Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 iunie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, solicitând anularea actului administrativ care constă în refuzul nejustificat al pârâtului de a furniza datele de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare x şi x exprimat prin adresa nr. x/2014 şi obligarea pârâtului la furnizarea datelor de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare menţionate, cu cheltuieli de judecată.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 134 din 24 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea formulată şi, în consecinţă, s-a constatat refuzul nejustificat în soluţionarea cererii adresată de reclamantă autorităţii pârâte, fiind obligată pârâta să furnizeze datele de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare x şi x.
2. Recursul
Împotriva acestei sentinţe, pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor a formulat recurs, prin care a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
2.1. În motivarea cererii de recurs, s-a arătat că hotărârea judecătorească atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material, motiv de casare a acesteia prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.
Astfel cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta a învederat primei instanţe faptul că adresa nr. x/2014 emisă de aceasta nu are caracterul juridic al unui act administrativ tipic sau asimilat. Aceasta reprezintă o adresă de răspuns ce a fost comunicată reclamantei la cererea acesteia de furnizare a datelor de identificare a proprietarului/utilizatorului unui vehicul cu număr de înmatriculare românesc presupus a fi parcat/staţionat în Budapesta fără achitarea tarifului de staţionare, prin care se precizează cadrul legal naţional aplicabil ce reglementează transferul unor astfel de date în străinătate, având în vedere că furnizarea/dezvăluirea datelor de identificare ale proprietarului unui vehicul presupune o prelucrare de date cu caracter personal respectiv o prelucrare a codului numeric personal al persoanei vizate.
Actele administrative a căror analiză de legalitate intră conform art. 1 din Legea nr. 554/2004 în competenţa instanţei de contencios administrativ trebuie delimitate de adrese, precizări ori circulare care nu fac decât să expună un punct de vedere sau să aducă la cunoştinţă o hotărâre luată de organele abilitate de lege spre a fi executată.
Faţă de dispoziţiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, adresa de răspuns la solicitarea reclamantei de identificare a proprietarilor vehiculelor înmatriculate în circulaţie sub nr. x şi x nu poate fi calificată act administrativ, ci reprezintă o simplă adresă de răspuns, nefiind act administrativ în sensul art. 8 din lege. Întrucât adresa menţionată nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi act administrativ, anularea ei apare ca inadmisibilă, iar pentru aceste considerente a solicitat admiterea excepţiei invocate şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Mai mult, recurenta a arătat că răspunsul comunicat petentei prin adresa nr. x/2014 nu are caracterul unui refuz nejustificat de a-i soluţiona cererea, cu exces de putere, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu modificările şi completările ulterioare. Soluţionarea nefavorabilă a unei cereri de către o autoritate publică nu poate fi calificată ca fiind un refuz nejustificat al acesteia de soluţionare a cererii bazat pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere adică pe exces de putere, atâta timp cât acest refuz se întemeiază/este justificat pe dispoziţiile legale naţionale aplicabile obiectului cererii.
Pe fond, s-a arătat că intimata-reclamanta a solicitat instanţei anularea adresei DRPCIV nr. x/05.12.2014 şi obligarea la furnizarea datelor de identificare ale proprietarilor vehiculelor înmatriculate în circulaţie sub nr. x şi x. Informaţiile solicitate de către reclamantă conţin date cu caracter personal ale proprietarilor respectivelor vehicule, date ale cărui transfer se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (1) ale Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, modificată şi completată, iar în cauză nu a fost dovedită îndeplinirea nici uneia dintre aceste condiţii.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din Decizia Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal nr. 132/2011 privind condiţiile prelucrării codului numeric personal şi a altor date cu caracter personal, având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală.
De asemenea, având în vedere faptul că reclamanta este persoană juridică de drept privat maghiară cu sediul în Budapesta, pentru solicitarea datelor cu caracter personal dintr-o bază de date a Ministerului Afacerilor Interne (gestionată de către o autoritate publică aflată sub autoritatea Ministerului Afacerilor Interne) sunt incidente dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 677/2001.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Dispoziţia ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state, "prelucrările de date cu caracter personal care implică transmiterea acestora către statele membre ale Uniunii Europene şi state din zona economică europeană, se declară Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal conform art. 22 din Legea nr. 677/2001, modificată şi completată".
Prima instanţă îşi întemeiază în drept soluţia pronunţată pe prev. art. 5 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 677/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, potrivit căruia datele cu caracter personal referitoare la o anumită persoană pot fi dezvăluite fără consimţământul acesteia când: " prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate".
Or, astfel cum însăşi prima instanţă reţine în considerentele hotărârii judecătoreşti atacate, reclamanta a oferit doar indicii în sprijinul susţinerilor sale referitoare la interesul legitim afirmat pentru care a solicitat furnizarea datelor cu caracter personal ceea ce nu poate echivala cu dovada unui interes legitim, astfel cum prevăd dispoziţiile legale naţionale.
De asemenea, împrejurarea că reclamanta a depus la dosarul cauzei poze cu două autovehicule cu numere de înmatriculare româneşti staţionate într-o parcare din Budapesta fără tichet de plată în parbriz, nu poate constitui dovada că acele vehicule au fost parcate în respectiva zonă de către proprietarul sau utilizatorul acestora înregistraţi în baza de date administrată de recurentă ale cărui date de identificare au fost solicitate, situaţie în care furnizarea datelor de identificare ale acestora ar prejudicia drepturile persoanelor vizate.
Pe de altă parte, prima instanţă a soluţionat favorabil cererea reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu a făcut dovada susţinerilor sale cu privire la calitatea de administrator al respectivei zone din Budapesta - Republica Ungaria în care parcarea vehiculelor era cu plată (şi unde a susţinut că au fost depistate autovehiculele cu numere de înmatriculare româneşti ca fiind parcate fără tichet de plată în parbriz), apreciind eronat, în lipsa oricăror dovezi ale reclamantei că susţinerile acesteia sunt conforme cu realitatea, ceea ce echivalează cu lipsa justificării interesului legitim al reclamantei cu privire la cererea de furnizare a datelor.
De asemenea, se arată că o soluţie legală a cauzei impunea o analiză a primei instanţe cu privire la diferenţele de regim juridic existente între sistemele de drept ale celor două state în materie, întrucât, potrivit Oficiului Responsabilului cu Protecţia Datelor Personale din România, structură specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne în îndrumarea coordonarea şi monitorizarea aplicării unitare a legislaţiei în domeniu protecţiei persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul structurilor/unităţilor MAI, în lipsa unui tratat între cele două state, există riscuri ca o eventuală dezvăluire a datelor cu caracter personal, în condiţiile date, să fie de natură a afecta interesele şi drepturile fundamentale ale persoanei vizate.
În drept, au fost invocate Legea nr. 554/2004, Legea nr. 677/2001, O.G. nr. 83/2001, Deciziile ANSPDCP nr. 28/07.03.2007 şi nr. 132/2011.
În temeiul art. 411 pct. 2 din C. proc. civ., s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsa sa.
Cererea de recurs a fost timbrată cu 100 RON taxă judiciară de timbru conform art. 24 din O.U.G. nr. 80/2013.
2.2. Întâmpinarea
Intimata-reclamantă A.("Societate cu răspundere limitata pentru menţinerea in funcţiune a sistemului de taxare A.") a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
Cu privire la critica referitoare la soluţia data in rezolvarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, se arată ca respingerea excepţiei este întemeiată, din moment ce, indiferent de denumirea înscrisului, acesta poate fi circumscris noţiunii de act administrativ asimilat. Înscrisul conţine decizia unei autorităţi administrative de respingere a furnizării datelor de identificare a proprietarilor/utilizatorilor de autovehicule, date care sunt necesare pentru realizarea unui interes legitim al intimatului-reclamant (de urmărire şi încasare a creanţei sale născuta in urma neplăţii serviciilor de parcare din partea proprietarilor/utilizatorilor), în condiţiile in care interesul legitim este dovedit şi nu sunt impedimente legale in calea furnizării acestor date. Atât punerea in întârziere a debitorului, cat şi parcurgerea procedurii legale de recuperare a creanţelor denota interesul legitim prezent, interes care poate fi realizat numai prin dezvăluirea datelor debitorului proprietar/utilizator.
Cu privire la critica care priveşte fondul cauzei, se arată ca aceasta nu este fondata. În principal, critica priveşte următoarele aspecte: nu a făcut dovada unui interes legitim, ci a oferit numai indicii in sprijinul acestui interes; nu a făcut dovada susţinerilor referitoare la calitatea sa de administrator al respectivei zone de parcare, unde a parcat autoturismul; in lipsa unui tratat dintre cele doua state, o eventuala dezvăluire a datelor proprietarilor/utilizatorilor de autovehicule ar fi de natura sa afecteze interesele şi drepturile fundamentale.
Intimata solicita respingerea criticii recurentei privind lipsa interesului legitim, ca nefondată. Temeiul juridic al solicitării este cuprins in Hotărârea Consiliului Capitalei Budapesta nr. 30/201 (VI.04), care prevede obligativitatea plăţii taxei de staţionare în zona în care autoturismul a staţionat şi Legea nr. 1 din 1988 din Ungaria, paragraful 48 alin. (5) care permite autorităţilor unităţilor administraţiei locale sa delimiteze zone de staţionare cu plata. In baza paragrafului 9/D alin. (3) din cel din urma act normativ arătat, staţionarea pe drumurile publice din interiorul localităţilor da naştere unui raport juridic civil, (nu contraventional) in virtutea legii, intre proprietarul/operatorul autovehiculului şi unitatea administrativ teritoriala sau societatea comerciala desemnata cu perceperea taxelor de staţionare in zonele de parcare cu plata.
Pentru ca autovehiculul (pentru care au fost solicitate datele proprietarului/utilizatorului) a fost găsit fara taxa de parcare achitata, acest eveniment a determinat afişarea actului constatator al parcării fara taxa in parbrizul autovehiculului, spre ştiinţa achitării taxei pentru proprietar/utilizator. In continuare, din cauza neachitării taxei, intimatul-reclamant trebuie sa efectueze demersurile legale pentru recuperarea creanţei sale.
Recuperarea unei pagube dovedeşte un interes legitim existent, chiar ocrotit, patrimonial, din moment ce prin neachitarea creanţei de parcare se cauzează o paguba intimatei-reclamante. In aceste condiţii, intimata-reclamanta trebuia sa comunice către proprietarul/utilizatorul autovehiculului cuantumul creanţei, iar ulterior, in caz de neplata din partea acestuia, sa treacă la proceduri de încasare, demersurile legale dovedind interesul legitim; prin necomunicarea datelor, s-a împiedicat exercitarea interesului legitim.
Intimata reclamanta a solicitat respingerea criticii privind incertitudinea calităţii de administrator al intimatei-reclamante asupra zonei de parcare unde a fost găsit autovehiculul pentru care au fost solicitate datele proprietarului/utilizatorului. Dincolo de faptul că aceasta este o apreciere născuta în faza recursului, nefiind invocata la dezbaterile de fond a cauzei, este de rea-credinţă, din moment ce s-a făcut dovada cu fotografiile expuse recurentului parat, ca intimata-reclamanta este cea care a emis procesele-verbale de constatare a parcării, afişate în parbrizul autovehiculului.
Pe de alta parte, motivul de recurs nu poate fi primit, pentru ca nu are legătura cu refuzul comunicării datelor proprietarilor/utilizatorilor de. autovehicule, refuz care, chiar potrivit afirmaţiilor şi susţinerilor în cursul cauzei, nu a fost determinat de incertitudinea recurentului cu privire la calitatea de administrator al intimatului reclamant asupra zonei unde s-a produs parcarea fara plata, ci de temerile in legătura cu vătămările drepturilor fundamentale ale proprietarului/utilizatorului autovehiculului.
De asemenea, incertitudinea administratorului asupra zonei de parcare eventual s-ar putea invoca ca o apărare de fond într-o eventuala cauza in pretenţii băneşti, dacă proprietarul ar contesta procesul-verbal de constatare a parcării emis din punctul de vedere al administratorului zonei de parcare unde a fost surprins. Considera intimata ca aspectul invocat nu poate constitui temei al refuzului nelegal, de emitere al actului administrativ asimilat, având in vedere ca in procedura de răspuns nu sunt reglementate filtre de "verificare" a solicitanţilor.
Intimata a solicitat respingerea criticii referitoare la neîndeplinirea condiţiei de transfer a datelor, având in vedere ca, astfel cum însăşi pârâta a arătat şi a demonstrat prin adresa sa nr. x/05.122014, autorizarea transferului de date nu este necesara conform art. 1 alin. (2) din Decizia Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Protecţiei Datelor cu Caracter Personal nr. 28/2007 când se face către un stat membru al Uniunii Europene, având în vedere faptul ca datele se bucură de aceeaşi protecţie specială în toate statele membre a Uniunii Europene, având in vedere faptul ca Directiva 95/46/CE este transpusă in legislaţia romana; intenţia legiuitorului european, prin art. 7 lit. f) din directiva, transpus prin art. 5 lit. e) nu poate fi interpretată în sensul ca conferă un drept absolut şi discreţionar autorităţilor romane de a refuza după bunul plac orice cerere de furnizare de date, inclusiv cu efectul favorizării unor debitori care se sustrag de la plata obligaţiilor faţă de creditorii străini.
2.3. Răspunsul la întâmpinare
Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi întâmpinarea i-a fost comunicată în termenul legal.
3. Procedura de soluţionare a recursului
3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 23 martie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.
Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 20 septembrie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru soluţionarea recursului conform art. 493 alin. (5) sau 6 din C. proc. civ. pe cale de consecinţă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
3.2. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
3.2.1. Situaţia de fapt, reţinută de prima instanţă
În fapt, aşa cum a reţinut prima instanţă, la data de 08.10.2014, intimata-reclamantă - o societate cu răspundere limitata pentru menţinerea in funcţiune a sistemului de taxare local din Budapesta, Ungaria- a solicitat Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Bucureşti să îi comunice datele de identificare ale proprietarului/utilizatorului autoturismelor cu numerele de înmatriculare x şi x, având în vedere că acestea au fost găsite la data de 03.09.2014 staţionate în zone cu plată din Budapesta, Ungaria, fără a avea afişată pe bord dovada de achitare a taxei de staţionare, deţinătorii datorând societăţii reclamante (care menţine în funcţiune sistemul de taxare parcări A.) suma de 18.040 Ft. (259,55 RON) fiecare, în temeiul Hotărârii de Consiliu Budapesta nr. 30/2010 şi al Legii nr. 1/1988.
Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Bucureşti, apreciind că nu are atribuţii în acest sens, a transmis petiţia, la data de 04.11.2014, spre competentă soluţionare recurentei-pârâte Direcţiei Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor Bucureşti (DRPCIV Bucureşti), prevalându-se de prevederile art. 114 alin. (1) din O.G. nr. 83/2001.
Prin adresa de răspuns nr. x/17.11.2014, recurenta-pârâtă DRPCIV Bucureşti a respins solicitarea sa, arătând că datele respective cad sub incidenţa Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date şi că nu a identificat o normă legală care să stabilească în sarcina sa obligaţia de a le comunica.
Împotriva acestei adrese, intimata-reclamantă a înţeles să formuleze plângere prealabilă, în cuprinsul căreia a invocat faptul că art. 24 alin. (1) lit. b) din Instrucţiunile nr. 27/2010 privind măsuri de natură organizatorică şi tehnică pentru asigurarea securităţii prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de către structurile MAI permit comunicarea informaţiilor solicitate, în temeiul art. 5 din Legea nr. 677/2001.
Recurenta-pârâtă a răspuns cu adresa nr. x/2014, prin care a arătat că cererea reclamantei excede cadrului legal aplicabil soluţionării cererii sale reprezentat de Legea nr. 677/2001 şi de deciziile preşedintelui ANSPDCP şi a menţionat neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 29 alin. (1) din Lege şi Decizia Preşedintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state precum şi Directiva 2011/82/UE, care reglementează schimbul de date în materie contravenţională.
S-a susţinut, în cuprinsul adresei amintite, că în situaţiile enumerate la art. 29 alin. (1) din lege, transmiterea datelor cu caracter personal către statele membre UE şi statele din zona economică europeană, se declară ANSPDCP, dar nu sunt supuse autorizării, deoarece acestora li s-a recunoscut un nivel de protecţie adecvat (Decizia preşedintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state). De asemenea, potrivit Directivei nr. 2011/82/UE, aflată în curs de operaţionalizare la nivelul statelor membre UE, schimbul de date privind unele contravenţii se va realiza numai între autorităţile naţionale, explicit definite. În consecinţă, în cadrul normativ analizat, nu a fost identificată o normă legală care să stabilească obligaţia autorităţilor de a comunica datele cu caracter personal solicitate.
3.2.2. În ceea ce priveşte criticile referitoare la invocarea greşitei respingeri a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii
Recurenta-pârâtă a invocat, în faţa instanţei de fond, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de împrejurarea că adresa de răspuns la solicitarea reclamantei nu poate fi calificată ca act administrativ în raport de prev. art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Recurenta-pârâtă a susţinut că adresa nr. x/2014 emisă de aceasta nu are caracterul juridic al unui act administrativ tipic sau asimilat.
Prin încheierea de la data de 17 septembrie 2015, prima instanţă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că înscrisul, indiferent de denumirea sa, poate fi circumscris noţiunii de act administrativ asimilat.
Înalta Curte constată că, potrivit art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de persoană vătămată în sensul contenciosului administrativ este definită de legiuitor prin raportare fie la un act administrativ, fie la nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Dincolo de definiţia actului administrativ (tipic) de la art. 2 lit. c) din lege ("actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ"), la art. 2 lit. i) din lege se reglementează noţiunea de refuz nejustificat de a soluţiona o cerere (actul administrativ asimilat conform art. 2 alin. (2) din lege), constând în "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".
Or, înscrisul atacat prin acţiunea de faţă (adresa nr. x/2014 emisă de recurenta-pârâtă) conţine decizia acesteia de respingere a solicitării intimatei-reclamante de furnizare a datelor de identificare a proprietarilor/utilizatorilor de autovehicule, reprezentând o exprimare explicită a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Pe de altă parte, faptul că reclamanta a înţeles să uziteze de procedura plângerii prealabile reglementate de prev. de art. 7 din Legea contenciosului administrativ în cazul unui refuz nejustificat, deşi o asemenea plângere nu era obligatorie (faţă de prev. art. 7 alin. (5) din lege), nu determină inadmisibilitatea contestării în faţa instanţei şi a răspunsului la plângerea prealabilă, răspuns care, care şi operaţiune administrativă ulterioară emiterii actului administrativ asimilat, poate fi verificat sub aspectul legalităţii împreună cu actul administrativ asimilat.
Ca atare, cât timp sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, existând un act administrativ asimilat, a cărui legalitate se verifică de instanţa de contencios administrativ, adresa de răspuns la plângerea prealabilă nu reprezintă decât o confirmare suplimentară a refuzului de soluţionare favorabilă a cererii, astfel că nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii pe acest motiv. Nu se poate considera că această adresă reprezintă o simplă informare a reclamantei, aceasta depăşind cadrul unei simple aduceri la cunoştinţă, fiind chiar înscrisul care confirmă poziţia recurentei-pârâte cu privire la actul administrativ asimilat constând in refuzul de admitere a cererii, indicând motivele de fapt şi de drept avute în vedere de autoritatea administrativă în acest sens.
Tocmai argumentul recurentei, în sensul că soluţionarea nefavorabilă a unei cereri de către o autoritate publică nu poate fi calificată ca fiind un refuz nejustificat al acesteia de soluţionare a cererii bazat pe depăşirea limitelor dreptului de apreciere (pe exces de putere), atâta timp cât acest refuz este justificat pe dispoziţiile legale naţionale aplicabile obiectului cererii, duce la concluzia că adresa menţionată îndeplineşte condiţiile unui act administrativ, a cărui legalitate trebuie să fie verificată de instanţă, tocmai pentru a identifica dacă există o justificare faptică şi juridică corectă a respingerii solicitării.
În concluzie, acest motiv de critică referitor la invocarea greşitei respingeri a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, este nefondat.
3.2.3. În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la fondul cauzei
Ca şi premisă, se reţine că, potrivit art. 114 şi 115 lit. f) din O.G. Nr. 83 din 30 august 2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple şi serviciilor publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor, recurenta-pârâtă DRPCIV ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, are atribuţia de a furniza, în condiţiile legii, date de identificare a persoanei, solicitate de autorităţi şi instituţii publice, operatori economici şi de alte persoane juridice pentru derularea unor acţiuni de interes general reglementate prin acte normative.
Legea la care se referă textul anterior citat este reprezentată de Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date. Conform art. 3 lit. b) din Legea nr. 677/2001, transferul de date cu caracter personal este o forma de prelucrare a acestora.
La aceeaşi lege face trimitere şi art. 24 alin. (1) din Instrucţiunile nr. 27 din 3 februarie 2010 privind măsurile de natură organizatorică şi tehnică pentru asigurarea securităţii prelucrărilor de date cu caracter personal efectuate de către structurile/unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor:
"(1) Datele cu caracter personal se pot comunica între operatori şi împuterniciţii acestora sau între operatori sau împuterniciţi ai acestora şi alte instituţii ori organisme publice sau entităţi de drept public sau privat în una dintre următoarele situaţii:
a) dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul expres şi neechivoc pentru comunicarea datelor sale;
b) fără consimţământul persoanei vizate în cazurile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
c) în cazul prelucrării datelor cu caracter personal în activităţile de prevenire, cercetare şi combatere a infracţiunilor, precum şi de menţinere şi asigurare a ordinii publice, în condiţiile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 238/2009."
Ca regulă, potrivit dispoziţiilor acestei legi, prelucrarea codului numeric personal sau a altor date cu caracter personal având o funcţie de identificare de aplicabilitate generală poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat în mod expres consimţământul (art. 8 alin. (1) lit. a) din lege) sau prelucrarea este prevăzută în mod expres de o dispoziţie legală (art. 8 alin. (1) lit. b) din lege).
Ipoteza de la art. 8 alin. (1) lit. b) din lege se detaliază în prev. art. 5 alin. (2) lit. e), care stabilesc următoarele:
"(2) Consimţământul persoanei vizate nu este cerut în următoarele cazuri: (...) e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate."
În speţă, se pune în discuţie aplicabilitatea prev. art. 8 alin. (1) lit. b) din lege coroborat cu prev. art. 5 alin. (2) lit. e) din aceeaşi lege, aceste din urmă prevederi fiind transpunerea disp. art. 7 lit. f) din Directiva 5/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date ("prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulţi terţi, cu condiţia ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protecţie în temeiul articolului 1 alin. (1)").
Condiţiile ce trebuie, astfel, îndeplinite, pentru a se permite prelucrarea datelor cu caracter personal fără acordul persoanei vizate sunt următoarele:
- prelucrarea să fie necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terţului căruia îi sunt dezvăluite datele;
- acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate.
În ceea ce priveşte prima condiţie, aceea ca intimata-reclamantă să dovedească un interes legitim, Înalta Curte constată că a fost îndeplinită. Astfel, din înscrisurile noi depuse în faza procesuală a recursului, rezultă că cele două autoturisme cu privire la ai căror proprietari se solicită comunicarea datelor cu caracter personal, au fost staţionate pe străzi ce intra în sfera de atribuţii a reclamantei, conform Hotărârii Consiliului Capitalei Budapesta nr. 30/201 (VI.04), care prevede obligativitatea plăţii taxei de staţionare (Varalja utca 23, respectiv Csalogany utca 22) dosar recurs.
De asemenea, paragraful 48 alin. (5) din Legea nr. 1 din 1988 din Ungaria, permite autorităţilor unităţilor administraţiei locale sa delimiteze zone de staţionare cu plata. In baza paragrafului 9/D alin. (3) din cel din urma act normativ arătat, staţionarea pe drumurile publice din interiorul localităţilor da naştere unui raport juridic civil, (nu contraventional) in virtutea legii, intre proprietarul/operatorul autovehiculului şi unitatea administrativ teritoriala sau societatea comerciala desemnata cu perceperea taxelor de staţionare in zonele de parcare cu plata.
Reclamanta a întocmit două documente constatatoare, în virtutea cărora intenţionează efectuarea demersurilor legale pentru recuperarea creanţei sale. Or, cum în mod corect a susţinut intimata-reclamantă, recuperarea unei pagube dovedeşte un interes legitim existent, patrimonial, din moment ce prin neachitarea creanţei de parcare se cauzează o paguba; astfel, prelucrarea datelor cu caracter personal este necesară pentru exercitarea interesului său legitim.
Înalta Curte constată că este neîntemeiată susţinerea recurentei, în sensul că nu a fost dovedită în mod cert calitatea intimatei de administrator asupra zonei de parcare unde au fost găsite autovehiculele pentru care au fost solicitate datele proprietarului/utilizatorului. Deşi instanţa de recurs nu consideră, similar intimatei, că o asemenea susţinere ar fi fost interzisă în faza procesuală a recursului, cât timp această susţinere era un subargument adus motivului de casare referitor la greşita aplicare a legii, se constată că dovada calităţii de administrator al zonei de parcare amintite a fost făcută în mod indubitabil, prin înscrisurile administrate în faza procesuală a recursului.
Deşi este corectă susţinerea intimatei, în sensul că refuzul de prelucrare a datelor nu a fost determinat de incertitudinea recurentului cu privire la calitatea de administrator al intimatului asupra zonei unde s-a produs parcarea fara plata, ci de temerile in legătura cu vătămările drepturilor fundamentale ale proprietarului/utilizatorului autovehiculului, totuşi instanţa nu poate face abstracţie de necesitatea verificării îndeplinirii condiţiei existenţei unui interes legitim al terţului care solicită această prelucrare, astfel că această apărare intra în sfera de verificare ex officio a instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, aceea ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei vizate, Înalta Curte reţine că este, de asemenea, îndeplinită. Astfel, cum în mod corect a statuat intimata, nu există un drept fundamental al unei persoane, cu privire la care se pretinde existenţa unei obligaţii legale de plată, de a se sustrage de la o asemenea plată.
În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de refuz reţinut de recurenta-pârâtă, în sensul că nu a fost identificată o normă legală care să stabilească în sarcina sa obligaţia de a prelucra datele cu caracter personal solicitate, este neîntemeiat, norma legală fiind reprezentată de prev. art. 5 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 677/2001, ale cărui condiţii erau îndeplinite.
Pe de altă parte, nici celelalte motive de refuz avansate de recurentă nu pot fi reţinute.
Astfel, invocarea neîndeplinirii cerinţelor impuse de art. 29 alin. (1) din Lege şi de Decizia Preşedintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state precum şi Directiva 2011/82/UE, care reglementează schimbul de date în materie contravenţională, sunt nejustificate.
Pe de o parte, autorizarea transferului de date nu este necesară conform art. 1 alin. (2) din Decizia Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Protecţiei Datelor cu Caracter Personal nr. 28/2007 când se face către un stat membru al Uniunii Europene, având în vedere faptul ca datele se bucură de aceeaşi protecţie specială în toate statele membre a Uniunii Europene, faţă de faptul că Directiva 95/46/CE este transpusă in legislaţia romana.
Pe de altă parte, conform art. 2 din Decizia nr. 200 din 14 decembrie 2015 privind stabilirea cazurilor de prelucrare a datelor cu caracter personal pentru care nu este necesară notificarea, precum şi pentru modificarea şi abrogarea unor decizii, emisa de Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal:
"(1) Cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 29 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în toate situaţiile, inclusiv în cele prevăzute la art. 1, transferul datelor cu caracter personal către statele situate în afara Uniunii Europene, a Zonei Economice Europene, precum şi către statele cărora Comisia Europeană nu le-a recunoscut, prin decizie, un nivel de protecţie adecvat va face obiectul notificării Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
(2) Transferurile prevăzute la alin. (1), efectuate în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 677/2001, cu modificările şi completările ulterioare, sunt supuse autorizării de către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal."
Ca atare, în situaţiile enumerate la art. 29 alin. (1) din lege, transmiterea datelor cu caracter personal către statele membre UE şi statele din zona economică europeană, se declară ANSPDCP, dar nu sunt supuse autorizării, deoarece acestora li s-a recunoscut un nivel de protecţie adecvat (Decizia preşedintelui ANSPDCP nr. 28/2007 privind transferurile datelor cu caracter personal către alte state).
În ceea ce priveşte motivul de refuz legat de faptul că, potrivit Directivei nr. 2011/82/UE, aflată în curs de operaţionalizare la nivelul statelor membre UE, schimbul de date privind unele contravenţii se va realiza numai între autorităţile naţionale explicit definite, Înalta Curte constată că Directiva amintită nu este incidentă cauzei, cât timp, potrivit paragrafului 9/D alin. (3) din Legea nr. 1 din 1988 din Ungaria, staţionarea pe drumurile publice din interiorul localităţilor da naştere unui raport juridic civil, iar nu contraventional.
În concluzie, singurele condiţii ce trebuiau îndeplinite de intimata-reclamantă pentru a justifica solicitarea sa de prelucrare a datelor cu caracter personal erau cele de la art. 5 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 677/2001, condiţii ce au fost îndeplinite în prezenta cauză. Tocmai prin dovedirea suplimentară a acestor condiţii, soluţia dată în prezenta cauză se distanţează de soluţia dată în litigiul similar invocat de către recurentă. Ca atare, în mod nelegal a reţinut recurenta-pârâtă faptul că nu a fost identificată o normă legală care să stabilească obligaţia autorităţilor de a comunica datele cu caracter personal solicitate.
Astfel, toate criticile aduse de recurenta-pârâtă soluţiei date de prima isntanţă, sunt nefondate.
3.3. Temeiul procedural al soluţiei date recursului
În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâta Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor împotriva sentinţei nr. 134/CA din 24 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosar nr. x în contradictoriu cu intimata-reclamanta A., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 martie 2018.