Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins cererile formulate de inculpatul A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. Totodată a respins cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B., C., A. şi D. împotriva Deciziei penale nr. 478/A din data de 28 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale s-a arătat că în cuprinsul acesteia s-a susţinut că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, în interpretarea că sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" se referă numai la situaţia când nu este îndeplinită condiţia tipicităţii obiective, cu excluderea situaţiei în care nu este îndeplinită condiţia tipicităţii subiective fiind astfel încălcat principiul egalităţii, consacrat de art. 16 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, art. 14 şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; principiul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; principiul legalităţii incriminării (nulla crimen sine lege), garantat de art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 alin. (12) din Constituţie.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a susţinut că, în interpretarea că sintagma "nu s-au respectat dispoziţiile art. 437", cu referire la "indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea" permite verificarea, în procedura admisibilităţii recursului în casaţie, a caracterului formal sau real al invocării motivelor de casare încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţie, dispoziţiile legale invocate fiind constituţionale numai în măsura în care se interpretează în sensul că sintagma "nu s-au respectat dispoziţiile art. 437", cu referire la "indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea" nu permite verificarea, în procedura admisibilităţii recursului în casaţie, a caracterului formal sau real al invocării motivelor de casare.
Examinând argumentele invocate de apărătorul ales al inculpatului A. în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că obiecţiunile formulate de acesta vizează interpretarea şi aplicarea legii, iar nu neconstituţionalitatea textului de lege invocat, apreciind totodată că nu s-au formulat veritabile critici de neconstituţionalitate, susţinerile sale vizând modul concret de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor enunţate. Însă aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
S-a mai arătat că sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită, în realitate, interpretarea acestora, sesizarea fiind inadmisibilă, întrucât o asemenea analiză excedează competenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 406/9.06.2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 79/3.02.2016, Decizia nr. 145/17.03.2016, publicată în M. Of. nr. 437/10.06.2016, parag. 19, Decizia nr. 698/29.11.2016, publicată în M. Of. nr. 163/6.03.2017, parag. 23, Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în M. Of. nr. 348/20.04.2018 parag. 25), instanţa de contencios constituţional arătând că, prin natura sa, nu este legiuitor pozitiv şi numai organul legiuitor are competenţa de a adopta, modifica sau completa legile, în acest sens fiind prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cuprinse în Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, în termen legal, a formulat recurs inculpatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 iunie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 9 septembrie 2019.
Prin rezoluţia din 18 iunie 2019 a Completului de 5 Judecători - P3 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 353 alin. (10) teza a II-a din C. proc. pen., s-a dispus preschimbarea termenului la data din 17 septembrie 2019.
La termenul din data de 17 septembrie 2019 nefiind cereri de formulat, excepţii de invocat ori probatorii de administrat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri.
Concluziile apărătorului recurentului inculpat şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.
Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de inculpatul A. este nefondat.
Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.
Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:
- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;
- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"
- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.
Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.
Totodată, referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curţii Constituţionale pronunţată în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
În cauza dedusă judecăţii, inculpatul A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. apreciind că dispoziţiile menţionate nu sunt constituţionale încălcând prevederile art. 7, art. 16, art. 21, art. 23 şi art. 124 din Constituţia României, art. 1, art. 6, art. 7 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că interpretarea dată acestor prevederi legale este neconstituţională.
Verificând, din această perspectivă, solicitarea formulată de inculpatul A. de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în acord cu judecătorul fondului, constată că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei cereri de recurs în casaţie, de către o persoană având calitatea de inculpat în acea cauză, iar textele de lege criticate sunt în vigoare şi nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituţionale.
În ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate de recurentul inculpat, prin apărător ales, în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate nu reprezintă aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.
Astfel, cu prilejul susţinerii cererii, a arătat că dispoziţiile art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care sintagma "nu s-au respectat dispoziţiile art. 437" cu referire la "indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea" nu permite verificarea, în procedura admisibilităţii recursului în casaţie, a caracterului formal sau real al invocării motivelor de casare. De asemenea, că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, în interpretarea că sintagma " fapta nu este prevăzută de legea penală" se referă numai la situaţia când nu este îndeplinită condiţia tipicităţii obiective, cu excluderea situaţiei în care nu este îndeplinită condiţia tipicităţii subiective.
Se observă, aşadar, că aspectele invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale reflectă, în realitate, nemulţumirea inculpatului cu privire la modalitatea de soluţionare a cererii sale de recurs în casaţie vizând, de fapt, modul de interpretare a textelor de lege criticate, iar nu aspecte de neconstituţionalitate a acestora. Or, în practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
În acest context, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme sau a unui text de lege, iar nu la completarea sau modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa reconfigurării procedurii reglementate de art. 438 şi art. 440 din C. proc. pen., aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, instanţa de control judiciar, în deplin acord cu instanţa de casaţie, apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.
Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că, în mod corect, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.
Pentru considerentele expuse anterior, constatând că soluţia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cuprinse în Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.
Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 440 alin. (2) rap. la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., cuprinse în Încheierea penală nr. 164/RC din data de 09 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2019.
Procesat de GGC - NN