Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. x/27.05.2015, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în valoare totală de 176.088.988 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii aferente, până la pronunţarea instanţei de fond.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 61 din 22 martie 2016, a respins cererea formulată şi precizată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că hotărârea atacată este nemotivată şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
În opinia recurentei, aprecierea primei instanţe că susţinerile privind îndeplinirea condiţiei existenţei unui caz bine justificat reprezintă chestiuni de fond care nu pot fi analizate în prezenta cerere echivalează cu refuzul de a judeca.
În cauză, nu a avut loc o analiză a motivelor de fapt şi de drept care ar putea crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ şi care, pus în executare, ar crea o pagubă iminentă.
Totodată, recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a apreciat că suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea laturii penale nu este de natură a crea o îndoială rezonabilă asupra legalităţii actului de impunere, întrucât, printr-o astfel de măsură, se recunoaşte implicit o legătură indisolubilă între cele două soluţii ce ar urma să se pronunţe în cele două proceduri (penală şi administrativă).
Potrivit recurentei, starea fiscală reţinută de autoritatea fiscală este discutabilă şi nu se poate vorbi de buna credinţă a acesteia, în condiţiile în care a emis decizia de impunere deşi avea cunoştinţă de sesizarea penală, efectuată anterior emiterii actului, iar prin această măsură demersul juridic este blocat, neputând formula acţiune în contencios administrativ, pe fond.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de suspendare.
4. Apărarea intimatelor-pârâte
Prin întâmpinările formulate, intimatele-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice
Sibiu au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.
5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru
Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 9 noiembrie 2017, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 25 ianuarie 2018.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării efectelor Deciziei de impunere nr. x/27.05.2015, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare în valoare totală de 176.088.988 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii aferente, până la pronunţarea instanţei de fond.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Prin prisma acestor condiţii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reţinute, în argumentarea cazului bine justificat, susţinerile reclamantei, potrivit cărora măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea laturii penale este de natură a crea o îndoială rezonabilă asupra legalităţii actului de impunere atacat, pentru că îndoiala trebuie dedusă dintr-o împrejurare de fapt sau de drept în legătură cu emiterea acestui act.
De asemenea, în ceea ce priveşte respectarea principiului bunei-credinţe, prima instanţă a reţinut prevederile art. 14 alin. (2) din C. civ., conform cărora buna credinţă se prezumă, şi cele ale art. 6 din Codul de procedură fiscală referitoare la dreptul de apreciere al autorităţii fiscale în limitele prevăzute de lege.
Referitor la celelalte critici de nelegalitate, care vizează obligaţiile fiscale stabilite în sarcina recurentei-reclamante pe baza unor suspiciuni în legătură cu,,comportamentul fiscal neadecvat,, al unor societăţi comerciale şi că aceste consecinţe trebuie suportate de respectivele societăţi, făcând trimitere la operaţiunile desfăşurate de aceasta cu partenerii săi comerciali şi la realitatea tranzacţiilor, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu pot fi analizate în cadrul prezentului demers, constituind apărări de fond, ceea ce nu echivalează cu refuzul de a judeca, cum susţine recurenta.
Aşadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.
Instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă
a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.
Or, în speţă, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanţa învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că s-au invocat aspecte ce ţin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecăţii.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş din Legea nr. 554/2004, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.
În cauză, într-adevăr punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului societăţii recurente, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor textului de lege sus-menţionat.
Conchizând, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, iar hotărârea recurată satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b din C. proc. civ., judecătorul fondului analizând în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a condus la concluzia că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Sibiu împotriva sentinţei nr. 61 din 22 martie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.