Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - D.G.R.F.P. Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, în temeiul art. 14 din
Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.05.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.05.2015, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actelor administrative menţionate.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 118 din 4 septembrie 2015, a admis cererea formulată de reclamantă, suspendând executarea Deciziei de impunere nr. x/29.05.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.05.2015, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actelor administrative menţionate.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurenta a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse şi în faţa primei instanţe, susţinând că prima instanţă nu a motivat în fapt şi în drept considerentul pentru care a apreciat că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, aceasta a făcut trimitere generic la această situaţie, respectiv că inspectorii fiscali au încălcat normele de procedură, că au fost consemnate situaţii de fapt eronate şi faptul că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
În opinia recurentei, în mod greşit prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Astfel, susţinerile reclamantei referitoare la aşa-zisa încălcare a normelor de procedură de către inspecţia fiscală nu au suport în fapt şi în drept, nefiind de natură a crea o evidentă aparenţă de nelegalitate a actelor atacate, raportat la aspectele de formă ale acestora, de altfel au fost doar simple afirmaţii fără a se face vreo dovadă a încălcării prevederilor legale cuprinse în Titltul VII-art. 94-1094 din Codul de procedură fiscală.
Legat de aparenţa de nelegalitate, pe fond, a actelor administrative fiscale contestate, a arătat, de asemenea, că prima instanţă nu a prezentat motivele care să conducă la concluzia că organele fiscale ar fi consemnat situaţii de fapt eronate şi că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, care să creeze o aparenţă de nelegalitate, pentru a se putea reţine îndeplinirea cazului bine justificat.
Referitor la paguba iminentă, recurenta a considerat că în mod nejustificat prima instanţă a reţinut că prin punerea în executare a deciziei de impunere s-ar crea o astfel de pagubă, raportat la cuantumul debitului, la numărul angajaţilor, la împrejurarea că este parte în mai multe contracte de achiziţie publică şi la faptul că are în desfăşurare contracte de credite, ceea ce ar conduce la imposibilitatea desfăşurării activităţii, având în vedere cifra de afaceri şi bunurile deţinute în patrimoniu, astfel încât societatea nu ar intra în incapacitate de plată.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea cererii de suspendare a executării actelor administrative atacate.
4. Apărarea intimatei-reclamante
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică, susţinând că în cauză în mod corect s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În esenţă, a susţinut că aspectele de procedură privind desfăşurarea inspecţiei fiscale nu reprezintă motivul primordial al contestaţiei, ci faptul că diferenţele de obligaţii fiscale stabilite suplimentar se datorează interpretării eronate a situaţiei de fapt fiscale, respectiv derularea de operaţiuni economice cu diverse societăţi comerciale ce apăreau cu risc fiscal în bazele de date ale ANAF, dar care erau active din punct de vedere fiscal şi înregistrate în scopuri de TVA la data derulării tranzacţiilor economice.
5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru
Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 25 mai 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 28 septembrie 2017.
6. Procedura derulată în recurs
6.1. La data de 8 noiembrie 2017, petenţii B. şi C., în calitate de angajaţi ai societăţii intimate, au depus cerere de intervenţie accesorie în interesul acesteia, conform art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., solicitând admiterea cererii şi respingerea recursului formulat în cauză, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, fiind legală şi temeinică.
Prin încheierea de şedinţă din data 25 ianuarie 2018, Înalta Curte a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de petenţii B. şi
C. în sprijinul apărării intimatei-reclamante, apreciind că aceştia nu justifică un interes în prezenta cauză.
6.2. Prin cererea înregistrată la data de 25 ianuarie 2018, intimata-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, prima teză, din Legea nr. 554/2004, cu privire la înţelesul cazului bine justificat, întrucât încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţia României, referitoare la calitatea legii în componenta sa privind cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii, şi art. 21, art. 52, art. 53 şi art. 73 din Constituţie, prin raportare la Legea nr. 554/2004.
Totodată, a susţinut că dispoziţia criticată încalcă principiul securităţii juridice, principiul accesibilităţii şi previzibilităţii, principiul interpretării unitare a legii, a accesului la justiţie.
În opinia intimatei, Legea contenciosului administrativ limitează dreptul de acces la justiţie, în mod indirect, prin instituirea unei condiţii obligatorii pentru a se dispune suspendarea unui act doar la cazurile bine justificate, textul de lege criticat încălcând criteriile ce trebuie să fie respectate de către o lege.
Totodată, a învederat că lipsa de coerenţă şi de sistematizare a legislaţiei poate conduce la încălcarea unui alt principiu fundamental pentru statul de drept, cel al separaţiei puterilor în stat.
În acest sens, a făcut trimitere la faptul că legiuitorul a avut o exprimare generică, menţionând doar că în cazuri bine justificate se poate dispune suspendarea executării unui act administrativ.
Normele criticate sunt lipsite de previzibilitate şi încalcă indirect dreptul de acces la justiţie.
În concluzie, intimata-reclamantă a susţinut neconstituţionalitatea textului de lege prin interzicerea accesului la justiţie, în mod indirect, fiind o exprimare vagă a acestuia cu privire la definirea cazului bine justificat.
6.3. În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, aflată la dosar în mai multe exemplare, se constată că aceasta a fost depusă ulterior închiderii dezbaterilor, aşa încât nu poate fi avută în vedere, în raport cu prevederile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ.
II.Considerentele Înaltei Curţi în privinţa cererii de sesizare şi asupra recursului
1. Cu privire la cererea intimatei de sesizare a Curţii constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14- teza I, din Legea nr. 554/2004, cu privire la înţelesul cazului bine justificat, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 21, art. 52,, art. 53 şi art. 73 din Constituţie, Înalta Curte constată că este inadmisibilă.
În susţinerile sale, intimata a argumentat că dispoziţiile art. 14 alin. (1), prima teză, din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale din moment ce limitează dreptul de acces la justiţie, în mod indirect, prin instituirea unei condiţii obligatorii pentru a se dispune suspendarea unui act doar la cazurile bine justificate.
În raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României nu conţine o veritabilă critică de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1)- teza I, din Legea nr. 554/2004, prin aceasta se tinde, în realitate, la interpretarea legii şi, totodată, la modificarea conţinutului art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin eliminarea condiţiei obligatorii privind existenţa unui caz bine justificat, pentru suspendarea unui act administrativ.
Altfel spus, contestatoarea a cerut sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru ca instanţa constituţională să se substituie instanţei de judecată, dar şi puterii legiuitoare şi să-şi aroge competenţe contrare dispoziţiilor şi principiilor constituţionale.
2. Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.05.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.05.2015, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actelor administrative menţionate.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
2.2. Cu privire la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că este întemeiat.
Astfel, se reţine că prima instanţă nu a făcut o analiză efectivă a condiţiilor impuse de lege pentru suspendarea executării actului, respectiv a cazului bine justificat, ci s-a limitat în a reţine că argumentele de fapt şi de drept invocate de reclamantă, în măsura în care pot fi examinate în cadrul acestui demers al părţii, se constituie în argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate.
Soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat apar, aşadar, ca fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate.
2.3. Înalta Curte constată că este fondat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie dedusă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
Sub acest aspect, prima instanţă a avut în vedere susţinerile reclamantei, potrivit cărora inspectorii fiscali au încălcat normele de procedură, au fost consemnate situaţii de fapt eronate şi faptul că s-au aplicat greşit dispoziţiile legale incidente.
În speţă, reclamanta a invocat ca împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se cere, critici detaliate cu privire la diferenţele privind obligaţiile fiscale stabilite suplimentar, făcând referire şi la aspectele de procedură privind desfăşurarea inspecţiei fiscale.
În opinia părţii, respectivele obligaţii se datorează interpretării eronate a situaţiei de fapt fiscale, făcând trimitere la derularea de operaţiuni economice cu diverse societăţi comerciale, al căror risc fiscal apărea în bazele de date ale ANAF, însă erau active din punct de vedere fiscal şi înregistrate în scopuri de TVA la data derulării tranzacţiilor economice, şi la realitatea tranzacţiilor.
Instanţa de control judiciar reţine că susţinerile intimatei-reclamante constituie apărări de fond, aspecte care pot fi cercetate numai în litigiul privind anularea acestor acte administrative, după administrarea unui probatoriu complet şi adecvat.
Aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.
Motivele de nelegalitate circumscrise de reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Prin urmare, în cadrul unei cereri de suspendare instanţa nu poate antama fondul dreptului dedus judecăţii, iar susţinerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalităţii actului nu pot fi primite, nefiind de natură să inducă un asemenea dubiu.
Constatarea dubiului asupra legalităţii actelor administrative nu rezultă din cantitatea criticilor aduse acestora, ci de calitatea lor, respectiv de aparenţa neregularităţilor săvârşite în procedura de pregătire, întocmire şi adoptare a acestor acte administrative, care trebuie să rezulte dintr-o analiză sumară a evidenţelor relevate, şi care nu implică o analiză a nelegalităţii intrinseci a acestor acte şi a efectelor lor.
Referitor la acţiunea privind anularea actelor administrative atacate în prezenta cauză, instanţa de control judiciar observă, din evidenţele programului Ecris, că, prin sentinţa nr. 104 din 10 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bacău a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere, ţinând cont de prevederile art. 218 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.
Totodată, a dispus anularea Deciziei nr. 6030/22.12.2015 prin care se dispusese suspendarea soluţionării contestaţiei administrative împotriva respectivelor acte administrative, potrivit art. 214 din Codul de procedură fiscală, fiind obligată pârâta să soluţioneze pe fond această contestaţie.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, ambele condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului societăţii intimate, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor textului de lege sus-menţionat.
Suspendarea actelor administrative reprezentând o situaţie de excepţie, acestea se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.
2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) - teza I din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă.
Totodată, reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca inadmisibilă.
Admite recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ împotriva sentinţei nr. 118 din 4 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.