I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
1. Hotărârea instanţei penale
Prin Sentinţa penală nr. 1657 din 7 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a hotărât următoarele: (i) condamnarea inculpaţilor A., B., C., D., E. şi F. la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) din C. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 raportat la art. 2481 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. şi a art. 74 lit. a) - art. 76 lit. b) din C. pen. (ii) în baza art. 861 - art. 862 din C. pen., suspendarea executării pedepselor sub supraveghere, pe durata termenului de încercare de 9 ani; (iii) în temeiul art. 14 raportat la art. 346 din C. proc. pen., obligarea inculpaţilor la plata despăgubirilor civile către partea civilă Ministerul Apărării Naţionale, după cum urmează: inculpaţii A., E., D. şi F., în solidar, la plata sumei de 1.773.882,11 RON; inculpaţii A., E. şi D., în solidar, la plata sumei de 176.475,67 RON; inculpaţii C., B., E. şi F., în solidar, la plata sumei de 2.637.930,07 RON; inculpaţii B., D., E. şi F., în solidar, la plata sumei de 33.037,38 RON.
Împotriva Sentinţei penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2007, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Ministerul Apărării Naţionale, precum şi inculpaţii din dosar, printre care şi B., F. şi C. Recursurile au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 169 din 29 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2012.
2. Cererea de revizuire formulată împotriva hotărârii instanţei penale sub aspectul laturii civile
La data de 14 martie 2018 a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. x/2018, cererea de revizuire formulată de inculpaţii B., F. şi C., în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. din 1865 raportat la art. 453 alin. (2) din C. proc. pen. din 2010, cu privire la latura civilă a sentinţei penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011, rămasă definitivă prin Decizia nr. 169 din 29 iunie 2012.
3. Hotărârea instanţei civile de revizuire
Prin Decizia nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenţii B., F. şi C. cu privire la latura civilă a Sentinţei penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a reţinut următoarele:
Hotărârea atacată cu revizuire a fost pronunţată şi a rămas definitivă sub imperiul vechiul C. proc. pen. din 1968.
Demersul judiciar a fost exercitat în condiţiile art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen. din 2010 (Legea nr. 135/2010 care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, potrivit art. 103 din Legea nr. 255/2013), care prevede că revizuirea hotărârii judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit C. proc. civ. şi a fost întemeiat pe cazul de revizuire reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. din 1865.
Din punct de vedere al aplicării în timp a noii legi procesual penale, Legea nr. 255/2013 statuează prin art. 3 că "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi".
Întrucât hotărârea supusă revizuirii sub aspectul laturii civile a rămas definitivă la data de 29 iunie 2012, aşadar, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen., judecata cauzei penale nu mai reprezenta, din punct de vedere a legii noi procesual penale "o cauză aflată pe rolul organelor judiciare" pentru ca acesteia să-i fie aplicabile, în virtutea art. 3 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile noului C. proc. pen.
Astfel fiind, Sentinţa penală nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală scapă aplicării noii legi procesual penale, aşa încât împotriva acesteia nu pot fi exercitate decât căile de atac prevăzute în legislaţie la data emiterii sale.
În acelaşi sens este şi norma conflictuală de la art. 13 alin. (1) din noul C. proc. pen., potrivit căreia "Legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii".
Cum calea de atac a revizuirii hotărârii penale exclusiv sub aspectul laturii civile, în faţa instanţei civile şi potrivit C. proc. civ., a fost introdusă prin noua lege procesuală penală, aceasta este incidentă tuturor hotărârilor pronunţate în cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării sale în vigoare şi, desigur, a acelora pronunţate în cauzele începute şi finalizate sub imperiul său.
Întrucât, pentru motivele arătate, judecata finalizată prin Sentinţa penală nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală nu face parte din niciuna dintre aceste categorii, s-a constatat că împotriva ei nu ar putea fi exercitată o cale de atac neprevăzută în legislaţia în vigoare la data rămânerii ei definitive (revizuirea laturii civile a hotărârii, în faţa instanţelor civile şi pentru motivele reglementate în procedura civilă).
4. Recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate în revizuire
Prin Încheierea civilă nr. 210 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018, s-au respins, ca inadmisibile, recursul declarat de B., F. şi C. împotriva Deciziei civile nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018 şi recursul declarat de E. şi D. împotriva aceleiaşi decizii şi încheierii din 3 mai 2018, ambele pronunţate în acelaşi dosar.
În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că, fiind un litigiu început anterior datei de 15 februarie 2013, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora dispoziţiile C. proc. civ. din 2010 se aplică numai proceselor începute după intrarea acestuia în vigoare, iar procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. din 2010 rămân supuse legii vechi (C. proc. civ. din 1865), chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată.
În aplicarea dispoziţiilor citate din Legea nr. 76/2012, s-a constatat că prezenta cauză este supusă C. proc. civ. din 1865, fiind incidente dispoziţiile de procedură reglementate de acest cod coroborate cu norma specială de procedură reglementată de art. 241 din Legea nr. 304/2004, începând cu data de 25 noiembrie 2010.
Astfel fiind, în procedura reglementată de art. 241 din Legea nr. 304/2004, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a analizat cu prioritate admisibilitatea recursului, constatând că, în cauză, hotărârea pronunţată de instanţa civilă în revizuire cu privire la latura civilă a cauzei penale a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor C. proc. civ. din 1865, fiind supusă căilor de atac reglementate de acest cod.
S-a reţinut că, în speţă, hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat a fost pronunţată în temeiul C. proc. pen. din 1968, care nu reglementează vreo cale de atac în faţa instanţei civile cu privire la latura civilă a cauzei penale.
Or, în susţinerea demersului judiciar exercitat, revizuenţii invocă dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. pen. din 2010, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014. Însă, pentru argumentele expuse anterior, s-a apreciat că dispoziţiile C. proc. pen. din 2010 nu se aplică hotărârilor penale în discuţie, care au fost pronunţate anterior datei de 1 februarie 2014.
Atât timp cât reglementările procesuale incidente în privinţa hotărârilor în discuţie nu reglementează calea de atac a revizuirii la instanţa civilă împotriva hotărârii penale sub aspectul laturii civile, pe cale de consecinţă, nu este identificată o normă procesuală care să deschidă calea de atac a recursului împotriva hotărârii irevocabile pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi în soluţionarea unei asemenea cereri de revizuire.
În concluzie, s-a reţinut că hotărârea pronunţată în revizuire de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o hotărâre irevocabilă, nefiind susceptibilă de recurs în temeiul dispoziţiilor art. 299 din C. proc. civ. din 1865 ori ale art. 24 din Legea nr. 304/2004.
5. Contestaţia în anulare
Împotriva Încheierii civile nr. 210 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018, au formulat contestaţie în anulare recurenţii B., F. şi C.
Prin Decizia civilă nr. 65 din 18 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a admis contestaţia în anulare formulată de B., F. şi C., în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Apărării Naţionale - Statul Major al Forţelor Terestre, D. şi E.; cu privire la intimatul A. a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestuia şi, în consecinţă, a fost respinsă contestaţia în anulare formulată în contradictoriu cu această parte.
S-a anulat Încheierea civilă nr. 210 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018 şi s-a fixat termen la data de 20 mai 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat de B., F. şi C.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în speţă, hotărârea a fost pronunţată la un alt termen decât cel acordat iniţial prin încheiere de şedinţă, iar cauza a fost soluţionată fără citarea părţilor, care nu au participat la judecată.
S-a arătat că neregularitatea de ordin procedural privind necitarea părţilor, care aveau termen în cunoştinţă, pentru noul termen fixat, este de natură a aduce un prejudiciu în ceea ce priveşte dreptul acestora la apărare, vătămarea constând în punerea părţilor în imposibilitate de a cunoaşte data judecăţii şi de a-şi face apărările necesare.
Faţă de aceste împrejurări, s-a constatat că sunt îndeplinite în cauză cerinţele impuse de art. 317 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., fiind incident motivul de contestaţie în anulare obişnuită referitor la neregularitatea procedurii de citare, întrucât contestatorii nu au fost legal citaţi şi nici nu au fost prezenţi în instanţă la termenul când a avut loc judecata.
II. SOLUŢIONAREA RECURSULUI
Ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulate de B., F. şi C. şi anulării Încheierii civile nr. 210 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2018, potrivit celor dispuse prin decizia civilă nr. 65 din 18 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în continuare se va soluţiona recursul declarat de B., F. şi C. împotriva Deciziei nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018.
1. Motivele de recurs
Recurenţii B., F. şi C. au criticat Decizia nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018, prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., invocând faptul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen., hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor respective.
2. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
În prezenta cauză, cererea de revizuire formulată la data de 14 martie 2018 de revizuenţii B., F. şi C. vizează latura civilă a Sentinţei penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 169 din 29 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.
Revizuenţii au formulat această cerere în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ. (de la 1865) raportat la prevederile art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen. (din 2010).
În speţă, se pune problema aplicării în timp a legii procesual penale, având în vedere că cererea de revizuire a fost formulată după momentul intrării în vigoare a noului C. proc. pen., iar hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată şi a rămas definitivă sub imperiul vechiul C. proc. pen.
Analizând aceste aspecte, se constată următoarele:
Dispoziţiile tranzitorii ale art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., conform cărora:
"Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi", consacră principiul imediatei aplicări a normelor noi de procedură penală.
Având în vedere că revizuirile hotărârilor penale rămase definitive înainte de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. nu se încadrează între situaţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, care să le excepteze de la regula aplicării imediate a legii procesuale noi, iar singura interdicţie în ceea ce priveşte căile de atac împotriva hotărârilor rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi, este cea reglementată de art. 13 din Legea nr. 255/2013, şi vizează exclusiv recursul în casaţie, reiese că art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen. este norma aplicabilă speţei.
În ceea ce priveşte calea de atac a recursului, se constată că atât dispoziţiile art. 328 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 513 alin. (5) din noul C. proc. civ., prevăd că "Hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită".
În cauză a fost formulată revizuire împotriva Sentinţei penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor, conform Deciziei penale nr. 169 din 29 iunie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 judecători. Cum sentinţa penală a cărei revizuire se cere a fost supusă recursului, rezultă că şi hotărârea pronunţată în revizuire, Decizia nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, este atacabilă cu recurs, prezenta cale de atac fiind, aşadar, din această perspectivă, admisibilă.
În ceea ce priveşte fondul recursului, se apreciază ca fiind fondată critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor noului C. proc. pen.
Astfel, revizuenţii şi-au întemeiat cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ., susţinând că expertul care a întocmit expertiza în cauza penală a săvârşit infracţiunile de mărturie mincinoasă şi abuz în serviciu, iar aceste infracţiuni nu mai pot fi constatate printr-o hotărâre penală, întrucât ar fi intervenit prescripţia răspunderii penale.
Instanţa reţine că la data de 31 octombrie 2012 a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2012, plângerea formulată de petenţii A. şi F. prin care aceştia au solicitat efectuarea de cercetări faţă de expertul contabil G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, acesta fiind expertul desemnat atât de către organul de cercetare penală în Dosarul nr. x/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari, cât şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2012, în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se solicită.
Prin Ordonanţa nr. 15570/P/2012 din data de 1 martie 2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (2) lit. c) din C. pen.
Prin Ordonanţa nr. 643/II-2/2016 din data de 14 iulie 2016, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins plângerea petentului împotriva ordonanţei de clasare, ca neîntemeiată.
Împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţă, petentul F. a formulat plângere la judecătorul de cameră preliminară, iar prin încheierea din data de 7 noiembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia penală a desfiinţat Ordonanţele nr. 15570/P/2012 din data de 1 martie 2016 şi nr. 643/II-2/2016 din data de 14 iulie 2016 şi a trimis cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti pentru a completa urmărirea penală.
Ulterior restituirii cauzei la parchet, procurorul de supraveghere a emis Ordonanţa nr. 15570/P/2012 din data de 17 februarie 2017 prin care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în cauză, din săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (2) din C. pen., în săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 260 din C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 din C. pen., precum şi clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă (două fapte) şi abuz în serviciu prevăzute de art. 260 din C. pen. din 1968 şi art. 246 din C. pen. din 1968 cu aplicarea art. 5 din C. pen.
Cu privire la fapta de mărturie mincinoasă şi fapta de abuz în serviciu ce vizează întocmirea raportului de expertiză contabilă judiciară din data de 17 noiembrie 2007, s-a constatat că sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) şi f) din C. proc. pen., întrucât din actele depuse la Dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti rezultă că expertul nu a acţionat cu vinovăţia cerută de legea penală cu privire la modul în care a calculat prejudiciul prin expertiza întocmită, iar o eventuală investigaţie în vederea stabilirii cu exactitate a vinovăţiei sale este împiedicată de incidenţa prescripţiei răspunderii penale.
Prin Încheierea din data de 12 februarie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul F. împotriva soluţiei de clasare dispusă prin Ordonanţa nr. 15570/P/2012 din data de 17 februarie 2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Revizuenţii au formulat cererea de revizuire împotriva Sentinţei penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în condiţiile art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen., potrivit căruia "Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit C. proc. civ.".
Prin Decizia nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018, cererea de revizuire a fost respinsă, ca inadmisibilă, pe considerentul că această cale de atac nu poate fi exercitată, nefiind prevăzută de legislaţia în vigoare la data finalizării judecăţii prin sentinţa penală definitivă.
Însă, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 şi cele ale art. 13 din noul C. proc. pen., invocate de instanţa de revizuire, sunt expresia principiului activităţii, ce stă la baza aplicării legii procesuale penale în timp. Potrivit acestui principiu, activitatea legii de procedură înseamnă aplicarea acesteia din momentul intrării în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare.
Prin urmare, la aplicarea în timp a legii procesuale penale se ia în considerare data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost declanşat anterior intrării în vigoare a legii. Potrivit principiului aplicării imediate, legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.
Faptul că, în speţă, hotărârea a cărei revizuire se cere a fost pronunţată şi a rămas definitivă sub imperiul vechiul C. proc. pen. nu este de natură să atragă inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen., în ceea ce priveşte cererea de revizuire formulată după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., cu privire la latura civilă a hotărârii, în faţa instanţei civile, pentru motive reglementate în procedura civilă şi apărute, de asemenea, după intrarea în vigoare a noului C. proc. pen. prin raportare la soluţia de clasare a plângerii penale formulate împotriva expertului.
Legea procesuală penală este de imediată aplicare - nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează, astfel că, la aprecierea validităţii oricărui act procesual, condiţiile de valabilitate se raportează la legea în vigoare la momentul îndeplinirii lor. De altfel, acest aspect a fost statuat şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 110, prin care Curtea de la Strasbourg a arătat că dispoziţiile art. 7 privind legalitatea incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile numai cu privire la normele penale de incriminare, în timp ce în domeniul normelor procesuale este aplicabil principiul tempus regit actum.
Un argument în plus în sensul că prezenta cerere de revizuire, formulată în condiţiile art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen., poate fi primită şi analizată de către instanţa civilă, este şi acela că revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, care nu poate fi privită în abstract, ci numai în legătură cu un proces existent, reprezentând o fază procesuală în cadrul aceleiaşi cauze.
De asemenea, prin considerentele Deciziei civile nr. 150 din 8 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 judecători în soluţionarea unui conflict de competenţă ivit între secţia penală şi secţia a II-a civilă în soluţionarea unei alte cereri de revizuire, formulată de revizuentul F., împotriva aceleiaşi sentinţe penale nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a reţinut că art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen. este norma aplicabilă speţei.
Faţă de aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa, cu majoritate, va admite recursul declarat de B., F. şi C., va casa decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea cererii de revizuire.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de B., F. şi C. împotriva Deciziei nr. 1928 din 17 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2018.
Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea cererii de revizuire.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2019.
OPINIE SEPARATĂ în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de B., F. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.
În dezacord cu opinia adoptată de majoritate, considerăm că recursul declarat de revizuenţi este nefondat, pentru următoarele motive:
Sub aspectul aplicării în timp a noii legi procesual penale, Legea nr. 255/2013 statuează, prin art. 3, în sensul că:
"Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi".
Textul consacră principiul activităţii legii procesual penale, care este de strictă aplicare, el implicând atât efectuarea actelor procesuale/procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi.
Legea nouă de procedură penală se aplică, aşa cum textul prevede în mod expres, tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, care se găseau în acest stadiu la data intrării ei în vigoare şi, desigur, cauzelor declanşate şi finalizate sub imperiul său.
Ca atare, condiţia generală, esenţială, pentru a se putea aplica legea nouă de procedură penală, este aceea ca pricina să nu fi fost soluţionată definitiv, deoarece, în mod logic, cauzele soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu se mai găsesc pe rolul organelor judiciare.
În speţă, hotărârea supusă revizuirii sub aspectul laturii civile a rămas definitivă la data de 29 iunie 2012, aşadar, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen., astfel că în mod corect s-a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că judecata cauzei penale nu mai reprezenta, din punct de vedere a legii noi procesuale penale, "o cauză aflată pe rolul organelor judiciare", pentru ca acesteia să-i fie aplicabile, în virtutea art. 3 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile noului C. proc. pen.
Astfel, judecătorii opiniei separate nu neagă principiul aplicării imediate a legii procesual penale, ci consideră că, în domeniul de aplicabilitate a art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen., nu poate fi inclusă prezenta revizuire, exercitată împotriva unei hotărâri definitive pronunţate sub imperiul vechiul C. proc. pen., întrucât această cale de atac, în configuraţia actuală (revizuirea laturii civile a hotărârii, în faţa instanţelor civile şi pentru motivele prevăzute în procedura civilă), nu exista la data pronunţării sale.
Faptul că hotărârile rămase definitive "scapă" aplicării noii legi procesuale penale în ceea ce priveşte căile extraordinare de atac rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, dispoziţii potrivit cărora:
"Hotărârile ramase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot fi atacate cu recurs în casaţie în condiţiile legii noi".
Raţiunile pentru care dispoziţiile legii noi de procedură în materia recursului în casaţie (care a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) nu se aplică în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi sunt cu atât mai puternice în cazul dispoziţiilor procesuale noi referitoare la calea de atac a revizuirii hotărârii penale, exclusiv sub aspectul laturii civile, în faţa instanţei civile şi potrivit C. proc. civ., o astfel de interpretare fiind în deplin acord cu principiul instituit de art. 3 din Legea nr. 255/2013.
Această cale de atac, nou introdusă în legea procesuală penală, este incidentă numai în cazul hotărârilor pronunţate în cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii noi, precum şi acelora pronunţate în cauzele începute şi finalizate sub imperiul său.
Este adevărat că Sentinţa penală nr. 1657 din 7 decembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală era susceptibilă de revizuire şi sub imperiul vechii legi procesuale penale, însă în condiţiile acelei legi şi pentru motivele de revizuire prevăzute de respectiva lege.
Împrejurarea că, în soluţionarea conflictului de competenţă, vizând o altă cerere de revizuire formulată împotriva aceleiaşi sentinţe, prin Decizia civilă nr. 150 din 8 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători a reţinut că dispoziţiile art. 453 alin. (2) din noul C. proc. pen. sunt aplicabile, nu constituie un argument care să conducă la concluzia admisibilităţii prezentei cereri de revizuire, câtă vreme hotărârea dată în regulator are autoritate de lucru judecat exclusiv sub aspectul determinării instanţei competente.
Pentru argumentele expuse, apreciem că s-ar fi impus respingerea recursului, ca nefondat.
Procesat de GGC - LM