Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, la data de 01.10.2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice au solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine de salarizare în vederea stabilirii drepturilor salariale la nivelul salarizării corespunzătoare judecătorilor, cu luarea în considerare a vechimii în muncă, în magistratură, precum şi a gradelor profesionale obţinute, după caz, începând din data de 01.01.2018, precum şi pentru viitor. Reclamanţii au mai solicitat repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei, în urma stabilirii unei salarizări diferenţiate între procurori şi judecători, reprezentând diferenţa dintre venitul pe care ar trebui să-l obţină reclamanţii conform salarizării stabilite în urma emiterii ordinelor de salarizare conform Ordinului procurorului general nr. 247 din data de 30.01.2018 privind stabilirea drepturilor salariale, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.
1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 80/14.01.2019, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
A reţinut instanţa că, obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâţilor la emiterea de noi ordine de salarizare. Astfel, instanţa apreciază că în speţă sunt incidente prevederile art. 7 alin. (2) Cap. V raportat la Cap. VIII anexa 5 din Legea nr. 153/2017, care statuează în sensul că:
"Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."
Instanţa a mai constatat că, art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010 instituia de asemenea o procedură specială şi o competenţă exclusivă a instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cererilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale: Astfel, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri.
Instanţa a reţinut că, situaţia dedusă judecăţii nu priveşte modalitatea de calcul a drepturilor salariale pentru a se reţine competenţa Tribunalului, complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, ci se solicită obligarea pârâţilor la emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale cuvenite. Astfel, instanţa constată că, aparţine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa de a soluţiona prezenta cerere.
2. Hotărârea celei de-a doua instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 90 din 3 aprilie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Cluj.
A reţinut instanţa, că într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, articol avut în vedere de prima instanţă sesizată, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile, iar potrivit alin. (2), împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri.
Se constată însă că obiectul prezentului dosar nu îl constituie plângerea împotriva hotărârilor ordonatorului de credite, în sensul dispoziţiilor anterior menţionate, ci, astfel cum se solicită expres şi clar prin petitul acţiunii se solicită obligarea la plata drepturilor salariale cu luarea în considerare a vechimii în muncă precum şi a gradelor profesionale obţinute începând cu data de 01.01.2018 şi pentru viitor, alături de repararea prejudiciului creat prin neplata diferenţei care ar rezulta din salarizarea diferită dintre procurori şi judecători.
Calificând natura juridică a prezentei cauze prin care reclamanţii solicită doar obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând diferenţa de salariu majorată, în lumina dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017, instanţa constată că nu sunt aplicabile în cadrul acestui litigiu prevederile alin. (2) al art. 7 din Cap VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010 care conferă Curţii de Apel Bucureşti competenţă materială exclusivă în soluţionarea plângerilor împotriva hotărârilor organelor menţionate în alin. (1) al aceluiaşi articol.
Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, (s.n.) recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.
Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile."
Curtea a constatat că în prezenta acţiune cu care Tribunalul Cluj a fost iniţial învestit se formulează o acţiune directă de obligare la plată a pârâţilor la plata drepturilor salariale majorate, inclusiv retroactiv, rezultate dintr-o pretinsă diferenţiere de salarizare între procurori şi judecători, iar faţă de acest obiect competenţa urmează a se stabili prin raportare la competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă, nefiind aşadar aplicabila norma de competenţa exclusivă specială din art. 7 alin. (2) al Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.
De altfel, şi poziţia procesuală constantă a reclamanţilor a fost aceea că au promovat un litigiu de dreptul muncii şi chiar în cuprinsul acţiunii se arată că distinct de această cerere, reclamanţii au promovat contestaţie împotriva ordinelor de salarizare emise de Procurorul general nr. 247/30.01.2018, astfel încât solicitarea lor în noul litigiu promovat este nu o acţiune întemeiată pe prevederile art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ci o acţiune specifică jurisdicţiei litigiilor de dreptul muncii.
Constatând ivit conflict negativ de competenţă, Curtea, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ., a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Reclamanţii procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, au formulat o acţiune directă de obligare la plată a pârâţilor la plata drepturilor salariale majorate, inclusiv retroactiv, rezultate dintr-o pretinsă diferenţiere de salarizare între procurori şi judecători şi au arătat că distinct de această cerere, au promovat contestaţie împotriva ordinelor de salarizare emise de Procurorul general nr. 247/30.01.2018.
Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:
"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."
Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.
Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.
Aşadar, ţinând cont şi de dezlegarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul Deciziei RIL nr. 9/2017, reţine că dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.
De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri.
Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.
Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios 4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".
Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.
Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."
Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Cluj.
Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din C. muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".
4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă
Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C. şi D. şi pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare şi Ministerul Finanţelor Publice în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2020.
Procesat de GGC - NN