Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 383 din 19 decembrie 2014 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a dispus următoarele:

În baza art. 244 alin. (1), (2) noul C. pen. a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În baza art. 67 alin. (1), (2) noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) noul C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) noul C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 38 alin. (1), (39) lit. 1 lit. b) noul C. pen. a aplicat pedeapsa cea mai grea, respectiv 2 ani închisoare la care a adăugat o treime din pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare (reprezentând 6 luni închisoare), în final inculpatul să execute 2 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) noul C. pen. a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. pe o durată de 2 ani, pedeapsă care se va executa, conform art. 68 alin. (1) lit. c) noul C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) noul C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie vizând interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) noul C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) noul C. pen.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, a dispus ca după rămânerea definitivă a hotărârii, inculpatul nu poate fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale.

În baza art. 13 din Legea nr. 241/2005, la data rămânerii definitive a prezentei, se va comunica Oficiului Naţional al Registrului Comerţului o copie a dispozitivului hotărârii judecătoreşti definitive.

În baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 noul C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) noul C. pen. (6 acte materiale).

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 998 C. civ. a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 2.186.569,1 RON actualizată cu rata inflaţiei de la data de 27 noiembrie 2008 şi până la achitarea integrală a debitului, sumă reprezentând daune materiale.

A respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - prin Ministerului Finanţelor Publice - A.N.A.F. - D.G.F.P a Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată.

A menţinut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale prin ordonanţa din data de 11 aprilie 2012 vizând poprirea sumelor de bani prezente şi viitoare din conturile deschise la C. SA şi D. pe numele inculpatului precum şi măsura sechestrului asupra bunului imobil - apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, sector 6 dispusă prin ordonanţa din data de 4 octombrie 2012.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desfiinţat parţial înscrisul intitulat contract de asistenţă juridică nr. x din data de 12 octombrie 2007, respectiv a anulat menţiunea dar nu mai puţin de 400.000 EURO (patru sute mii) la cursul BNR efectuată plata în ziua încheierii tranzacţiei respectiv încheierii contractului de vânzare cumpărare aflată la art. 2 din contract.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 2.800 RON, restul cheltuielilor rămânând în sarcina statului în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Prin Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 383 din data de 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Instanţa de apel a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

A înlăturat aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi a repus în individualitatea lor pedepsele aplicate inculpatului pentru fiecare infracţiune.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

A înlăturat aplicarea art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşite de inculpat, din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen.

În baza art. 244 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 1(un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În baza art. 67 alin. (1), (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. (cu referire la activitatea de avocat) pe o durată de 1 (un) an, pedeapsă care se execută, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (cu referire la activitatea de avocat) C. pen. ca pedeapsă accesorie, pe durata executării pedepsei principale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri.

Împotriva Deciziei penale nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 15 aprilie 2019.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 30 august 2019, când s-a stabilit termen la data de 20 septembrie 2019, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat următoarele:

Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, calea de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege, având în vedere că potrivit referatului întocmit la data de 9 septembrie 2019 de către Biroul Executări penale din cadrul Înaltei Curţi, decizia penală atacată nu a fost comunicată, in extenso, părţilor.

În ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., aceasta îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), indicarea cazului de casare şi motivarea acestuia (art. 438 pct. 7 C. proc. pen.) şi semnătura inculpatului.

Îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în ceea ce priveşte recursul formulat rezultă din faptul indicării în cuprinsul cererii a temeiului de drept pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, inculpatul a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, achitarea sa în temeiul art. 16 lit. b) noul C. proc. pen. şi suspendarea în parte a executării efectelor Sentinţei penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti şi a Deciziei penale nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A arătat că prin Decizia nr. 220 din 9 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale a României s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile cuprinse în art. III lit. a) din O.U.G. nr. 70/2016 cu privire la subiecţii procesuali care pot sesiza instanţa de casaţie a hotărârilor pronunţate în mod definitiv de către ICCJ, ca instanţă de apel, precum şi termenul sesizării.

În ceea ce priveşte analizarea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 noul C. proc. pen., a precizat că fapta de înşelăciune pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală, descrierea faptei prin rechizitoriu a fost modificată sub aspectul obiectului acuzaţiei, elementului material, fapta de înşelăciune descrisă nefiind aceiaşi cu faptele pentru care a fost condamnat, în acest sens menţionând rezoluţia de începere a urmăririi penale şi considerentele sentinţei penale şi a deciziei penale atacate.

De asemenea, a susţinut că executorul judecătoresc nu face parte din persoanele ce pot fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune, simpla minciună nu este de natură a atrage îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune; cererea la care se face referire în actul de sesizare a fost executată de avocatul E. şi chiar de executorul judecătoresc, ceea ce înseamnă că mijloacele de probă au fost în mod vădit neanalizate fie prin omisiune sau simplă neglijenţă.

Sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, a arătat că instanţa de fond şi de apel nu au constatat că la dosarul cauzei există un proces-verbal de inspecţie fiscală prin care s-a stabilit că suma în litigiu era consemnată în actele contabile, astfel că intenţia inculpatului nu a fost de a ascunde sumele încasate, respectiv suma cu care se pretinde că a prejudiciat societatea.

Faţă de aceste considerente, constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., iar motivele invocate se circumscriu cazului de casare indicat, Înalta Curte a admis în principiu cererea şi a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C5, în compunerea de 3 judecători.

Motivaţia centrală a recursului în casaţie formulat de inculpat se referă la pretinsa nelegalitate a soluţiei de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care solicită achitarea în baza art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. (Într-o notă uşor confuză - raportat la soluţia definitivă pronunţată de achitare pentru evaziune fiscală şi obiectul exercitării acestei căi de atac extraordinare - în motivarea cererii de recurs invocată de inculpat se vizează şi netemeinicia soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, critică altfel apreciată ca fiind întemeiată de către instanţa de apel ce a pronunţat Decizia penală nr. 342/A din 7 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

În mod esenţial juridic, este de arătat că în cadrul examinării căii de atac extraordinare formulate, instanţa supremă nu poate face referiri la aspecte ce ţin de fondul cauzei, întrucât în cadrul recursului în casaţie nu se analizează decât chestiuni de legalitate, punându-se doar în discuţie dacă descrierea faptei poate să poarte, din punct de vedere al tipicităţii sale, încadrarea juridică în sensul dispoziţiilor art. 244 C. pen.

În acest context fiind, este de remarcat că în mod corect s-a constatat de către instanţele ce au înfăptuit justiţia ordinară a cauzei fapta materială a inculpatului care, în data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenţiei de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi F. şi G. (concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de Contractul de asistenţă juridică nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC B. SRL) a indus în eroare pe executorul judecătoresc G., în scopul obţinerii pentru sine, în mod nedatorat a unui comision, astfel producând un prejudiciu de 2.159.854,75 RON (echivalentul a 583.100 euro).

De altfel, în substanţa sa, inclusiv aşa-zisele chestiuni de ilegalitate promovate de inculpat în recursul în casaţie de faţă, grefate pe împrejurările că executorul judecătoresc nu face parte dintre persoanele ce pot fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune şi că simpla minciună nu este de natură a atrage îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, au fost într-o oarecare măsură în concret tratate şi îndepărtate. Astfel, instanţa de apel redă că - "Nici ultimul argument invocat de inculpat sub acest aspect, în sensul că nu poate fi reţinută infracţiunea de înşelăciune câtă vreme martorul G. (executorul judecătoresc) a declarat că nu s-a simţit înşelat nu poate fi primit. Este de esenţa infracţiunii de înşelăciune ca cealaltă parte, victima manoperelor dolosive, să rămână de bună credinţă, ea găsindu-se într-o stare de eroare, încât dacă ar fi cunoscut realitatea nu ar fi efectuat executarea".

Dincolo de acest aspect, pentru a ilustra cât mai precis formula criticilor de nelegalitate propuse de inculpat în recursul în casaţie de faţă, împrejurarea că, în concret, sunt aduse înspre analiză aspecte de natură substanţială, de fond, specifice stării de fapt reţinute şi consemnate, înţelegem să facem trimitere la însăşi conţinutul cererii de recurs:

"În ceea ce priveşte analizarea dispoziţiilor art. 438 pct. 7 din noul C. proc. pen., veţi constata că fapta pentru care am fost trimis în judecată, nu este prevăzuta de legea penală,descrierea faptei din rechizitoriu a fost modificată sub aspectul obiectului acuzaţiei, elementului material, fapta de înşelăciune descrisă nefiind aceiaşi cu faptele pentru care am fost condamnat, în acest sens urmând a vedea rezoluţia de începere a urmăririi penale şi considerentele atât ale Sentinţei penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti cât şi ale Deciziei 342/A din 7 octombrie 2015 a ICCJ.

În continuare arăt că faptei pentru care am fost condamnat îi lipseşte latura obiectivă, executorul judecătoresc nefăcând parte din persoanele subiect pasiv mijloc al infracţiunii de înşelăciune, în acest sens infracţiunii lipsindu-i latura obiectivă, simpla minciună aşa cum rezultă din considerentele instanţei de apel nefiind de natură a atrage îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.

O simplă neglijenţă a procurorului sau chiar a instanţei de judecată în a verifica situaţia de fapt a dus la o soluţie de condamnare deşi faptele, aşa cum au fost prezentate în acuzare, nu puteau constitui obiectul condamnării.

Instanţa de fond cât şi de apel au nesocotit dispoziţiile legale în materie dând valenţa întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii, considerând că executorul judecătoresc face parte din categoria persoanelor ce pot fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune, chiar dacă fapta de înşelăciune este lipsită de claritate şi previzibilitate sub aspectul acesta.

Esenţial, în ceea ce priveşte dovedirea cazului de casaţie invocat de la pct. 7, facem trimitere la următoarele:

- cererea cu privire la sesizarea executorului judecătoresc nu a fost redactată de mine ci după cum veţi observa aceasta a fost redactată de către executorul judecătoresc G. şi avocatul E., cererea,de facto în lipsa titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică şi încheierea instanţei de investire cu formula executorie ar fi condus la refuzul de a pune în executare contractul de asistenţă juridică ce nota bene este titlu executoriu.

- în acuzare procurorul de caz a reţinut că afirmaţia mincinoasă prin care judecătorul judecătoresc a fost indus în eroare cu privire la demararea procedurilor executării silite ar fi fost aceea că, contractul de asistenţă juridică nu a fost prelungit tacit deşi ulterior am probat că a fost prelungit tacit peste termenul prevăzut în contract.

- niciodată nu am fost acuzat ca aş fi folosit o altă afirmaţie mincinoasă care sa determine o inducere în eroare a executorului judecătoresc.

- constatarea valabilităţii contractului de asistenţă juridică şi nedesfiinţarea acestuia în timpul procedurii, fiind achitat pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, dădea naştere unui drept instituit legal de a cere atât investirea cu formulă executorie cât şi executarea silită.

- instanţele naţionale au determinat soluţia de condamnare pe declaraţia unui martor ce nu a fost audiat de către judecătorii naţionali, fiind expulzat din România pentru fapte contra siguranţei naţionale şi a contabilei care aveau un interes în a determina o situaţie de fapt alterată.

Soluţia de achitare pentru infracţiunea de evaziune fiscală trebuie repusă pe tabloul condamnării deoarece considerentele sale fac trimitere la existenţa infracţiunii de înşelăciune dar nu fac trimitere la probe aflate în dosarul cauzei din care rezultă că suma reprezentând venit era trecută în contabilitatea cabinetului, ceea ce nu a constituit o ascundere a venitului impozabil.

S-au sustras mijloace de probă.

Procurorul de caz nu a administrat expertiza grafoscopică sau expertiza judiciar contabilă pentru a constata existenta infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătura privata sau evaziune fiscală.

În expunerea faptelor, Curtea de Apel Bucureşti a adăugat la acuzaţia iniţială, la aspectul elementului material, o altă sintagma privind modalitatea de săvârşire a faptei,respectiv că inducerea în eroare a executorului judecătoresc ar fi constat şi în aceea că mi-aş fi îndeplinit obligaţiile contractuale, aspect ce nu a format obiectul acuzării".

Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de casaţie, reţine că toate aceste critici concrete, fie şi subsumate cadrului de pretinsă nelegalitate constând în împrejurarea că "ceea ce a reprezentat trimiterea în judecată prin rechizitoriu nu corespunde cu descrierea faptei reţinute prin considerentele atât ale Curţii de Apel, secţia I penală cât şi prin decizia ICCJ", nu pot face obiectul unei analize pertinente şi adecvate care să ţină de incidenţa art. 438 pct. 7 din noul C. proc. pen.

Trimiterile cât se poate de elocvente ale recurentului la disp. art. 371 noul C. proc. pen. - "Judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei", aflate în contrast cu veritabila "adăugire la elementar material al faptei expus în rezoluţia de începere a urmăririi penale şi rechizitoriu iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în decizie o altă situaţie de fapt, reluând în fapt din considerentele instanţei de fond", în mod cert nu permit a fi analizate, cenzurate pe marginea cazului de casare invocat.

În acelaşi plan de abordare se găseşte inclusiv critica că - "simpla minciună", aşa cum a fost descrisă, nu corespundea realităţii faptelor descrise, nu corespundea obiectului acuzaţiei, faţă de executorul judecătoresc neexercitându-se afirmaţii mincinoase, aşa zisele afirmaţii regăsite nefiind apte să producă consecinţe juridice, cererea adresată acestuia prin avocat E. fiind de natură a fi analizată doar prin prisma efectelor încheierii prin care s-a validat contractul de asistenţă juridică de către Judecătoria Sectorului 5".

În acest sens recurentul arată că, "din actele şi lucrările dosarului a fost probat că contractul de asistenţă juridică a fost prelungit peste termenul regăsit în rezoluţia de începere a urmăririi penale, declaraţiile martorilor H. şi I. fiind de natură a constata că executorul nu a fost minţit, nu aceste declaraţii l-au determinat să pună în executare acest titlu executoriu ci actele rezultate prin validarea contractului de asistenta juridică şi încheierea de investire cu formulă executorie din Dosarul civil x/2008 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, fiind în mod evident avute în vedere de către instanţă actele ce demonstrau prelungirea contractului iar aceste înscrisuri au determinat instanţa să investească cu formulă executorie contractul de asistenţă juridică.

Executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public. Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică având forţa probantă prevăzută de lege.

Cererea de începere a executării silite a fost redactată prin avocat E. - la 19 iunie 2008 - şi nu era de natură să îl inducă în eroare pe executorul judecătoresc prin afirmaţii mincinoase, instanţa de fond şi apel neconstatând astfel că sub aspectul elementelor constitutive ale faptei pentru care am fost trimis în judecată să se justifice reţinerea infracţiunii de înşelăciune - afirmaţiile cuprinse în cerere au fost odată verificate de către instanţa Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti cu prilejul investirii cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică în dosarul x/2008, iar orice apărare împotriva titlului executoriu se putea face pe calea contestaţiei la titlu şi executare, căi de atac pe care dealtfel partea civila le-a folosit pe latura civilă în contradictoriu cu cabinetul de avocat A. Mai mult decât atât, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, instanţa de fond şi apel nu au observat că la dosarul cauzei exista un proces-verbal de inspecţie prin care s-a constatat că suma în litigiu era însemnată în actele contabile, deşi putea să constate şi să analizeze acest aspect care nu justifica o altă interpretare decât în sensul achitării sub aspectul ar. 16 lit. b) noul C. proc. pen.

Pe cale de consecinţa, să constataţi că recursul în casaţie întruneşte condiţiile de admisibilitate, să trimiteţi cauza spre judecată cu efectul achitării mele în baza art. 16 lit. b) noul C. proc. pen. pentru infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., să constataţi că infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu există, a fost evidenţiat venitul aferent executării silite în actele contabile (a se avea în vedere şi raportul de inspecţie fiscală emis de către ANAF)".

Prin prisma tuturor celor anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de casaţie, constată că avem de a face în cauză cu aspecte ce ţin de fondul cauzei, iar întrucât în cadrul recursului în casaţie nu se analizează decât chestiuni de legalitate, cu referiri stricte în acest sens, rezultă că incidenţa cazului de casare de la art. 438 pct. 7 din noul C. proc. pen. invocat a acoperit doar aspectele de ordin formal în promovarea căii extraordinare de atac, neavând argumente în a fi constatat însă şi în concret.

Este real că, în cadrul câmpului mai larg de critici propuse de către inculpat, mai sus analizate, a fost antamată şi tema profund juridică, pe marginea aceluiaşi caz de casare, şi anume aceea în ce măsură descrierea faptei în cauză poate să poarte din punct de vedere al tipicităţii încadrarea juridică în sensul dispoziţiilor art. 244 C. pen. prin raportare la statutul aşa-zisului subiect pasiv. În acest sens, cu ocazia concluziilor orale şi scrise depuse în cauză, inculpatul a adus în discuţie atât Decizia nr. 449A din 8 decembrie 2015 cât şi Decizia nr. 156A din 19 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde se fac trimiteri la elementele de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune cu trimitere la subiectul pasiv, la ceea ce înseamnă chestiunea de autoritate publică, aşa cum este învestit prin Legea nr. 188/2000 executorul judecătoresc, pronunţându-se soluţii de achitare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în speţa de faţă, într-o optică majoritară, reţine aspectul de esenţă că o astfel de critică este una profund contextuală, tabloul concret al criticilor inculpatului recurent fiind unul pe larg expus anterior, în cadru acestuia regăsindu-se şi această abordare juridică de pretinsă nelegalitate.

Pe de altă parte, este de luat în consideraţie cadrul jurisprudenţial de la momentul pronunţării asupra cauzei de faţă, respectiv 19 decembrie 2014, pronunţarea sentinţei de către Curtea de Apel şi 7 octombrie 2015, pronunţarea deciziei atacate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. O justiţie de bună calitate presupune într-adevăr o jurisprudenţă vie, aflată într-o continuă dinamică, făcând posibil ca în timp anumite aspecte juridice să primească şi alte abordări juridice, Deciziile nr. 449A din 8 decembrie 2015 şi nr. 156A din 19 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învederate putând constitui un nou fundament de discuţie, însă, cel puţin pentru momentul actual deciziile respective apar izolate, neputându-se vorbi în mod cert despre un adevărat reviriment jurisprudenţial produs în materie.

De altfel, raportat la temă, tocmai recurentul inculpat a fost cel care a adus în discuţie contextul de drept penal specific speţei, de deplină acurateţe, promovând ideea posibilităţii "de a se determina o aşa-zisă instigare la abuz în serviciu sub forma participaţiei improprii. În cazul infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, este vorba de inducerea în eroare a organelor de cercetare penală. Aşadar, inclusiv din punct de vedere al laturii obiective, aşa cum am arătat anterior, decizia penală atacată comportă o atipicitate".

Or, din punct de vedere al obiectului şi limitelor judecăţii ce se poate realiza în recurs în casaţie, potrivit jurisprudenţei deplin cristalizate a Înaltei Curţi în materie, trebuie să pornim de la forma materială regăsită deja în hotărârile judecătoreşti supuse recursului în casaţie, neputându-se permite ca în acest cadru excepţional să se opereze schimbări de încadrare juridice, atât timp cât descrierea faptei nu este de natură să creeze condiţii incerte.

De altfel, subiectul juridic analizat a fost într-o oarecare măsură anticipat în dosar, atâta vreme cât prima instanţă Curtea de Apel Bucureşti a apreciat "reţinerea infracţiunii de înşelăciune într-o formă atipică, în care inducerea în eroare se realizează în raport cu o anumită persoană (în speţă executorul judecătoresc), iar prejudiciul se produce în dauna altuia (partea civilă SC B.). Pentru întregirea elementului material al infracţiunii este necesar ca subiectul activ al faptei să determine o persoană să creadă un neadevăr, să o inducă, deci, în eroare, pentru ca aceasta să săvârşească un act de pe urma căruia se produce o pagubă fie patrimoniului ei, fie patrimoniului altei persoane, cum este cazul în speţă".

Încheiem prin a reitera acuzaţia concretă şi dovedită adusă inculpatului, respectiv că, cu intenţie directă, la data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenţiei de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi F. şi G. (concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC B. SRL) a indus în eroare pe executorul judecătoresc G. în scopul obţinerii pentru sine, în mod nedatorat a comisionului, astfel producând un prejudiciu de 2.159.854,75 RON (echivalentul a 583.100 euro).

În mod cert, aparte de motivele de casare formulate, această activitate infracţională a inculpatului cauzatoare a unui profund prejudiciu nu poate fi în niciun caz îndepărtată de la însăşi scopul ilegitim urmărit, unul de natură strict patrimonială, aşa încât eventualul statut al executorului judecătoresc privit prin prisma unor noi elemente de practică judiciară, în coroborare sau nu cu virtuale operaţiuni de schimbare de încadrare juridică, nu pot conduce la promovarea unei soluţii juridice atât de radicale ca cea propusă, a achitării pe marginea disp. art. 16 lit. b) teza I noul C. proc. pen.

În consecinţă, potrivit art. 448 pct. 1 C. proc. pen. urmează a fi respins ca nefondat recursul în casaţie formulat de inculpat.

Văzând şi disp. art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 342/A din data de 7 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ,

Prealabil expunerii considerentelor care fundamentează opinia separată, în acord cu opinia majoritară apreciez că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt conformă cu realitatea, în baza unei aprecieri judicioase a probatoriului administrat în cauză, stabilind în esenţă că inculpatul A., la data de 19 iunie 2008, cu prilejul încheierii convenţiei de prestări servicii cu Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi F. şi G., concretizată în formularea cererii de executare silită a titlului executoriu reprezentat de Contractul de asistenţă juridică nr. x din 12 octombrie 2007 încheiat cu persoana vătămată SC B. SRL, a indus în eroare pe executorul judecătoresc G., în scopul de a obţine pentru sine a unui comision de 2.159.854,75 RON, fără ca acesta să fie datorat în realitate.

Corespunzător cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., opinia separată nu vizează fapta în materialitatea ei, care, aşa cum am arătat. a fost dovedită dincolo de orice îndoială, respectiv că inculpatul a prezentat executorului judecătoresc aspecte care nu corespundeau realităţii şi în acest mod a obţinut sume de bani care nu i se datorau, ci neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune grefată pe situaţia premisă a existenţei unor raporturi juridice de ordin patrimonial bazate pe încrederea dintre participanţi, raporturi care constitui obiectul special al infracţiunii menţionate.

Astfel, în dezacord cu decizia adoptată prin majoritate de voturi, consider că în cauză s-ar fi impus pronunţarea unei soluţii de achitare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., fiind incidente dispoziţiile art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Consecvent orientării jurisprudenţiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată prin Deciziile nr. 449/A/2015 şi 245/A/2017, apreciez că prezentarea mincinoasă a unor situaţii de fapt sau de drept în faţa unei autorităţi iese din sfera relaţiilor sociale protejate prin incriminarea înşelăciunii, fiind circumscrisă, eventual, altor infracţiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de C. pen. (fals în declaraţii, fals privind identitatea) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, Codul vamal, Legea nr. 241/2005).

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen. îl constituie acele relaţii sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică buna-credinţă a celor care participă la acestea, infracţiunea fiind inclusă în Titlul II, Partea specială a C. pen., rezervat infracţiunilor contra patrimoniului în general şi, totodată, în Capitolul III al acestui titlu, rezervat infracţiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.

Relaţiile sociale ce intră în sfera de ocrotire a legii penale reprezintă concretizarea raporturilor juridice care iau naştere între subiecţii de drept, iar în funcţie de prezenţa sau absenţa unei autorităţi de stat ca subiect al raportului juridic se conturează două categorii de raporturi juridice: raporturi juridice de autoritate şi raporturi juridice de egalitate.

Raporturile juridice de autoritate sunt acelea în care unul dintre subiecte trebuie sa fie, în mod obligatoriu, statul sau un organ al statului. Specific participării organelor de stat la raporturile juridice de autoritate este faptul că acestea exercită prerogative care sunt corelate cu obligaţii sau îndatoriri ale lor faţă de stat, iar nu drepturi proprii. În acelaşi timp, exercitarea în limite legale a drepturilor de către ceilalţi subiecţi de drept, generează în sarcina organelor de stat obligaţii concrete, a căror refuz de îndeplinire poate determina atragerea răspunderii lor, inclusiv din perspectiva dreptului penal.

Raporturile juridice de egalitate sunt acelea în care subiectele raportului juridic se găsesc în poziţii egale, indiferent de calitatea pe care o au în cadrul raportului juridic respectiv(inclusiv organe de stat), iar exercitarea drepturilor acestora sunt guvernate de principiul disponibilităţii. Subiectele raporturilor juridice civile, indiferent dacă ar fi vorba de persoane fizice sau de persoane juridice şi indiferent dacă ar fi vorba de raporturi patrimoniale sau raporturi nepatrimoniale, se află pe poziţie de egalitate juridică, în sensul că niciuna dintre părţi nu se subordonează celeilalte.

Raportul juridic patrimonial este acel raport social care, datorită conţinutului şi valorii economice, poate fi evaluat pecuniar şi, în funcţie de natura sau felul drepturilor subiective civile care intră în conţinutul lor, pot fi grupate în două categorii: raporturile juridice civile reale, care au în conţinutul lor drepturile subiective reale şi raporturile juridice civile obligaţionale (sau de obligaţii), care au în conţinutul lor drepturile subiective de creanţă, indiferent dacă acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.

Concluzionând, în raport de aspectele arătate, în cazul raporturilor juridice de egalitate, drepturile şi obligaţiile părţilor sunt corelative, iar acestea pot dispune de ele după voinţa lor, în timp ce în cazul raporturilor juridice de autoritate, drepturilor uneia dintre părţi îi corespund obligaţii legale sau prerogative de putere ale subiectului de drept învestit cu autoritatea de stat.

Or, având în vedere că situaţia premisă a infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen. este existenţa unor raporturi de ordin patrimonial între autor şi victimă, în cadrul cărora primul o induce în eroare pe secunda, urmărind să îi creeze o falsă reprezentare a realităţii, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust, elementele de tipicitate ale infracţiunii nu sunt întrunite în cadrul unui raport juridic de autoritate.

Concluzia expusă derivă atât din împrejurarea că în cazul raporturilor juridice de autoritate legea penală impune ocrotirea unor valori sociale care vizează mai degrabă autoritatea de stat sau prestigiul de care se bucură subiectul de drept, şi mai puţin raporturile juridice patrimoniale, cât şi din faptul că, în cadrul raporturilor menţionate, persoana asupra căreia se exercită manoperele dolosive nu participă în nume propriu, ci în virtutea unor prerogative legale asociate autorităţii de stat cu care este învestită.

Totodată, în cazul raporturilor juridice de autoritate, încrederea subiectului de drept învestit cu autoritatea de stat faţă de celălalt subiect de drept este exclusă. Noţiunea de încredere semnifică sentimentul de siguranţă faţă de cinstea, buna-credinţă sau sinceritatea cuiva. Or, în cazul subiectului de drept învestit cu autoritatea de stat, obligaţiile care îi revin presupun în esenţa lor ca acesta să verifice veridicitatea actelor şi faptelor prezentate de ceilalţi subiecţi de drept înainte de a-şi exercita prerogativele legale, această verificare fiind determinată tocmai de împrejurarea că nu participă la raportul juridic în nume propriu, ci angajează autoritatea de stat cu care este învestit.

Cu alte cuvinte, în cazul raporturilor juridice de autoritate între subiecţii acestui raport nu există relaţii de încredere, specifice raporturilor juridice de egalitate, ci subiectul care este purtător al autorităţii de stat îşi exercită prerogativele ca urmare obligaţiilor legale ce sunt declanşate de exercitarea drepturilor sale de către celălalt subiect de drept implicat.

În ipoteza în care subiectul raportului juridic îşi exercită drepturile prevăzute de lege în mod fraudulos sau abuziv, legea penală ocroteşte cu precădere relaţiile sociale vizând prestigiul, buna funcţionare sau autoritatea de care se bucură organul de stat şi doar în subsidiar, aspectele de ordin patrimonial.

Revenind la cauza de faţă, din probele administrate a rezultat că inculpatul A. a folosit înscrisul sub semnătură privată care conţinea date nereale, prin depunerea sa la Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi F. şi G., urmată de iniţierea procedurii de executare silită împotriva persoanei vătămate SC B. SRL.

Chiar admiţând că între inculpatul A. şi persoana vătămată SC B. SRL au existat raporturi juridice de egalitate de natură patrimonială şi că primul a indus în eroare executorul cu privire la executarea obligaţiilor asumate şi prelungirea tacită a contractului de asistenţă juridică încheiat între părţi, cu scopul de a obţine în mod injust suma de 2.159.854,75 RON, apreciez că între acelaşi inculpat şi executorul judecătoresc G. au existat doar raporturi juridice de autoritate, care exclud reţinerea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen.

Astfel, apreciez că executorul judecătoresc este un organ învestit cu autoritatea de stat pentru a îndeplini actele de procedură şi a lua măsurile legale în vederea asigurării executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, concluzie ce derivă din conţinutul art. 2 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, potrivit căruia: (1) Executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public.(2) Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.

Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă este guvernată de regulă de principiul disponibilităţii şi se realizează de către autorităţile competente potrivit dispoziţiilor C. proc. civ. Obligaţia acestor autorităţi, respectiv executorii judecătoreşti, de a pune în executare titlurile executorii, corespunde obligaţiei generale prevăzută de lege de a contribui la efectivitatea activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Cu toate acestea, raportul juridic născut între persoana care beneficiază de dispoziţiile executorii din hotărârea judecătorească sau alt titlu executoriu şi organul/autoritatea învestită cu atribuţii de punere în executare a acesteia nu are caracterul unui raport juridic patrimonial de egalitate, ci constituie un raport juridic de autoritate. În concret, dreptului persoanei fizice/juridice care, în virtutea principiului disponibilităţii, solicită realizarea acestui drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească îi corespunde obligaţia legală a organului învestit cu autoritatea de stat de a proceda la punerea efectivă în executare a hotărârii, desigur în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.

Din nici o perspectivă nu se poate susţine că între aceste două subiecte de drept există un raport juridic patrimonial circumscris încrederii între participanţi şi a cărei nesocotire să intervină prin manoperele dolosive ale făptuitorului, chiar dacă acesta a urmărit într-adevăr obţinerea în mod injust a unui folos. Practic, în lanţul cauzal al acţiunilor întreprinse de făptuitor, raportul juridic de conformare a fost nesocotit de acesta sub aspectul încrederii acordată înscrisurilor şi a bunei-credinţe pe care trebui să o manifeste în relaţiile cu autorităţile şi doar în plan îndepărtat, mediat, al relaţiilor patrimoniale cu persoana în al cărei patrimoniu s-ar fi produs paguba.

În raport cu aceste considerente, reţinând că între inculpatul A. şi executorul judecătoresc G. au existat exclusiv raporturi juridice de autoritate, apreciez că fapta inculpatului de a prezenta împrejurarea nereală a îndeplinirii obligaţiilor asumate şi prelungirii duratei de valabilitate a contractului de asistenţă juridică pe care l-a şi folosit, depunându-l la Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi F. şi G. J., nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., impunându-se achitarea acestuia în baza art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

Procesat de GGC - LM

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj