Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Iniţial, prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi chemata în garanţie Universitatea B., plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03.2004 - 01.10.2011, estimate la suma de 339.219,3 RON, daune morale de 75.000 RON, consemnarea în carnetul de muncă a acestei sume şi daune interese de 1000 RON/zi.
Prin sentinţa civilă nr. 6881/4.12.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MECTS, excepţia lipsei plângerii prealabile şi admisă excepţia tardivităţii acţiunii, fiind respinsă acţiunea reclamantului ca tardiv formulată.
Recursul declarat de către reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 1593/3.04.2015 şi, fiind casată sentinţa atacată, a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. x/2012*.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1451/21.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi chemata în garanţie Universitatea B. ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a motiva această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a participat la concursul organizat- de Universitatea "B." în perioada decembrie 2003 - ianuarie 2004 pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia 22 din Statul de Funcţii al Catedrei de Matematică a Universităţii B., fiind declarat câştigător.
După validarea concursului de Consiliul Facultăţii de Matematică - Informatică, respectiv de Senatul Universităţii B., dosarul concursului a fost înaintat Ministerului Educaţiei Naţionale pentru emiterea ordinului de confirmare a titlului universitar.
În urma acestei proceduri, Ministerul a emis Ordinul nr. 3895/25.05.2004, prin care s-a hotărât ca reclamantului să nu i se acorde titlului didactic de profesor universitar.
Împotriva acestui act, reclamantul a formulat Contestaţia nr. 17088/06.06.2004, calea administrativă de atac fiind soluţionată prin Ordinul nr. 3967/26.04.2005, în sensul respingerii.
Ordinele nr. 3895/25.05.2004 şi nr. 3967/26.04.2005 au făcut obiectul unei acţiuni promovate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a solicitat anularea lor, cauza fiind soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1364/23.02.2011, în cuprinsul căreia instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii, soluţia rămânând definitivă prin respingerea recursurilor formulate.
S-a apreciat, contrar susţinerilor reclamantului, că acestea sunt actele care i-au vătămat drepturile reclamantului.
Instanţa de fond a apreciat că, în materia contenciosului administrativ, posibilitatea reparării prejudiciului este condiţionată de anularea actului administrativ, condiţie care, aşa cum s-a arătat anterior, nu este îndeplinită în speţă, de vreme ce reclamantul din prezenta cauză a renunţat la judecarea cererii având un astfel de obiect.
De asemenea, s-a reţinut că, deşi, prin încheierea de şedinţă din 05.12.2016, i s-a pus în vedere reclamantului să precizeze "dacă prejudiciul a cărui recuperare se solicită prin promovarea prezentei cereri de chemare în judecată reprezintă consecinţa emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 sau a Ordinelor nr. 3895/25.05.2004 şi nr. 3967/26.04.2005", acesta nu a făcut o astfel de precizare, ci a menţionat că solicită repararea prejudiciului produs ca urmare a emiterii cu întârziere a Ordinului nr. 4309/30.05.2011 .
Într-o atare situaţie, nesolicitându-se repararea prejudiciului produs prin emiterea nelegală a unui act administrativ, ci repararea unui prejudiciu în sens civil, Curtea a apreciat că în speţă nu suntem în ipoteza reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind temeiul de drept indicat de reclamant.
Şi în cazul în care, s-ar aprecia (deşi nu poate proceda de o asemenea manieră, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii) că, în realitate, reclamantul solicită repararea prejudiciului produs ca urmare a emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 (care, contrar susţinerilor reclamantului, nu a anulat sau revocat Ordinele nr. 3895/25.05.2004 şi nr. 3967/26.04.2005) acţiunea este neîntemeiată, prejudiciul având un mare grad de incertitudine.
Relativ la acest aspect, s-a reţinut, pe de o parte, că, în toată perioada în care reclamantul pretinde că a încercat un prejudiciu, acesta şi-a desfăşurat activitatea la A.S.E., iar, pe - de altă parte, că la dosar nu există nicio dovadă în sensul că reclamantul ar fi cumulat cele două norme didactice, aceasta fiind doar o posibilitatea şi nu o certitudine.
Mai mult decât atât, şi cele două ore suplimentare pe care susţine că le presupune norma de conferenţiar universitar în plus faţă de cea de profesor universitar i-au fost plătite, astfel că nu a suferit nici un prejudiciu.
De asemenea, referitor la diferenţa de venit dintre cele două norme didactice, relevant este că Ordinele nr. 3895/25.05.2004 şi nr. 3967/26.06.2005 nu au fost anulate, reclamantul renunţând la acţiunea care a avut ca obiect anularea acestor două acte normative.
S-a considerat că acesta este momentul în care prejudiciul încercat de reclamanta ar fi avut un grad de certitudine (fiind plasate în timp imediat după finalizarea procedurii de concurs pentru ocuparea locurilor libere) care ar fi permis repararea prejudiciului.
Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, s-a avut în vedere faptul că nu s-a probat în nici un fel că la data la data emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 (acesta fiind singurul act administrativ anulat, care ar face, astfel, posibilă promovarea unei acţiuni întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004) la Universitatea "B." existau locuri libere de profesor universitar şi că, în această situaţie, reclamantul, în lipsa actului administrativ nelegal, ar fi ocupat cu siguranţă unul dintre locuri.
În sfârşit, relativ la capătul de cerere având ca obiect obligarea la repararea prejudiciului moral, Curtea opinează că, în lumina celor prezentate anterior, reţinând şi faptul că, deşi reclamantul face referire la prestigiul ştiinţific de reputate matematician, cunoscut şi citat internaţional, la climatul de neîncredere printre membrii breslei sale şi timpul pe care ar fi putut să îl folosească pentru cercetare, nu a produs nicio dovadă care să ateste aceste aspecte, petitul este neîntemeiat.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, dat fiind faptul că Universitatea "B." nu are nicio atribuţie în ceea ce priveşte emiterea Ordinului nr. 4309/30.05.2011, ţinând cont şi de concluziile reclamantului în sensul că nu are pretenţii în raport cu chematul în garanţie (fără, însă, să renunţe la judecată în contradictoriu cu această parte), aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., dar şi împotriva încheierilor din 16.11.2015 şi 14.02.2017 prin care au fost respinse cererile de recuzare, considerând că aceste hotărâri sunt netemeinicie, nelegale şi a solicitat să fie admis recursul, casate hotărârile recurate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată, cu cheltuielile de judecată la fond şi în recurs, în ambele cicluri procesuale.
A fost criticată soluţia instanţei de fond pentru că ar conţine omisiuni, contradicţii şi motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, s-a considerat că, în afara acţiunii, instanţa de fond a reţinut că nu s-a probat în niciun fel că la data emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 (...) existau locuri libere de profesor universitar, problemă străină cauzei şi s-a făcut referire la OM nr. 3895/2004 şi OM nr. 3967/2005, care nu aveau legătură cu temeinicia acţiunii sale.
Recurentul susţine că prin sentinţa atacată instanţa de fond a reţinut greşit situaţia de fapt pentru că nu a înţeles că, deşi nu aceasta era problema ridicată prin acţiune, un ordin de confirmare ca profesor universitar, respectiv OM nr. 4309/2011, desfiinţează toate ordinele anterioare lui, adică OM nr. 565/2005, care la rândul său a desfiinţat OM nr. 3967/2005, contestat şi care a desfiinţat OM nr. 3895/25.05.2004. S-a spus că OM nr. 5656/12.12.2005 este absolut nerelevant în cauză pentru că el, ca şi cele anterioare, a fost anulat de sentinţa nr. 1629/7.04.2010 şi a stat la baza acţiunii sale.
Soluţia instanţei de fond, în opinia recurentului a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar a fost invocat şi art. 3041 C. proc. civ.
Judecătorul fondului nu a observat că doar după data comunicării Ordinului OM nr. 4309/2011 putea recurentul să solicite repararea prejudiciului creat de OM nr. 5656/2012, anulat prin hotărâre irevocabilă şi care prin însăşi existenţa lui a anulat pe cele precedente.
Din expertiza efectuată în cauză rezultă că în unii dintre anii universitari incidenţi cauzei recurentul a avut cumul de funcţii la B. unde a fost plătit doar la norma de conferenţiar universitar şi nu la aceea de profesor universitar, tocmai pentru că MECTS emisese tardiv OM nr. 4309/2011, dat instanţa de fond nu a respectat nici Decizia de casare nr. 1593/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Soluţia instanţei de fond cuprinde o eroare de aplicare a legii şi cu privire la chemata în garanţie, deoarece în primul ciclu procesual nu a fost discutată, iar apoi recurentul a formulat cerere în care a arătat că nu este îndeplinită cerinţa precisă pentru formularea unei cereri de chemare în garanţie a B. şi se impunea respingerea cererii ca inadmisibilă şi nu ca neîntemeiată, consecinţa legală fiind admiterea excepţiei calităţii procesuale pasive a B..
A fost criticată soluţia instanţei de fond şi pentru că recurentul îndeplinea condiţiile cerute de lege pentru revendicarea pagubelor produse prin necomunicarea actului de către MECTS sau, mai exact, prin comunicarea tardivă, după un alt proces (dosar nr. x).
Tot o aplicare greşită a legii s-a făcut şi pentru că instanţa de fond nu a ţinut seama de jurisprudenţa depusă la dosar (Decizia nr. 3164/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) prin care au fost acordate daune.
A fost încălcat principiul contradictorialităţii, dreptului la apărare al recurentului-reclamant şi dreptul la un proces echitabil pentru că la instanţa de fond nu s-au pus în discuţia părţilor aspectele noi deduse din multitudinea înscrisurilor solicitate de instanţă şi depuse de acesta.
Cât priveşte recursul împotriva încheierilor din 16.112.2015 şi 14.02.2017, de respingere a recuzărilor, recurentul a arătat că acestea trebuiau să fie admise şi pentru că dosarul nr. x nu a fost repartizat aleatoriu.
La rejudecarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în septembrie 2015, doamna judecător C., care se pronunţase în primul ciclu procesual pe fondul dosarului nr. x, a fost considerată compatibilă, iar în septembrie 2016 dosarul a fost reluat e un alt judecător fără a-i fi repartizat aleatoriu.
Acest nou judecător a repus cauza pe rol şi a solicitat depunerea unor înscrisuri, după efectuarea expertizei contabile.
Ataşat cererii de recurs s-a depus copia sentinţei civile nr. 238/03.06.2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal şi încheierea civilă din 09.12.2014.
Intimatul MECTS a depus întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost învestită, după precizarea cererii depusă în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu MECTS şi B. prin care a solicitat:
- plata drepturilor salariale pentru perioada 01.03.2004 - 01.10.2011, indexate cu rata dobânzii de politica monetara a BNR şi constând în suma de 339 219,3 RON;
- suma cuvenita ca urmare a faptului ca din 29.01.2004, conform deciziei Senatului B., a fost declarat câştigătorul concursului de profesor universitat pentru poz. 22 Algebra, de la Facultatea de Matematică - Informatica a sus-numitei universităţi, iar vina de a nu fi intrat in posesia banilor revenind MECTS;
- daune morale de 75 000 RON, constituite din cate 5000 RON/semestru universitar, pentru cele 15 semestre, cat a fost suspus oprobriului public şi suferinţelor, de către MECTS; consemnarea în carnetul său de munca (actualmente în poziţia corespunzătoare lui, din Registrul naţional al angajaţilor), a sumei de 339.219,3 RON, a drepturilor salariale de mai sus, ca parte efectiva şi absolut necesară la calculul viitoarei sale pensii de asigurări sociale; daune-interese de cate 1000 RON/zi, de la 7 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului, dar criticile recurentului ce vizează această soluţie sunt nefondate, ca şi cele referitoare la soluţiile instanţei de fond dispuse prin încheierile din 16.11.2015 şi 14.02.2017.
Prin încheierea din 16.11.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea reclamantului A. prin care a solicitat să se ia act de starea de incompatibilitate şi cea prin care a fost formulată cererea de recuzare a doamnei judecător C..
Criticile recurentului-reclamant împotriva acestei soluţii sunt nefondate, deoarece, chiar dacă dosarul nr. x a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca urmare a deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător C. nu era incompatibilă să soluţioneze cauza întrucât iniţial, a dispus respingerea acţiunii reclamantului ca tardivă, iar conform art. 99 alin. (6) din Hotărârea CSM nr. 387/2005 prin care a fost aprobat Regulamentul de ordine interioară a instanţelor de judecată, astfel cum a fost modificat, cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare/casare revin la completul iniţial investit.
Pentru a fi incident motivul de recuzare sau incompatibilitate prevăzut la art. 24 alin. (1) C. proc. civ. şi, respectiv, art. 27 alin. (7) C. proc. civ., se impune ca judecătorul să se fi pronunţat pe fondul pricinii, or, în speţă, doamna judecător C. a soluţionat cauza în primul ciclu procesual, pe baza unei excepţii, iar instanţa de recurs a apreciat că se impune soluţionarea cauzei pe fond şi, de aceea, soluţia dată prin încheierea din 16.11.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal este legală, iar criticile recurentului sunt nefondate.
Pentru că s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare după ce dosarul a fost soluţionat pe baza unei excepţii şi cu respectarea prevederilor art. 99 alin. (6) din Hotărârea Plenului CSM nr. 387/2005, nu era necesară repartizarea aleatorie după reînregistrarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru că dosarul a fost repartizat completului iniţial investit, căruia i-a fost transmis dosarul cu respectarea principiului repartizării aleatorii.
Prin încheierea din 14.02.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător D., formulată de reclamantul A..
Criticile recurentului în privinţa acestei încheieri vizează, în principal, faptul că nu s-a procedat la repartizarea aleatorie a dosarului în momentul în care doamna judecător C. a fost transferată de la Curtea de Apel Bucureşti la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă, situaţiile în care se procedează la o nouă repartizare aleatorie a unei cauze sunt strict şi limitativ prevăzute în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor, iar între acestea nu se regăseşte şi aceea în care un judecător ce a fost desemnat aleatoriu să soluţioneze o cauză, se transferă de la acea instanţă.
Transferul unui judecător de la o instanţă echivalează cu absenţa şi, deci, neparticiparea la judecata dosarului şi astfel devin aplicabile prevederile art. 110 alin. (8) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 de aprobare a Regulamentului de ordine interioară a instanţelor, potrivit cărora, în caz de absenţă, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanenţă.
De aceea, în cauză nu era necesară o nouă repartizare aleatorie a cauzei.
Nu pot constitui motive de recuzare nici faptul că judecătorul a repus cauza pe rol, după ce a dispus amânarea pronunţării, deoarece aceste măsuri procedurale sunt luate cu respectarea prevederilor art. 260 alin. (1) C. proc. civ. (1865) şi art. 151 alin. (1) C. proc. civ. (1865).
Cu privire la sentinţa pronunţată de instanţa de fond, primul motiv de recurs invocat a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv ce nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este nelegală când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Recurentul, în motivarea acestui motiv de recurs, invocă faptul că instanţa de fond a reţinut greşit situaţia de fapt şi a interpretat greşit acţiunea dedusă judecăţii, or, aceste aspecte nu se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Dar, chiar şi apreciind că această critică s-ar încadra în acest motiv de recurs, soluţia instanţei de fond este motivată cu respectarea prevederilor art. 261 C. proc. civ., fiind prezentate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor şi nu conţine nici motive contradictorii, astfel că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut ca fondat.
Al doilea motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea este nelegală dacă este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Chiar dacă nu a fost indicat textul sau textele de lege care au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de fond, însă pentru că au fost invocate şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., vor fi analizate criticile recurentului, critici ce sunt nefondate.
Cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2, 11, 17, 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004, iar, aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 1593/3.04.2015 a Înaltei Curţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, din variate considerente, de ordin procedural, cererile accesorii referitoare la acordarea daunelor materiale în numeroasele litigii ce au existat au rămas nesoluţionate pentru că reclamantul a renunţat la judecata lor, iar asupra acestor chestiuni de fapt urma să se aplece instanţa de rejudecare, în măsura în care va aprecia ca relevant şi necesar.
La rejudecare, instanţa a solicitat reclamantului, după repunerea cauzei pe rol la 05.12.2016, să precizeze dacă prejudiciul a cărui recuperare se solicită prin promovarea cererii de chemare în judecată reprezintă consecinţa emiterii Ordinului nr. 5656/12.12.2005 sau a Ordinelor nr. 3895/24.05.2014 şi Ordinului nr. 3967/24.05.2005.
Reclamantul a precizat că acţiunea sa decurge din tergiversarea şi refuzul emiterii de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice a Ordinului nr. 4309/30.05.2011 emis şi transmis abia în urma sentinţei irevocabile a Curţii de Apel Bucureşti nr. 4070/2011.
Pentru a verifica dacă soluţia instanţei e fond este legală şi temeinică se impun a fi făcute următoarele precizări:
Reclamantul a participat la concursul organizat- de Universitatea B. în perioada decembrie 2003 - ianuarie 2004 pentru ocuparea postului de profesor universitar, poziţia 22 din Statul de Funcţii al Catedrei de Matematică a universităţii ante - menţionate, fiind declarat câştigător.
După validarea concursului de Consiliul Facultăţii de Matematică - Informatică, respectiv de Senatul Universităţii B., dosarul concursului a fost înaintat Ministerului Educaţiei Naţionale pentru emiterea ordinului de confirmare a titlului universitar.
În urma acestei proceduri, Ministerul a emis Ordinul nr. 3895/25.05.2004 prin care s-a hotărâre ca reclamantului să nu i se acorde titlului didactic de profesor universitar.
Împotriva acestui act, reclamantul a formulat contestaţia nr. 17088/06.06.2004, calea administrativă de atac fiind soluţionată prin Ordinul nr. 3967/26.04.2005, în sensul respingerii.
Aceste două ordine (Ordinul nr. 3895/2004 şi Ordinul nr. 3967/2005) au fost contestate de către reclamant şi, în urma rejudecării dispuse de Înalta Curte, prin sentinţa civilă nr. 1364/23.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x, în baza art. 246 C. proc. civ. s-a constatat că reclamantul a renunţat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinului nr. 3967/2005 şi a Ordinului nr. 3895/2004, precum şi la judecarea excepţiilor de nelegalitate şi a fost respinsă în rest acţiunea reclamantului .
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 352/25.01.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării a emis, pe parcursul soluţionării celuilalt litigiu, Ordinul nr. 5656/12.12.2005, anexa 1, poziţia 5, care se referă la neconfirmarea reclamantului pe postul de profesor universitar, ordin ce a fost contestat prin cererea ce a formulat obiectul dosarului nr. x al Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1629/7.04.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost soluţionată această cerere şi a fost admisă în parte acţiunea reclamantului A..
A fost constatată nelegalitatea Ordinului MECI nr. 4801/2004 care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 5656/2005, a fost anulat în parte Ordinul MECI nr. 5656/2005, anexa 1, poziţia 5 şi obligat pârâtul să emită un ordin de confirmare a rezultatelor examenului susţinut de reclamant pentru postul de profesor universitar la catedra de matematică "B.".
Sentinţa nu a fost recurată, dar a fost formulată de către reclamantul A. o cerere de îndreptare a erorilor materiale şi de completare a omisiunii din sentinţa civilă nr. 1627/7.04.2010 a Curţii de Apel Bucureşti ce a format obiectul dosarului nr. x al Curţii de Apel Bucureşti, iar prin încheierea din 22.12.2010 a Curţii Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale şi completarea hotărârii.
Această încheiere a fost recurată, iar prin Decizia nr. 2248/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x a fost admis recursul declarat de A., a fost casată încheierea recurată, admisă în parte cererea în sensul că se va trece în dispozitivul sentinţei civile nr. 1629/7.04.2010 a CAB, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
"Constată nelegalitatea Ordinului Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării nr. 4821/2004. Obligă pârâtul la 6.428,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant".
Din prezentarea acestor litigii rezultă că susţinerile recurentului potrivit cărora Ordinul nr. 5656/12.12.2005 ar fi desfiinţat Ordinul nr. 3967/2005 şi Ordinul nr. 3895/2004, sunt nefondate.
Ordinul nr. 5656/2005 a fost emis de MECI la solicitarea formulată de reclamantul A., dar prin emiterea acestuia nu au fost revocate sau desfiinţate celelalte două ordine prin care erau respinse solicitările identice ale acestuia de confirmare a sa pe postul de profesor universitar în cadrul Universităţii B. din Bucureşti.
Mai mult, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei civile nr. 1364/23.02.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a renunţat la judecarea capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Ordinului nr. 3967/2005 şi Ordinul nr. 3895/2004, iar în considerentele sentinţei civile nr. 1629/7.04.2010 a Curţii de Apel Bucureşti nu rezultă că instanţa a apreciat că prin emiterea Ordinului nr. 5656/2005 ar fi fost revocate sau desfiinţate celelalte două ordine anterioare, în acea cauză fiind analizată numai legalitatea ordinului contestat.
Referitor la cele dispuse prin sentinţa civilă nr. 1629/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat cerere prin care a solicitat amendarea conducătorului instituţiei pârâte (MECTS) până la data când va emite ordinul de numire pe postul de profesor universitar la Catedra de Matematică a Universităţii B., începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003-2004.
Prin sentinţa civilă nr. 4070/7.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea reclamantului A. de aplicare a amenzii ca lipsită de interes, respinsă cererea de despăgubiri ca neîntemeiată, iar pârâtul Ministerul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului şi Ministrul Educaţiei Cercetării Tineretului şi Sportului au fost obligaţi la plata sumei de 1000 RON către reclamant.
Prin Decizia nr. 1436/16.03.20012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a fost admis recursul declarat de pârâtul MECTS, modificată sentinţa atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar recursul declarat de reclamantul A. a fost respins ca nefondat.
În considerentele sentinţei s-a constatat că la data de 30 mai 2011 MECTS a emis ordinul prin care se confirmă numirea recurentului pe postul de profesor universitar la catedra de matematică Facultatea de matematică informatică a Universităţii B. Bucureşti.
Într-adevăr, prin Ordinul nr. 4309/30.05.2011 emis de MECTS, s-a dispus punerea în executare a sentinţei civile nr. 1629/7.04.2010 pronunţată în dosarul nr. x al Curţii de Apel Bucureşti şi confirmat pe recurentul A. pe postul de profesor universitar poz. 22, algebră, la Catedra de matematică - Facultatea de matematică informatică a Universităţii B. din Bucureşti.
După prezentarea litigiilor existente între recurentul-reclamant A. şi pârâtul MECTS şi luând act de precizarea făcută de acesta în faţa instanţei de fond, potrivit căreia acţiunea sa decurge din tergiversarea şi refuzul emiterii de către pârât a Ordinului nr. 4309/30.05.2011, se constată că sunt nefondate criticile recurentului în privinţa soluţiei instanţei de fond.
De altfel, chiar recurentul precizează că Ordinul nr. 5656/12.12.2005 este absolut nerelevant în cauză.
Pentru că temeiul cererii de chemare în judecată este, între altele, şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, deşi recurentul în motivele de recurs nu a făcut trimitere la acesta, în baza art. 3041 C. proc. civ., instanţa de recurs va analiza dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de acest text, în raport de precizările reclamantului şi de criticile formulate în recurs.
Deşi au fost invocate prevederile art. 2, 17 şi 18 din Legea nr. 554/2004 ca temei al cererii de chemare în judecată, nici la aceste prevederi nu s-au făcut referiri în motivele de recurs, dar faţă de considerentele deciziei de casare (Dec. nr. 1593/2015 a ICCJ - SCAF) se va analiza incidenţa art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fara a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia sa cunoască întinderea pagubei".
Acest text instituie o situaţie de excepţie de la regula stabilită prin art. 8 coroborat cu art. 11 din acelaşi act normativ, aceea a acţiunilor de plină jurisdicţie, prin care să se solicite, printr-un capăt de cerere, acordarea despăgubirilor materiale şi/sau morale.
Această regulă stabileşte că cererea de despăgubiri reprezintă un capăt de cerere în cadrul acţiunii principale ce are ca obiect anularea unui act administrativ, pentru a da posibilitatea instanţei, atunci când analizează legalitatea acestuia, să decidă şi cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea acestui act, iar scindarea litigiului, prin introducerea ulterioară a cererii de despăgubire, reprezintă excepţia.
Chiar textul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la "anularea actului administrativ" şi de aceea, se poate considera că o cerere de acordare a despăgubirilor întemeiată pe art. 19 alin. (1) se poate formula numai dacă anterior a existat o acţiune în anulare a unui act administrativ, iar reclamantul nu a solicitat şi repararea prejudiciului cauzat prin emiterea acestui act.
Nu vor putea fi reţinute susţinerile recurentului potrivit cărora i-ar putea fi acordate despăgubiri pentru emiterea cu întârziere a unui act administrativ (respectiv Ordinul nr. 4309/2011 al MECTS), deoarece, în ipoteza în care persoana vătămată a obţinut o hotărâre judecătorească prin care o autoritate publică este obligată să încheie, să modifice sau să elibereze un anumit act, iar autoritatea publică nu se conformează hotărârii judecătoreşti, atunci partea vătămată are posibilitatea de a solicita instanţei de contencios administrativ aplicarea prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar art. 24 alin. (2) din acest act normativ, în forma în vigoare la momentul soluţionării litigiilor anterioare ale reclamantului, prevedea chiar acordarea de despăgubiri pentru întârzierea executării.
De aceea, nu se poate susţine că se pot obţine despăgubiri în cazul în care cererea vizează aplicarea art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi anterior nu s-a obţinut anularea unui act administrativ, despăgubirile fiind solicitate pentru repararea prejudiciului cauzat de emiterea unui act administrativ anulat printr-o hotărâre judecătorească.
Mai mult, în speţă, reclamantul solicită acordarea de despăgubiri nu ca urmare a anulării Ordinului nr. 5656/2005 (apreciat ca nerelevant în cauză de către recurent), ci pentru emiterea cu întârziere a Ordinului nr. 4309/2011.
Or, reclamantul, invocând sentinţa civilă nr. 1629/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi refuzul MECTS de a emite ordinul de numire astfel cum s-a dispus prin această sentinţă, a solicitat aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi acordarea de despăgubiri pentru emiterea cu întârziere a actului administrativ, iar prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă (Sentinţa nr. 4070/7.06.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 1436/2012 a ICCJ - SCAF), cererea sa a fost respinsă.
Nu s-ar putea susţine că, deşi o cerere de acordare a despăgubirilor pentru neemiterea unui act administrativ, întemeiată pe art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă, reclamantului îi mai poate fi admisă o cerere de acordare a despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, tot pentru neemiterea aceluiaşi act administrativ, pentru că s-ar opune puterea de lucru judecat a primei hotărâri.
În privinţa soluţiei instanţei de fond cu privire la cererea de chemare în garanţie a Universităţii B., criticile recurentului sunt nefondate.
Instanţa de fond a respins cererea de chemare în garanţie a Universităţii B. pentru două argumente: nu are nicio atribuţie în ceea ce priveşte emiterea Ordinului nr. 4309/30.05.2011 şi, ţinând seama de concluziile reclamantului, în sensul că nu are pretenţii în raport cu chematul în garanţie, dar fără a renunţa la judecată în contradictoriu cu acesta.
Recurentul susţine că cererea de chemare în judecată ar fi trebuit să fie respinsă ca inadmisibilă, consecinţa fiind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Universităţii B..
Mai întâi, dacă aprecia că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 60 C. proc. civ. - 1865, recurentul avea posibilitatea să renunţe la cererea de chemare în garanţie, dar nu a făcut-o.
În al doilea rând, recurentul nu ar putea invoca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Universităţii B. pentru că, în baza principiului disponibilităţii, putea să renunţe la cererea formulată în contradictoriu cu Universităţii B. şi nu să invoce lipsa acesteia de calitate procesuală pasivă.
Pentru că recurentul-reclamant nu a renunţat la cererea de chemare în garanţie şi pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 60 C. proc. civ. - 1865, soluţia instanţei de fond în privinţa acestei cereri este legală şi temeinică.
Pentru toate aceste considerente, apreciind că soluţia instanţei de fond a fost motivată şi nu a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a prevederilor legale, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1451 din 21 aprilie 2017, încheierii din data de 16 noiembrie 2015 şi încheierii din data de 14 februarie 2017, ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2018.