Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 17.09.2014 pe rolul Tribunalului Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. - Şcheia, în contradictoriu cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 194 C. proc. civ., art. 8, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, a solicitat: suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. x din 21.08.2014 înregistrată sub nr. x din 26.08.2014 şi comunicată la data de 10.09.2014, Dispoziţia nr. 185/14.08.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 21.08.2014, toate emise de DGRFP Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, până la soluţionarea definitivă a cauzei; anularea Deciziei de impunere nr. x din 21.08.2014 înregistrată sub nr. x din 26.08,2014, a Dispoziţiei nr. 185/14.06.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 21.08.2014, toate emise de DGRFP Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Soluţia de declinare a competenţei şi soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 6682 din 13 noiembrie 2014, Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 17 decembrie 2014, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - Şcheia, în contradictoriu cu pârâta DGRFP Iaşi şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/21.08.2014 şi Dispoziţia de măsuri nr. 185/14.08.2014 ce au avut la bază Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 21.08.2014 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la cererea de anulare a acestora.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei menţionate la pct. 1.2 a declarat recurs pârâta DGRFP Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, reclamanta a susţinut că recalcularea bazei impozabile şi reîncadrarea operaţiunilor s-a făcut în temeiul art. 11 din Legea nr. 571/2003, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, ale O.G. nr. 92/2003 şi ale Ordinului nr. 3055/2009, toate dispoziţiile legale fiind menţionate în actul de control.
Legalitatea aplicării dispoziţiilor legale menţionate nu a fost analizată de instanţa de fond, apreciindu-se în mod nejustificat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că executarea obligaţiei de plată pentru suma stabilită prin decizia de impunere ar conduce la afectarea gravă a activităţii economice a societăţii, în condiţiile în care aceasta a făcut dovada că cifra de afaceri a acesteia în anul 2013 a fost de 788.004 RON.
Or, a precizat recurenta că obiectul controlului a constat tocmai în verificarea modului de înregistrare în evidenţa contabilă a veniturilor obţinute în anul 2013, constatându-se diminuarea veniturilor, astfel cum se precizează în actul de control, în consecinţă cifra de afaceri înregistrată de societate nu poate conduce la concluzia existenţei pagubei iminente.
A mai susţinut recurenta că prin urmărirea debitelor datorate în temeiul deciziei de impunere devenită titlu executoriu şi nestinse voluntar prin plată sau alte modalităţi prevăzute de lege nu se poate pretinde că s-ar produce o pagubă debitorului, în condiţiile în care exista obligaţia legală a acestuia de a le plăti în conformitate cu art. 22 lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Apărările intimatei - reclamantei
Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţate de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.
Cu privire la examinarea recursului în completul filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 martie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.
Părţile nu au depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Prin încheierea din data de 28 septembrie 2016 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.
Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi
Examinând sentinţa atacată raportat la criticile ce i-au fost aduse, faţă de probatoriul administrat, dar şi prin prisma prevederilor legale aplicabile şi a jurisprudenţei relevante, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, în considerarea celor în continuare înfăţişate.
Conform celor expuse anterior, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere având ca obiect suspendarea executării, până la pronunţarea instanţei de fond, a Deciziei de impunere nr. x din 21.08.2014, a Dispoziţiei nr. 185/14.08.2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 21.08.2014, emise de DGRFP Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis cererea formulată de reclamantă, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
Soluţia de admitere a cererii de suspendare a executării actului de impunere este corectă, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.
În practica judiciară, s-a reţinut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative şi în art. 15 din aceeaşi lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.
Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:
- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;
- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.
Cazul bine justificat, ca cerinţă indispensabilă pentru a obţine protecţia juridică a măsurii suspendării executării unui act administrativ contestat, reprezintă, conform definiţiei cuprinse la art. 2, alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, "acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ."
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că, în speţă, cazul bine justificat incident în emiterea actului administrativ contestat este relevat de împrejurarea că la reconsiderarea tranzacţiilor efectuate de către reclamantă, stabilind un alt preţ al produselor comercializate, inspectorii fiscali s-au raportat la preţurile declarate de patru clienţi ai societăţii şi nu la dispoziţiile legale, respectiv art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 22 şi următoarele din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, existând astfel dubii cu privire la modalitatea de stabilire a prejudiciului.
De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.
Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere şi Recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Aşa cum s-a arătat de altfel şi în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.
Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniştrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.
Înalta Curte constată că reclamanta a justificat iminenţa producerii unei pagube determinate de valoarea considerabilă a obligaţiilor de plată impuse şi contestate, respectiv de 1.450.598 RON.
Faţă de cuantumul datoriei fiscale şi în raport de cifra de afaceri aferentă anului 2013 a societăţii reclamante, de 788.004 RON, dar şi faţă de specificul activităţii comerciale derulate de reclamantă, de obligaţiile financiare pe care aceasta este ţinută să le suporte în vederea susţinerii acestei activităţi, executarea actelor administrative ar conduce la o situaţie critică, în care patrimoniului societăţii ar fi afectat de un dezechilibru iremediabil.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava împotriva sentinţei nr. 51 din 17 decembrie 2014 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2017.