Şedinţa publică din data de 9 martie 2018
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.01.2015 sub nr. de dosar x/2015, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat constatarea existenţei calităţii de colaborator al Securităţii, în privinţa pârâtului A.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2752 din 27 octombrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a declarat recurs.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului se arată că prima instanţă a respins acţiunea încălcând şi aplicând greşit prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008.
Interpretarea dată acestor prevederi de drept material de către considerentele sentinţei atacate este eronată, atrăgând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul consideră că atât timp cât sentinţa atacată cuprinde motive contradictorii, în speţă devine incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ.
Se mai susţine că prevederile art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 nu impun şi nu ar avea de ce să impună ca atitudinile potrivnice denunţate să conţină detaliile la care fac referire considerentele sentinţei atacate.
Din perspectiva legiuitorului, este suficient ca notele scrise de colaboratorii Securităţii să creeze ofiţerilor care primeau informaţiile convingerea că persoanele denunţate erau nemulţumite de situaţia politică, economică sau socială în care se afla România în timpul regimului comunist şi, în concluzie, nu agreau regimul comunist.
Cu alte cuvinte, atât timp cât Securitatea era înştiinţată că persoanele denunţate au o părere vădit negativă despre realităţile sociale din România, iar această părere era în totală contradicţie cu susţinerile propagandei comuniste, este evident că intimatul denunţa atitudini potrivnice regimului comunist.
Din perspectiva primei instanţe, pentru se putea vorbi despre denunţarea unor atitudini potrivnice regimului comunist, ar fi necesar ca intimatul să fi enumerat "concret "care sunt acele "case urâte", "străzi desfundate", "copii murdari'".
Astfel, potrivit interpretării primei instanţe, s-ar fi putut vorbi despre denunţarea unei atitudini potrivnice regimului comunist doar dacă nota adresată Securităţii ar fi menţionat expres numele străzilor neasfaltate din România, numele copiilor afectaţi de sărăcie şi adresele exacte ale locuinţelor insalubre.
Cu alte cuvinte, potrivit abordării primei instanţe, denunţarea unor persoane care susţineau că românii trăiau în condiţii grele în perioada regimului comunist ar putea reprezenta denunţarea unei atitudini potrivnice regimului comunist numai în măsura în care atât persoana denunţată, cât şi nota informativă a denunţătorului îi enumerau pe cetăţenii români care trăiau în condiţii grele.
Cu privire la denunţarea faptului că B. afirma că "nu crede că o societate comunistă poate să asigure un nivel de trai ridicat întregii populaţii", prima instanţă a arătat că "nu se precizează explicit că societatea comunistă din acele vremuri este acea societate comunistă despre care "nu crede că poate să asigure un nivel de trai ridicat".
Atât timp cât persoana denunţată aducea o critică indiscutabilă comunismului în general, în mod logic, critica viza inclusiv regimul comunist din România, iar opinia celui denunţat viza inclusiv regimul comunist instaurat în România, cu cât discuţia divulgată de intimat Securităţii s-a purtat cu privire la situaţia din România.
Recurentul mai arată că, devreme ce denunţul intimatului consemnează faptul că persoanele denunţate aveau o părere evident negativă despre situaţia din România, nu mai poate avea relevanţă dacă intimatul a reprodus în mod fidel cuvintele folosite de cei denunţaţi sau a sintetizat opiniile manifestate de aceştia.
În consecinţă, prima instanţă a considerat că pentru a se constata denunţarea unor atitudini potrivnice regimului comunist ar fi necesară consemnarea, în nota scrisă de persoana verificată, a unor amănunte care - pe lângă faptul că nu ar fi putut fi consemnate în astfel de note - sunt total lipsite de relevanţă, din perspectiva art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
Enumerarea victimelor politicilor economice şi sociale ale regimului comunist, condiţie pe care prima instanţă o consideră obligatorie, nu este impusă şi nici nu ar fi putut fi impusă de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008. Dacă o astfel de condiţie - total nerelevantă din perspectiva stabilirii profilului moral al denunţătorului - ar fi fost, ipotetic, impusă de legiuitor, aceasta nu ar fi fost îndeplinită în nicio speţă, iar calitatea de colaborator al Securităţii nu ar fi fost constatată cu privire la nicio persoană.
În plus, tocmai împrejurarea că în denunţul intimatului "nu se indică în concret nici care sunt acele "case urâte", "străzi desfundate", "copii murdari" întăreşte concluzia că persoanele denunţate rămăseseră, după vizita în România, cu părere neplăcută faţă de nivelul de trai din ţară, în general, iar nu doar faţă de anumite situaţii izolate.
Prima instanţă a arătat, cu privire la nota scrisă de intimat şi analizată în acţiune, că "aceste informaţii nu permit identificarea nici a persoanelor care ar fi făcut comentariile".
Se mai susţine că, în denunţul său, intimatul a menţionat explicit numele persoanelor denunţate, precum şi alte date extrem de precise despre acestea. In aceste condiţii apare ca nejustificată concluzia primei instanţe în sensul că "aceste informaţii nu permit identificarea nici a persoanelor care ar fi făcut comentariile".
Cât priveşte condiţia legală referitoare la vizarea îngrădirii unor drepturi şi libertăţi fundamentale, prima instanţă a considerat că, pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, ar fi necesară încălcarea efectivă a unor drepturi şi dovedirea acestei încălcări.
Faţă de considerentele primei instanţe, recurentul apreciază că sentinţa contrazice jurisprudenţa amplă şi constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a interpretat sintagma "au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului' în sensul că, pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, este suficientă expunerea celor denunţaţi unor posibile repercusiuni negative (spre exemplu, acţiuni de verificare desfăşurate de Securitate), nefiind necesară dovedirea unor îngrădiri efective ale drepturilor omului.
Sentinţa atacată face referire la trei Decizii pronunţate de Curtea Constituţională. Esenţial este că Decizia Curţii Constituţionale nr. 530/2009 face referire, într-adevăr, la încălcarea drepturilor omului, dar în contextul în care se analiza constituţionalitatea prevederilor referitoare la lucrătorii Securităţii, iar nu la colaboratorii Securităţii. Astfel, Decizia nr. 530/2009 arată că "Sub acest aspect, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 operează o modificare substanţială a regimului juridic aplicabil persoanelor constatate ca fiind "lucrătoare ale Securităţii" faţă de prevederile Legii nr. 187/1999, declarată neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008. Astfel, reglementarea anterioară nu a urmărit doar deconspirarea persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă, ci a promovat răspunderea juridică şi politică a acestora, cu scopul îndepărtării lor din anumite funcţii, şi împiedicarea lor de a candida pentru alegerea sau numirea în acele funcţii. Mai mult, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin decizia menţionată, legea crea premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, fără vinovăţie şi fără existenţa unei fapte de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."
Prin urmare, considerentele Deciziei nr. 530/2009 nu sunt relevante în verificarea calităţii de colaborator al Securităţii.
Cât priveşte invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din Noul C. proc. civ., se arată că în cuprinsul punctului 14 al considerentelor sentinţei atacate se menţionează că "Apoi, referitor la a doua condiţie prevăzută de dispoziţiile legale precitate, se reţine de Curte că, pe parcursul colaborării cu organele de Securitate, pârâtul a furnizat informaţii sub formă de notă scrisă, olografă despre atitudini potrivnice regimului totalitar comunist astfel cum acestea au fost detaliate anterior (pct. 5 şi 6)".
Ulterior, în cuprinsul considerentelor, prima instanţă a arătat că, în speţă nu ar fi dovedită existenţa condiţiei referitoare la denunţarea unor atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.
Faţă de aceasta, este evident caracterul contradictoriu al considerentelor sentinţei atacate ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) punctul 6 din Noul C. proc. civ., mai exact ipoteza în care hotărârea atacată "cuprinde motive contradictorii'.
În opinia recurentului sentinţa atacată este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor de drept material ale art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, atrăgând incidenţa art. 488 alin. (1) punctul 8 din Noul C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Procedura derulată în recurs
În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 9.11.2017, recursul a fost admis în principiu.
6. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, la pct. 14 al considerentelor instanţa arată că şi cea de-a doua condiţie (indicată la lit. b de la pct. 12 al hotărârii) este îndeplinită întrucât pârâtul a furnizat informaţii sub formă de notă scrisă olografă, astfel cum aceste informaţii au fost detaliate de către instanţa la pct. 5 şi 6 din hotărâre.
În realitate este o eroare de redactare, instanţa de fond dorind să redea cu exactitate cerinţa aşa cum apare ea în textul prevăzut de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, nu a mai inserat şi semnele de punctuaţie care să indice citarea unui text (ghilimelele), însă caracterul de citare este evident atât din conţinutul sintagmei în sine, dar şi din conţinutul frazei luat în întregul ei. Că este aşa, rezultă fin considerentele ulterioare unde instanţa face o referire expresă "astfel cum aceste informaţii au fost detaliate de către instanţa la pct. 5 şi 6 din hotărâre".
Deci, sensul este însă evident pentru că instanţa se referă la cea de-a a doua cerinţă a art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008, pe care a şi menţionat-o în mod expres la pct. 12, şi anume aceea ca persoana să fi furnizat Securităţii informaţii, prin note şi rapoarte scrise, în nici un caz nu se referă la cea de a treia condiţie a art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motive contradictorii, nefiind incident motivul de recurs invocat.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Conform art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008 lit. a lucrător al Securităţii este orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului;
Litera b a aceluiaşi articol defineşte colaboratorul Securităţii prin persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Persoana care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar.
Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe.
Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor.
Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b din O.U.G. nr. 24/2008 pentru ca o persoană să fie considerată ca fiind colaborator al Securităţii trebuia să furnizeze informaţii prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Aşadar, pentru a se constata că o persoană a avut calitatea de colaborator al Securităţii, este necesar a fi îndeplinite patru condiţii cumulative, respectiv:
(a) ca instanţa competentă să fi fost legal învestită cu solicitarea de a se constata calitatea de colaborator al Securităţii al unei persoane;
(b) ca această persoană să fi furnizat informaţii, prin note şi rapoarte scrise [sintagmele "indiferent sub ce formă" şi "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii" din cuprinsul art. 2 lit. b teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 fiind constatate ca fiind neconstituţionale prin decizia nr. 672/26.06.2012, pronunţată de Curtea Constituţională];
(c) ca, prin aceste informaţii furnizate, să se fi denunţat activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist;
(d) ca, raportat la efectele furnizării informaţiilor, ele au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Trebuie precizat că legiuitorul face referire în art. 2 alin. (1) lit. b din. O.U.G. nr. 24/2003 şi la relatările verbale consemnate de lucrătorii de Securitate, ca fiind acte probante ale colaborării cu securitatea.
Însă, în analiza forţei probante a unor astfel de relatări trebuie avut în vedere şi modul în care ofiţerii de securitate trebuiau să-şi îndeplinească obligaţiile de serviciu.
Din amplele materiale documentare publicate după anul 1989, care au căpătat forţa unor documente istorice, cu notorietate, rezultă că ofiţerii de securitate aveau un plan de racolări, un plan de informaţii etc., context în care informaţia putea să nu aparţină persoanei la care se face referire.
În aceste condiţii relatările consemnate în rapoartele informative ale ofiţerilor nu pot beneficia de o prezumţie legală absolută de veridicitate, acestea urmând a fi analizate prin coroborare cu ansamblul probator al cauzei.
A considera că în mod cert relatările cuprinse în rapoartele lucrătorilor de Securitate reprezintă adevărul ar însemna că tocmai ceea ce se condamnă, securitatea ca poliţie politică, să fie reabilitată printr-o credibilizare absolută.
În cauza de faţă, probele administrate în susţinerea acţiunii pentru a se dovedi calitatea de colaborator al securităţii, aşa cum au fost analizate în precedent demonstrează că pârâtul nu şi-a asumat calitatea de colaborator, că nu a furnizat informaţii prin care să fi denunţat activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.
Deci, probatoriile aflate la dosar demonstrează că pârâtul nu a furnizat informaţii de natura celor prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
Prin dezlegarea dată de Curtea Constituţionala se urmăreşte ca îndeplinirea condiţiilor legii să fie analizată şi sub aspectele existenţei vinovăţiei şi a încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind necesară analizarea notei respective şi din această perspectivă.
Astfel, cu privire la Nota informativă din 19.10.1972 se poate constata, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, că aceasta nu relevă furnizarea unor elemente care să fi atras încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că aspectele expuse în acea notă nu au legătura cu activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist.
Relatările făcute de către sursa "C." despre cunoştinţele sale din Germania au un caracter de generalitate şi aceasta este cauza care face imposibilă aprecierea certă şi indubitabilă a faptului că prin informaţii au fost denunţate activităţi sau atitudini potrivnice regimului comunist şi că efectele furnizării ar fi fost acelea că s-ar fi vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că valoarea foarte redusă a acestor informaţii este cea care face imposibilă aprecierea certă, că aspectele denunţate ar fi constituit activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, iar această valoare redusă este confirmată şi de menţiunile făcute de ofiţerul de securitate în finalul notei informative. Pe de altă parte, instanţa de fond, în expunerea situaţiei de fapt a arătat şi subliniat că au fost doar câteva pasaje care au fost "propuse pentru informarea la buletin."
Cu privire la informaţiile furnizate despre fraţii D. şi E., instanţa de fond, în mod corect, face aceeaşi apreciere că nici una dintre informaţiile enumerate nu are un caracter precis şi că nu se relevă informaţii despre viaţa privată a fraţilor respectivi, informaţii susceptibile de a justifica concluzia îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 2 lit. b din O.U.G. nr. 24/2008.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii împotriva sentinţei civile nr. 2752 din 27 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2018.