Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat integrarea sa în funcţia de inspector antifraudă în cadrul Direcţiei Regionale Antifraudă Sibiu şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 5.418 RON/lună pentru intervalul cuprins între luna noiembrie 2013 şi data reintegrării efective, fără cheltuieli de judecată.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 162/F din 14 noiembrie 2014, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea acţiunii formulate de reclamant.
În motivarea căii de atac reclamantul a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită dispoziţiilor legale incidente speţei, critică încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.
În susţinerea cererii de recurs, recurentul-reclamant arată, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 nu au aplicabilitate în speţă. În acest sens arată recurentul că reorganizarea unei persoane juridice se poate produce inclusiv prin fuziunea prin absorbţie - care presupune încetarea persoanei juridice prin absorbţie, acesta fiind şi cazul Gărzii Financiare al cărei patrimoniu a fost preluat în întregime de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Afirmă recurentul că, deşi textul O.U.G. nr. 74/2013 nu vorbeşte de fuziune prin absorbţie decât în cazul Autorităţii Naţionale a Vămilor, acelaşi mecanism a fost utilizat şi în cazul desfiinţării Gărzii Financiare, diferenţa constând în aceea că posturile aferente Gărzii Financiare au fost reduse.
Se mai arată că pentru aplicarea interdicţiei prevăzute de art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 trebuie să existe o reorganizare a unei instituţii publice şi o reducere a unor posturi - fapt ce reiese cu evidenţă din prevederile O.U.G. nr. 74/2013. Consideră recurentul că art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 nu se referă strict la situaţia în care instituţia publică îşi menţine personalitatea juridică, ci se aplică şi prezentei speţe, aceasta rezultând din interpretarea teleologică a textului. Însăşi preluarea activităţii Gărzii Financiare - reglementată de O.U.G. nr. 74/2013 - nu putea fi efectuată concediind întregul personal, ci acesta urma să fie preluat, având în vedere că atribuţiile noilor inspectori anti-fraudă sunt identice în proporţie de 90% cu cele ale comisarilor Gărzii Financiare.
Cu privire la temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, recurentul-reclamant susţine că, în raport de dispoziţiile art. 19 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013, la eliberarea din funcţie a personalului Gărzii Financiare trebuie să se aibă în vedere dispoziţiile art. 100 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora dacă atribuţiile unui post nu se modifică cu peste 50%, personalul existent înainte de reorganizare are prioritate la ocuparea noilor posturi.
În concluzie, afirmă recurentul că, în calitate de continuator în drepturi al Gărzii Financiare, pârâta ANAF avea obligaţia de a nu înfiinţa posturi similare cu cele desfiinţate în octombrie 2013 şi se consideră îndreptăţit să fie încadrat în postul de inspector anti-fraudă, post similar cu cel deţinut de recurent în cadrul Gărzii Financiare.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru argumentele în continuare prezentate.
Critica pe care recurentul-reclamant înţelege să o aducă sentinţei atacate vizează un singur aspect şi anume greşita abordare a instanţei de fond a problemei de drept dedusă judecăţii, în sensul că a considerat că situaţiei reclamantului nu îi sunt incidente dispoziţiile art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, temeiul cărora a fost formulată prezenta acţiune.
Situaţia premisă a pretinsei vătămări pe care reclamantul o invocă în faţa instanţei de contencios administrativ, constă în desfiinţarea Gărzii Financiare, prin O.U.G. nr. 74/2013, instituţie în cadrul căreia, acesta şi-a desfăşurat activitatea în calitate de comisar clasa I, grad profesional superior.
Prin urmare, actul normativ de la care trebuie pornit în analiza raportului litigios dedus judecăţii este reprezentat de O.U.G. nr. 74/2013, ale cărei dispoziţii a generat situaţia juridică în care se află reclamantul, respectiv aceea de a fi fost eliberat din funcţia de execuţie deţinută în cadrul Gărzii Financiare- instituţie defiinţată.
În acest context, prezentei speţe îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 74/2013, care derogă de la dispoziţiile comune aplicabile funcţionarilor publici conţinute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, acestea din urmă aplicându-se doar în completarea legii speciale şi fără să contravină normelor acesteia.
Din economia prevederilor art. 19 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Garda Financiară a fost desfiinţată, personalul acesteia fiind eliberat din funcţie, ceea ce reprezintă încetarea raportului de serviciu a funcţionarului public.
Astfel cum s-a exprimat şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici prin adresa x/20.09.2013, în cazul desfiinţării Gărzii Financiare, legiuitorul nu a prevăzut nicio obligaţie pentru A.N.A.F. de a prelua personalul instituţiei desfiinţate, astfel cum a prevăzut în mod expres pentru Autoritatea Naţională a Vămilor.
Prin urmare, nu se poate vorbi despre o reorganizare a Gărzii Financiare, în sensul art. 100 din Legea nr. 188/1999, cum încearcă recurentul-reclamant să demonstreze, deoarece, dincolo de terminologia juridică din materia reorganizării unei persoane juridice, ceea ce contează este intenţia clară a legiuitorului exprimată prin actul normativ special, cu privire la personalul instituţiei desfiinţate.
Or, din actele dosarului rezultă că, potrivit O.U.G. nr. 74/2013 s-a înfiinţat Direcţia Generală Antifraudă Fiscală, despre care recurentul afirmă că este autoritate similară cu Garda Financiară, însă, din acelaşi act normativ reiese că aceasta este o structură fără personalitate juridică, în cadrul căreia au fost înfiinţate funcţii publice specifice, cu o pregătire profesională specială, iar recrutarea şi numirea se realizează într-o cu totul altă modalitate decât cea pe care reclamantul a parcurs-o pentru încadrarea la Garda Financiară.
Acesta a fost şi motivul, pentru care legiuitorul nu a prevăzut preluarea personalului Gărzii Financiare.
Pe de altă parte, în combaterea argumentelor aduse de recurentul-reclamant în sensul existenţei unei inegalităţi şi discriminări, cu lezarea dreptului la muncă, Înalta Curte reţine că, din actele dosarului rezultă situaţia, potrivit căreia, în perioada de preaviz, recurentul a avut pusă la dispoziţie, spre informare, lista posturilor vacante în cadrul ANAF, cei eliberaţi din funcţia deţinută la autoritatea desfiinţată având dreptul să participe la concursul organizat- în vederea ocupării acestor posturi.
În speţă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada că a avut măcar intenţia să îşi valorifice aceste drept pus la dispoziţie de autorităţile abilitate să aplice O.U.G. nr. 74/2013.
Pentru considerentele arătate mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, va respinge recursul ca nefondat, constatând că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente speţei, nefiind întrunită ipoteza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul căruia s-a formulat prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 162/F din 14 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2017.