Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Decizia atacată
Prin decizia nr. 1629 din 4 mai 2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L împotriva sentinţei civile nr. 30 din 28 ianuarie 2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut că susţinerile recurentei-reclamante vizând interpretarea greşită de către instanţa de fond a noţiunii de "neregulă" apărută în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, sunt nefondate, în sentinţă reţinându-se în mod corect că încălcarea obligaţiilor contractuale rezultate din formalismul procedurii de selecţie, a activităţilor prestate de dirigintele de şantier precum şi subcontractarea lucrărilor de către antreprenorul S.C. B. S.R.L. atrage caracterul neeligibil al sumelor acordate ca finanţare nerambursabilă, indiferent dacă a fost probată sau nu producerea vreunei pagube, obligaţia de recuperare a fondurilor europene existând în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli, fără a fi necesară probarea existenţei vreunui prejudiciu.
S-a mai reţinut că rezilierea contractului de finanţare este prevăzută la art. 11 alin. (3) din Anexa 1, normă contractuală care dă dreptul autorităţii contractante ca "în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea ori executarea Contractului, Autoritatea Contractantă poate înceta valabilitatea Contractului, de plin drept, printr-o notificare scrisă adresată beneficiarului, fără punere în întârziere, fără nicio altă formalitate şi fără intervenţia instanţei judecătoreşti. În aceste cazuri, beneficiarul va restitui integral sumele primite ca finanţare nerambursabilă.
De asemenea, criticile referitoare la nelegalitatea procedurilor administrative de verificare, în raport de prevederile art. 21 alin. (21) şi 25 din O.U.G. nr. 66/2011 au fost considerate nefondate.
Cele două alineate reglementează obligaţia autorităţii de a efectua activitatea de control într-un termen procedural de 60 de zile de la data comunicării de către DLAF a actului de control emis în conformitate cu procedurile proprii, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare urmând să conţină următoarele elemente: denumirea autorităţii emitente, data la care a fost emis, datele de identificare a debitorului sau a persoanei împuternicite de debitor, cuantumul creanţei bugetare stabilite în urma constatărilor, motivele de fapt, temeiul de drept, numele şi semnătura conducătorului autorităţii emitente, ştampila autorităţii emitente, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi autoritatea la care se depune contestaţia, menţiuni privind punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) şi (15).
În speţă, nota de control DLAF nr. 1585/2013/15.05.2014 privind proiectul FEADR C121a 011113500007 "Înfiinţare fermă îngrăşare suine" localitatea Slatina, judeţul Suceava, a fost transmisă Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit care a procedat la verificarea suspiciunii de fraudă, activitate ce s-a finalizat prin încheierea unui proiect de proces-verbal de constatare transmis recurentei-reclamante la data de 11.07.2014, faţă de care recurentul-reclamant nu a exprimat un punct de vedere până la data încheierii procesului-verbal de constatare nereguli şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/21.07.2014.
Instanţa de recurs a mai constatat că reluarea argumentelor din cuprinsul notei de control DLAF nu echivalează cu nemotivarea actului administrativ, întrucât resorturile decizionale rezultă cu claritate din cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, care a fost comunicat recurentei-reclamante, aceasta având posibilitatea de a exprima un punct de vedere, potrivit art. 21 alin. (15) din O.U.G. nr. 66/2011. Totodată, procesul-verbal contestat respectă cerinţele prevăzute de art. 21 alin. (21) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, temeiul de drept care a stat la baza emiterii sale fiind indicat atât în Capitolul 2 - Baza legală a verificării - cât şi în Capitolul 7 - Temeiul de drept, unde se menţionează aplicarea anexei I a contractului de finanţare, în privinţa obligaţiilor beneficiarului în implementarea proiectului, precum şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1975/2006, prevederile art. 4 alin. (8) din Regulamentul (CE) nr. 65/2011 şi dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995.
Referitor la criteriile vizând încălcarea de către instanţa de fond a principiilor fundamentale ale procesului civil şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.
În cauză, curtea de apel a analizat punctual motivele invocate de recurenta-reclamantă, judecătorul fondului expunând considerentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea pentru respingerea cererii de chemare în judecată.
Susţinerile recurentei-reclamante în sensul soluţionării cu superficialitate a cererii deduse judecăţii în lipsa ordonării unei expertize tehnico-economice de specialitate au fost de asemenea apreciate ca nefondate, întrucât instanţa dispune, din oficiu, asupra necesităţii administrării unei probe numai atunci când dovezile administrate nu sunt suficiente pentru formarea convingerii sale.
Or, în speţă, instanţa a argumentat că neregulile constatate prin actele administrative atacate vizează conduita recurentei-reclamante în derularea contractului de finanţare, investiţia realizată devenind neeligibilă ca urmare a prevederilor legale şi contractuale încălcate.
Astfel, s-a apreciat că motivarea actelor administrative contestate şi documentaţia care a stat la baza emiterii acestora oferă suficiente elemente care, corelate între ele, conduc la concluzia că recurenta-reclamantă a încălcat dispoziţiile legale ce reglementează procedurile de achiziţie publică.
Totodată, în acord cu instanţa de fond, instanţa de recurs a reţinut că din examinarea proceselor-verbale de selecţie a ofertelor de achiziţie rezultă că recurenta-reclamantă nu s-a preocupat să verifice în mod concret resursele efective pe care ofertantul se putea baza pe durata derulării contractului, fiind dovedită astfel, constatarea din cuprinsul actelor administrative contestate de "invitare formală la licitaţie a unor operatori economici fără experienţă în domeniu, fără forţă de muncă specializată şi fără dotare tehnică necesară".
S-a apreciat a fi întemeiată şi concluzia autorităţii intimate în sensul că lucrările de construire s-au efectuat fără prezenţa pe şantier a dirigintelui de şantier - C. - dat fiind că acesta, în perioada de execuţie a lucrărilor, era angajat cu normă întreagă al Consiliul Judeţean Suceava.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva deciziei nr. 1629 din 4 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta-reclamantă S.C. "A." S.R.L. a formulat cerere de revizuire.
Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii de revizuire se arată că, în cauză, au fost încălcate dispoziţiile comunitare prevăzute în Tratatul privind Uniunea Europeană versiunea consolidată cu modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona care prevede în art. 6 alin. (1):
"Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor."
Încălcarea de către instanţa de recurs a art. 47 alin. (1) şi alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/c 326/02). care este anexa la Tratatul privind Uniunea Europeana şi art. 6 privind Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în conformitate cu jurisprudenţa CEDO dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale impun instanţelor naţionale să examineze în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia. În acest sens, instanţa nu se poate limita la simple afirmaţii şi păreri neargumentate, ci trebuie să analizeze cauza şi să răspundă argumentat la criticile formulate prin motivele de recurs şi mijloacele de apărare invocate de părţi.
Sub acest aspect s-a solicitat instanţei de recurs admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru rejudecarea fondului având în vedere motivele de recurs.
În motivare s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., "Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege", iar conform art. 254 alin. (5), "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".
Revizuenta mai precizează că a solicitat prin acţiune încuviinţarea probei cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize tehnico-economică de specialitate, iar instanţa de fond nu a dat curs cererii privind probatoriile aşa cum acestea au fost solicitate în temeiul prevederilor art. 254 alin. (1) C. proc. civ., reţinând în considerentele sentinţei recurate, pag. 35 ultimul aliniat, că reclamanta nu a solicitat proba cu expertiza în etapa scrisă a procesului civil, ceea ce denotă că instanţa nu a analizat cu profunzime cererea cu care a fost investită şi a judecat cu superficialitate întreg procesul dedus judecăţii
În motivarea deciziei pronunţată în recurs se reţine că proba cu expertiza tehnică de specialitate nu ar fi fost necesară soluţionării cauzei şi din aceste considerente instanţa de fond nu a dispus administrarea acestei probe. Faţă de această motivare, în opinia revizuentei este evident că instanţa de recurs a procedat prin înlăturarea acestei probe fără a se pronunţa în prealabil cu privire la această, situaţie similară cu cea criticată în recurs.
Procedura de licitaţie s-a făcut în conformitate cu ghidul solicitantului submăsura 121 şi cu normele privind achiziţiile aprobate de AFIR.
Cu referire la aprecierea că lucrările urmau a fi realizate în regie proprie, revizuenta precizează că toate documentele aduse ca probă demonstrează că lucrările au fost făcute de antreprenor. Pe întregul parcurs al lucrărilor nu s-a constatat punerea în operă a unor lucrări fără documente sau care nu au legătură cu contractul de antrepriză.
În ceea ce priveşte semnarea formală a documentelor care însoţesc situaţiile de lucrări de către inginerul C., singurul argument este că acesta mai avea un loc de muncă în afara contractului de prestări servicii, întrucât acesta era angajat în acelaşi timp la Consiliul Judeţean Suceava.
Cu privire la faptul că Responsabilul Tehnic cu Execuţia nu şi-a îndeplinit atribuţiile, deoarece nu avea contract cu firma de construcţii câştigătoare, revizuenta arată că nu poate reprezenta ca argument pentru neîndeplinirea atribuţiilor lipsa unui raport juridic între RTE şi firma câştigătoare, atâta timp cât RTE semnează procesele-verbale şi calitatea lucrărilor efectuate se poate demonstra post factum pe baza unui raport de evaluare .
Se mai arată că subcontractarea a fost făcută în proporţie de 97,86%, această subcontractare nu a încălcat nicio normă sau instrucţiune AFIR, acuzaţiile aduse neavând o bază legală, pentru a se constitui într-o neregulă.
Instanţa de recurs, încălcând dispoziţiile legii procesuale, nu a făcut nici o cercetare proprie pe fond a cauzei. Tot raţionamentul instanţei de recurs se limitează la preluarea considerentelor din sentinţa recurată, fără a lămuri cu privire la motivele de nelegalitate invocate în recurs şi la probatoriul solicitat.
În opinia revizuentei, hotărârea judecătorească încalcă dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene raportat la dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/18.05.1994.
Spre deosebire de dreptul romanesc, organele de la Strasbourg (Curtea şi, anterior reformei făcute prin Protocolul nr. 11, Comisia Europeană a Drepturilor Omului) s-au ferit a defini dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adiţional. Mai mult decât atât, au evitat cu consecvenţă să identifice "frontierele" dreptului de proprietate, pentru că s-ar fi compromis posibilitatea de lărgire treptată, prin intermediul interpretării extensive, a singurei prevederi din Convenţie care tratează un drept cu conţinut economic.
De altfel, Curtea nici nu foloseşte termenul de drept de proprietate pentru a identifica drepturile ocrotite prin art. 1 din Protocolul adiţional ci noţiunea de "bun" ori drepturi asupra "bunurilor".
3. Considerentele Înaltei Curţi
Analizând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, motiv pentru care o va admite şi, pe cale de consecinţă, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:
"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituţionale.
Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar ulterior, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispoziţiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituţionale, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislaţiei, conform acestei decizii a Curţii Constituţionale, subsecvent, au fost declarate neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei;
În consecinţă, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce priveşte tezele întâi şi a treia, iar teza întâi este constituţională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecinţă rezultând, per a contrario, din aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale).
Deci, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne.
Principiul priorităţii dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, faţă de dreptul naţional, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia României.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că revizuenta nu a dovedit cerinţa esenţială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, astfel că nu este îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Motivele invocate de către revizuentă sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei şi nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, din motivele invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată de intimata A.F.I.R.
Respinge cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L. împotriva deciziei nr. 1629 din 4 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 martie 2018.