., transmisă prin fax către organul de urmărire penală, ordonanţa din data de 04.11.2014 de clasare a cauzei, plângerea împotriva Ordonanţei din 04.11.2014 înaintată Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., plângerea împotriva aceleiaşi ordonanţe din 04.11.2014, plângerea penală formulată împotriva lui A. la data de 21.12.2016, plângerea penală pentru mărturie mincinoasă împotriva martorilor denunţători formulată la data de 21.12.2016 şi transmisă Judecătoriei Constanţa, scrisoarea transmisă de G., unul dintre denunţători, către procurorul A. la data de 20.03.2015, cererea Iui H., unul dintre denunţători, de a beneficia de art. 19 din Legea nr. 682/2002, adresa D.N.A. - S.T. Constanţa din data de 22.05.2014 privind acordarea beneficiului art. 19 către H. şi I., procesul-verbal din 01.07.2014 întocmit de A. privind ridicarea unor înscrisuri din dosare, procese-verbale şi alte documente privind investigatorul sub acoperire şi declaraţiile sale, denunţul formulat de G. la data de 06.03.2014 împotriva procurorului J. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa şi împotriva doamnei D., declaraţii de martori date la D.N.A. - S.T. Constanţa în dosarul x/2014 care probabil prin conexare a devenit x/2014 al aceluiaşi parchet, declaraţii de inculpat şi de martori date la Curtea de Apel Bucureşti în dosarul x/2014, declaraţii de inculpat şi de martori date la ICCJ în apel în dosarul x/2014, rechizitoriu în dosarul x/2014 al D.N.A. - S.T. Constanţa, sentinţa nr. 229/F023.12.2015 pronunţată pe fondul cauzei în dosarul x/2014, transcrierea unei înregistrări dintre C. şi denunţători, despre care a susţinut că este alterată, solicitând efectuarea unei expertize privind autenticitatea acesteia, concluziile formulate la data de 18.12.2015 şi la data de 21.11.2016, precum şi declaraţia dată de K., fostă L.
Contestatorul invocă libertatea de exprimare relevată în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care presupune libertatea de opinie şi libertatea de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără limite ori ingerinţe nejustificate din partea autorităţile publice, precum şi libertatea de informare, aflată sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al articolului 10, România fiind stat semnatar al Convenţiei.
Paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie prevede condiţiile în care este permisă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, iar aceste ingerinţe trebuie să întrunească trei caracteristici: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, aşadar să fie proporţionale cu scopul urmărit.
În acest sens, invocă jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Sunday Times c. Regatului Unit, cu referire la faptul că deşi ingerinţa este necesară într-o societate democratică, în ceea ce priveşte presa, orice restricţie impusă acesteia trebuie raportată la interesul pe care îl are o societate democratică de a menţine un grad cât mai ridicat de libertate. Invocă şi cauzele Lingens c. Austriei, Observer and Guardian contra Regatului Unit, 1991, Sabou şi Pârcălab contra României, Dalban c. României.
Consideră că ori de câte ori se doreşte probarea faptelor reclamate ca fiind defăimătoare, chiar dacă legislaţia naţională nu permite proba verităţii, restricţionarea, ori respingerea acestui drept la apărare este nelegală şi vine în reală contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, apreciind că acest regim discriminatoriu nu este compatibil cu caracterul dreptului la liberă exprimare, iar buna credinţă reprezintă un element important în aprecierea limitării dreptului la liberă exprimare.
Astfel, ori de câte ori un jurnalist redă afirmaţiile altor persoane, ori informaţii ce se regăsesc în înscrisuri înregistrate la autorităţile statului, sau date ce rezultă din documente oficiale, consideră că nu se poate justifica îngrădirea libertăţii de exprimare a acestuia de către autorităţile statale, invocând cauza Radio France şi alţii c. Franţei, 2004 şi Cauza Cornelia Popa împotriva României, în condiţiile în care Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică.
Referitor la magistraţi, Curtea a reamintit în cauzele Mamere împotriva Franţei şi Janowski împotriva Poloniei, că aceştia se expun în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, precum oamenii politici şi că ar trebui trataţi, prin urmare, în mod egal cu aceştia din urmă atunci când este vorba despre critici la adresa comportamentului lor, dar nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai mari pentru funcţionari atunci când îşi exercită atribuţiile oficiale decât în cazul persoanelor fizice.
Contestatorul susţine că libertatea presei este strâns legată de dreptul la informaţie, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Constituţia României şi art. 2 lit. b) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, arătând că noţiunea de informaţii de interes public este mult mai largă, cuprinzând nu numai activitatea autorităţilor sau a instituţiilor publice, ci orice informaţie legată de interesele generale ale societăţii.
Referitor la protejarea mediului online, arată că Ghidul Uniunii Europene privind libertatea de exprimare online şi offline prevede că eforturile de a proteja jurnaliştii nu ar trebui să se limiteze la cei care activează în media recunoscută oficial ca atare, ci ar trebui să acopere şi alte persoane, cum ar fi jurnaliştii, bloggerii, activiştii în social media şi apărătorilor drepturilor omului. Ghidul prezintă şi acţiunile pe care Uniunea Europeană trebuie să le întreprindă, condamnând orice restricţie privind libertatea de exprimare şi cenzura, atât online, cât şi offline.
Arată că şi jurisprudenţa internă s-a exprimat în sensul recunoaşterii existenţei unor limitări atunci când vine vorba despre informarea publicului prin intermediul mass media.
3. Apărările formulate în cauză
3.1 Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că în speţă nu a fost încălcat dreptul la liberă exprimare al contestatorului.
Intimatul susţine, în esenţă, că prezenta contestaţie este neîntemeiată şi că în speţă, limitele libertăţii de exprimare, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 10 alin. (2) din CEDO, au fost depăşite.
Consideră că afirmaţiile făcute în articolul "Procurorul DNA A. a băgat în puşcărie un avocat, din dragoste", publicat pe pagina de internet www.x.ro în data de 28.02.2017, sunt de natură să afecteze reputaţia profesională a domnului A., procuror în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât sunt nereale, făcute pro causa, în contextul în care există condamnarea definitivă a inculpaţilor C. şi D. şi s-a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale cu privire la presupusele fapte de corupţie pentru care a fost cercetat domnul procuror, iar Inspecţia Judiciară a clasat cele două cauze care au avut ca obiect plângerile inculpaţilor.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului contestatorului la libera exprimare, consideră că nu se poate reţine o astfel de încălcare, dat fiind dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, precum şi ale art. 75 din Legea nr. 303/2004, dar şi art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, intimatul invocă în susţinerea afirmaţiilor sale, art. 30 alin. (6), precum şi dispoziţiile art. 15 din C. civ. privind abuzul de drept, dar şi art. 1, art. 3 şi art. 4 din Rezoluţia 1003 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica jurnalistică.
Totodată, arată că în acelaşi sens, Codul deontologic al ziaristului adoptat de E., impune ziaristului obligaţia de a da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigură, după ce în prealabil le-a verificat, atrăgând atenţia că nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte şi că ştirea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.
Din interpretarea dispoziţiilor legale amintite reiese că intervenţia Consiliului Superior ai Magistraturii este prevăzută în scopul realizării în condiţii corespunzătoare a actului de justiţie, reputaţia profesională fiind o consecinţă a integrităţii profesionale şi morale de care trebuie să dea dovadă fiecare judecător sau procuror. Dreptul la reputaţie figurează printre drepturile garantate de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Reputaţia profesională reprezintă, totodată, percepţia creată în conştiinţa colectivă asupra modului în care sunt exercitate responsabilităţile profesionale.
Art. 10 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră libertatea de exprimare, iar la paragraful 2 se instituie condiţiile în care este permisă o ingerinţă în dreptul la liberă exprimare, acestea putând fi generate de nevoia de a proteja anumite interese publice, dar şi pentru a ocroti unele interese de ordin privat, precum reputaţia şi drepturilor altor persoane ori nevoia de a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale. Acest paragraf autorizează, practic, statele să ia unele măsuri pentru ocrotirea respectivelor interese, acestea bucurându-se de o marjă de apreciere asupra acestor limitări.
Intimatul mai susţine că legiuitorul a statuat, potrivit textelor evocate, posibilitatea apărării în mod individual a fiecărui magistrat care, din cauza unor afirmaţii defăimătoare şi nereale îşi percepe ca fiindu-i afectată reputaţia profesională.
Exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune unele îndatoriri şi responsabilităţi, ce fac posibile anumite restricţionări, respectiv ingerinţe, ce trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, aşadar să fie proporţionale cu scopul urmărit. Instanţa europeană a stabilit, raportat la obligaţiile ce revin jurnaliştilor, că aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exacte şi demne de a fi considerate credibile, respectând deontologia profesională.
Consideră că ingerinţa trebuie să fie prevăzută de lege, noţiune înţeleasă de Curte într-un sens larg, material şi nu formal, fiind astfel incluse, pe lângă legile adoptate de parlamentele naţionale, şi textele de nivel infralegislativ. dar şi dreptul nescris, jurisprudenta. Legea trebuie să fie accesibilă şi să prezinte un caracter de previzibilitate, iar pentru ca o ingerinţă să fie proporţională cu scopul urmărit, se are în vedere, în primul rând, natura şi gravitatea sancţiunii aplicate, contextul în care s-au produs faptele şi interesul public vizat.
Se mai arată că încălcarea dreptului la libera exprimare nu poate fi reţinută dacă în speţă operează depăşirea limitelor acestui drept.
În speţă, se arată că articolul prezentat priveşte fapte determinate, presupus a fi săvârşite de către procurorul A. în activitatea pe care o desfăşoară, şi care aduc atingere reputaţiei profesionale a acestuia, astfel că, Plenul a constatat, în mod corect, că unele din ele sunt de o gravitate extremă, întrucât se induce ideea că nu s-au respectat procedurile judiciare de către un procuror ce face parte dintr-un serviciu teritorial al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, că instrumentarea cauzelor poate fi influenţată de abordări personale, ceea ce presupune că magistratul ar fi încălcat legea sau cel puţin, şi-ar fi încălcat obligaţiile profesionale., dar afirmaţiile au fost dezminţite prin soluţiile date de organele judiciare competente.
Astfel, dreptul de apreciere al Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la cererea de apărare a reputaţiei profesionale procurorului A. s-a realizat fără exces de putere, cu respectarea competenţelor prevăzute de lege, iar acuzele tendenţioase publicate duc şi la înfăţişarea publică a unei imagini negativ deformate a unei persoane, care îi cauzează afectarea reputaţiei profesionale, suferinţe psihice şi modificări ale relaţiilor sociale, în condiţiile în care art. 72 din Noul C. civ. garantează dreptul la demnitate, iar art. 73 din acelaşi cod protejează dreptul la propria imagine.
Astfel fiind, apreciază că prin publicarea articolului din B., dreptul la liberă exprimare a contestatorului a fost exercitat cu încălcarea limitelor impuse de lege, astfel că în mod corect Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a admis cererea procurorului A. de apărare a reputaţiei sale profesionale, intimatul considerând că nu există motive de nelegalitate ale Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 498/2017.
3.2 Intimatul A. (introdus în cauză prin încheierea din 16 iunie 2017) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că susţinerile petentului sunt nefondate, deoarece în cadrul unei cereri de apărare a reputaţiei profesionale, nu se impune analizarea în concret a cazului, dosarul penal în discuţie fiind soluţionat definitiv prin condamnarea inculpatului C.
Consideră că petentul nu a depus minime diligenţe în sensul verificării informaţiilor furnizate în mod subiectiv de către soţia sa, după cum îi impunea deontologia profesională şi că petentul nu a demonstrat în vreun fel nelegalitatea ori netemeinicia hotărârii Plenului CSM.
Intimatul susţine că afirmaţiile făcute în cadrul articolului menţionat aduc atingere onoarei şi reputaţiei sale, valori protejate prin art. 72 C. civ. şi prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit art. 75 C. civ., care reprezintă excepţia de la interdicţia instituită de art. 72 alin. (2) C. civ., nu constituie o încălcare a dreptului la demnitate, atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale la care România este parte, cât timp drepturile prevăzute de aceste instrumente sunt exercitate cu bună-credinţă, iar unul dintre aceste drepturi este şi dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 30 alin. (1) din Constituţia României, art. 70 alin. (1) C. civ., art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul la liberă exprimare poate fi însă restrâns în condiţiile art. 30 alin. (6) din Constituţie şi art. 10 paragraf 2 CEDO.
Intimatul invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Fressoz şi Roire împotriva Franţei, Handyside împotriva Marii Britanii, care a statuat că libertatea de exprimare consacrată în paragraful 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, asigurând condiţiile primordiale ale progresului. Arată că libertatea de exprimare cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei şi că libertatea de opinie nu este absolută, jurisprudenţa Curţii permiţând sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când sunt pur injurioase sau atunci când nu au o bază factuală suficientă, aceasta din urmă fiind susceptibilă de proba verităţii, şi totuşi, Curtea Europeană a subsumat posibilitatea de sancţionare de buna-credinţă a celui care face afirmaţiile în discuţie şi de respectarea unei anumite deontologii, care impune verificarea informaţiilor.
În concepţia Curţii, în cazul publicării unor informaţii factuale, responsabilitatea aparţine persoanei care a oferit informaţiile respective şi mai puţin celei ce le distribuie (Salov împotriva Ucrainei), iar pe de altă parte, regimul protecţiei dreptului la liberă exprimare oferit de art. 10 diferă în funcţie de două variabile, respectiv calitatea autorului discursului incriminat şi calitatea părţii lezate sau natura valorii apărate. În privinţa primei variabile, presa are o poziţie privilegiată în ceea ce priveşte protecţia oferită de art. 10, dar aceasta presupune să acţioneze cu bună-credinţă, să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei profesionale. În privinţa celei de-a doua variabile, Curtea Europeană a decis că presa are îndatorirea de a informa asupra tuturor problemelor de interes general, aşadar inclusiv asupra celor ce privesc funcţionarea justiţiei, instituţie esenţială într-o societate democratică.
Cconsideră că recurentul-reclamant beneficiază, într-adevăr de dreptul la liberă exprimare în poziţia privilegiată de jurnalist şi are, ca atare, dreptul de a relata aspecte relevante despre desfăşurarea unui proces penal sau activitatea profesională a unui procuror, subiecte ce sunt de interes public, numai în condiţiile în care relatările se fac cu bună-credinţă şi cu respectarea deontologiei profesionale.
În speţă, consideră că din modul în care a fost redactat articolul analizat şi modalitatea de prezentare a informaţiilor selectate, apreciază că acesta nu a acţionat cu bună-credinţă, necesară pentru a beneficia de protecţia dreptului său la liberă-exprimare. De altfel, articolul de presă a fost publicat la mai mult de doi ani şi jumătate de la trimiterea în judecată a inculpatului C., şi la mai mult de cinci ani de la comiterea presupuselor fapte, ceea ce demonstrează ca scopul articolului nu a fost să informeze publicul cu bună-credinţă, ci doar să-l discrediteze pe intimat în faţa opiniei publice, sens în care invocă titlul articolului şi modul tendenţios în care acesta a fost prezentat.
De asemenea, invocă faptul că afirmaţiile factuale cuprinse în articolul de presă sunt false, nefundamentate şi prezentate cu rea-credinţă, judecăţile de valoare cuprinse în articol nu au bază factuală, sunt injurioase şi nu pot beneficia de protecţia dreptului la liberă exprimare, în special în condiţiile în care vizează un magistrat.
Astfel, consideră că petentul, prin publicarea respectivului articol de presă, a adus atingere onoarei şi reputaţiei intimatului şi nu poate beneficia de protecţia dreptului la liberă exprimare, conferită de art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 10 paragraf 2 din CEDO.
4. Procedura derulată
În temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei s-au ataşat actele administrative atacate şi documentaţia aferentă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 19.10.2017, pronunţată în dosarul nr. x, ICCJ - SCAF a admis excepţia litispendenţei şi a transmis dosarul menţionat la prezentul dosar, în vederea reunirii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei
Deliberând asupra excepţiei lipsei de interes a formulării contestaţiei, invocată din oficiu, Înalta Curte o apreciază drept întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea unei hotărâri a Plenului CSM prin care s-a admis cererea de apărare a reputaţiei profesionale formulată de un magistrat. Această hotărâre a fost emisă în temeiul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora "Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor. Judecătorul sau procurorul care consideră că independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională îi este afectată în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii, care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii."
În raport cu aceste dispoziţii, Înalta Curte apreciază că, de principiu, interesul de a contesta o hotărâre emisă de Plenul CSM cu privire la apărarea reputaţiei profesionale a unui magistrat aparţine exclusiv acestuia, în calitate de subiect al raportului juridic specific ce se creează prin declanşarea procedurii prevăzute de alin. (2) al art. 30 din Legea nr. 317/2004.
Înalta Curte reţine şi faptul că această hotărâre produce efecte numai în raport cu magistratul a cărui reputaţie profesională este verificată, legea neprevăzând participarea în procedură a altor persoane. Ca urmare, hotărârea nu le este opozabilă terţilor, constituind pentru aceştia un simplu fapt juridic. În consecinţă, fiind un terţ faţă de hotărârea atacată, contestatorul nu ar obţine niciun folos practic prin anularea acestei hotărâri, care nu produce efecte juridice în raport cu acesta.
În măsura în care contestatorul apreciază că prin conţinutul considerentelor hotărârii atacate se aduce atingere bunei sale reputaţii, acesta are posibilitatea de a sesiza instanţa civilă competentă în vederea reparării prejudiciului produs, fără ca instanţa sesizată să fie ţinută de conţinutul hotărârii de apărare a reputaţiei - astfel cum s-a arătat mai sus, pentru contestator, aceasta are valoarea unui fapt juridic şi, ca urmare, poate fi făcută dovada contrară.
Pentru aceleaşi argumente, Înalta Curte reţine că şi într-un eventual proces civil declanşat împotriva contestatorului pentru atingerea reputaţiei profesionale a magistratului la care se referă hotărârea atacată, se poate face dovada contrară celor reţinute în hotărârea de apărare a reputaţiei.
Rezumând, se poate concluziona că hotărârea atacată nu constituie un impediment în situaţia formulării de către contestator a unei eventuale acţiuni în despăgubiri pentru atingerea adusă reputaţiei sale profesionale, iar, pe de altă parte, nu constituie nici un temei suficient al admiterii unei eventuale acţiuni în despăgubiri formulate de magistratul a cărui reputaţie profesională a făcut obiectul verificării.
Ca urmare, Înalta Curte nu poate reţine că prin nerecunoaşterea interesului unui terţ de a contesta o hotărâre a Plenului CSM prin care a fost apărată reputaţia unui magistrat ar fi îngrădite dreptul de acces la justiţie ori dreptul la apărare al contestatorului.
Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte apreciază că legitimitatea interesului presupune concordanţa acestuia cu sfera de aplicare şi scopul actului normativ ce constituie temeiul de drept substanţial al acţiunii. Or, în speţă, nu există o legătură directă între buna reputaţie de ziarist a contestatorului şi reputaţia profesională a magistratului, a cărei verificare este reglementată de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în temeiul căreia a fost formulată acţiunea dedusă judecăţii.
Faţă de considerentele mai sus expuse şi văzând dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, precum şi cele ale art. 32 alin. (1) lit. d) din noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia ca lipsită de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia formulată de F. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 498 din data de 25 aprilie 2017, ca lipsită de interes.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.