Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 3 aprilie 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială a municipiul Drobeta-Turnu Severin şi Instituţia Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor civile în sumă de 253.610 euro, în echivalent RON, reprezentând lipsa de folosinţă pentru terenul curţi-construcţii în suprafaţă de 2.684 mp, proprietatea reclamantei, situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, x/1 P8, CF nr. x UAT Drobeta-Turnu Severin, Zona A, pretenţii calculate la nivelul chiriei minime, conform Hotărârii nr. 24/2005 a Consiliului Local Drobeta-Turnu Severin, în cazul închirierii terenurilor folosite cu destinaţie publică, aferente perioadei mai 2014 - 1 aprilie 2017, când terenul a fost folosit cu destinaţia publică de stradă şi, în continuare, până la predarea terenului în vederea asigurării unei liniştite posesii şi folosinţe.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 44 din Constituţie, art. 555 şi art. 563 alin. (1) C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, HCL nr. 24/2005.
II. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă
Prin Sentinţa nr. 12 din 23 februarie 2018 Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă, a admis, în parte, cererea; le-a obligat pe pârâte la plata, către reclamantă, a sumei de 46.970 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada mai 2014 - 01.04.2017 pentru terenul în suprafaţă de 2.684 mp situat în intravilanul municipiului Drobeta-Turnu Severin, str. x, x/1 P8, CF nr. x; a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 300 RON, stabilind un onorariu definitiv de 1200 RON; a obligat-o pe reclamantă la plata, către expert B., a diferenţei de 300 RON; a obligat pârâtele la plata, către reclamantă, a sumei de 4.214 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
III.Decizia pronunţată în apel
Prin Decizia nr. 2474/02.10.2018, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate atât de reclamantă, cât şi de pârâte împotriva Sentinţei nr. 12 din 23 februarie 2018 Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtele.
IV.Cererea de recurs formulată de reclamanta A.
Reclamanta A. a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, a solicitat casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
A criticat faptul că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în ceea ce priveşte analiza anumitor motive de apel şi, totodată, cuprinde o motivare contradictorie în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei instanţei de fond cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru lipsa de folosinţă; hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind repararea integrală a prejudiciului suferit de proprietar şi a normelor privind evaluarea şi stabilirea corectă a prejudiciului.
A susţinut că situaţia de fapt şi de drept reţinută de instanţa de apel este total eronată, contrară ansamblului probelor administrate, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea obligaţiilor prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului. A arătat că autorităţile administraţiei publice locale au preluat terenul curţi-construcţii în suprafaţă de 2.684 mp, parcelat în cinci loturi încă din anul 2003, în vederea efectuării unor lucrări de interes public, dar fără a-şi îndeplini obligaţiile legale de expropriere cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, conform art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 255/2010.
Reclamanta a precizat că după preluarea terenului proprietatea sa, autorităţile locale au emis mai multe autorizaţii de construire în favoarea mai multor persoane fizice, care şi-au edificat locuinţe cu ieşire directă pe terenul în litigiu. Autorizaţiile de construire au fost emise fără a se declara utilitatea publică a terenului proprietate privată, care în toată această perioadă a fost folosit ca drum public, asigurând legătura între alte două artere de circulaţie şi numai pentru persoanele din zonă, astfel încât, în prezent, terenul este subtraversat de reţele de apă, canalizare, electricitate şi apă.
Deşi în baza Sentinţei civile nr. 16 din 17 februarie 2015 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/2014, care se bucură de autoritate de lucru judecat, au fost obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul, nici până în prezent nu a intrat în posesia lui, deoarece punerea în executare a hotărârii a fost împiedicată de existenţa autorizaţiilor de construire.
A criticat faptul că situaţia juridică a terenului nu a fost clarificată, iar, instanţa de apel, cu rea-credinţă a reţinut că reclamanta, prin fapta sa proprie, a transformat terenul în drum de acces, prin vânzarea unor terenuri învecinate. Curtea de apel nu a ţinut cont de împrejurarea că destinaţia de drum a fost dată de autorităţile administraţiei publice locale, fără a se efectua formalităţile de expropriere şi de faptul că pentru construcţiile edificate în zonă există alte căi de acces, ce nu afectează terenul în litigiu.
Hotărârea Curţii de apel a fost criticată ca fiind nelegală şi sub aspectul necalculării despăgubirilor în baza HCL nr. 24/2005 şi a Legii nr. 219/1998, reclamanta susţinând că nu au fost analizate criticile din apel pe acest aspect. A fost ignorat faptul că terenul este amplasat în cea mai importantă zonă comercială a municipiului Drobeta-Turnu Severin şi că are destinaţia de curţi-construcţii.
O altă critică a avizat faptul că expertiza tehnică întocmită în cauză nu a respectat Normelor de evaluare ANEVAR, lipsa de folosinţă fiind calculată la suma derizorie de 46.970 RON, neţinându-se seama de situaţia juridică şi destinaţia terenului.
În raport de cele prezentate, recurenta a considerat că s-a pronunţat o soluţie cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 555 C. civ.. În opinia sa, hotărârile pronunţate de instanţele de fond sunt nelegale şi sub aspectul încălcării art. 44 alin. (3) din Constituţie şi a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, în condiţiile în care proprietarul a fost deposedat abuziv de terenul său, fără efectuarea exproprierii cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, situaţie în care despăgubirile trebuiau stabilite având în vedere regimul juridic de teren construcţii şi nu drum public.
Recurenta a criticat hotărârile pronunţate şi prin prisma încălcării art. 563 şi art. 1349 C. civ., precum şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi, cu referire la Decizia nr. 1884 din 23 aprilie 2013 a instanţei supreme.
A mai arătat că Înalta Curte s-a mai pronunţat cu privire la lipsa de folosinţă a terenului pentru perioada 2011 - 2014 în Dosarul nr. x/2014, recursul fiind considerat inadmisibil în raport de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, dar, prin raportul întocmit în procedura de filtru, s-a precizat că motivele de recurs care au privit tot reducerea cuantumului despăgubirilor pot fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 al C. proc. civ.
V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi cu privire la recurs
Prin Decizia nr. 1191 din 12 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 2474 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, şi a anulat recursul declarat de pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Drobeta-Turnu Severin şi Instituţia Primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin împotriva aceleiaşi decizii.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că situaţia de fapt şi de drept a fost eronat reţinută de instanţa de apel, cu încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de recurs a considerat că recurenta nu a detaliat această critică şi nu indicat punctual în ce constă aspectul de nelegalitate.
În legătură cu această critică a mai reţinut că instanţa de recurs nu poate exercita un control asupra situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel sau asupra interpretării probelor de către aceasta.
Nefondată a fost apreciată a fi şi susţinerea în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că A. cu rea-credinţă a transformat prin fapta proprie suprafaţa de 2.684 mp în drum de acces, atunci când a vândut terenurile învecinate şi când a ignorat că destinaţia de drum a fost dată de autorităţile administraţiei publice locale.
Instanţa de recurs a apreciat că, deşi nu de o manieră explicită, acest element al situaţiei de fapt se regăseşte reţinut ca atare în hotărârea primei instanţe.
Instanţele de fond au reţinut că reclamanta a cunoscut regimul urbanistic al terenului său atribuit prin HCL nr. 113/2003 şi nr. 37/2004, a profitat de acesta ori s-a folosit de el spre a vinde celelalte loturi de teren (1A/2, 1A/3, 1A/4, 1A/5) altor persoane, cu ieşire pe terenul în cauză (cu destinaţia schimbată de drum). Cu toate acestea, i-au recunoscut acesteia dreptul de a fi despăgubită pentru limitările aduse dreptului său de proprietate, constând în afectarea dreptului de folosinţă a terenului.
Acest element al situaţiei de fapt, stabilit în baza probelor administrate şi regăsit în ambele hotărâri ale instanţelor de fond, a stat la baza unei corecte determinări a criteriilor în raport de care a fost cuantificat prejudiciul suferit de reclamantă, respectiv prin luarea în considerare a regimului tehnic şi economic al terenului, astfel cum rezultă din actele administrative emise de autorităţile locale în legătură cu acesta, concordant cu folosinţa efectivă a terenului, utilizat ca drum chiar de persoanele ce au cumpărat de la reclamantă celelalte parcele de teren şi cărora li s-a vândut cu specificaţia că vor avea asigurat accesul în Bulevardul x.
Aşadar, a conchis instanţa de recurs, despăgubirea cuvenită pentru lipsa de folosinţă a terenului nu poate fi altfel determinată decât în raport cu destinaţia sa reală şi concretă, aceea de drum deschis circulaţiei.
Reclamanta nu putea să folosească terenul în alt scop decât cel al unui loc de trecere pentru cumpărătorii celorlalte parcele de teren pe care le-a deţinut, de vreme ce înstrăinarea terenurilor către proprietarii care au ieşire pe drumul său s-a făcut în cunoştinţă de cauză, ştiindu-se că dobânditorii vor folosi terenul drept cale de acces.
Instanţa de recurs a reţinut că în valorificarea despăgubirii la care era îndreptăţită reclamanta nu au fost ignorate aspectele referitoare la amplasamentul terenului într-o zonă comercială importantă a oraşului sau destinaţia de curţi-construcţii a acestuia, după cum fără temei a criticat recurenta, ci dimpotrivă, s-a arătat argumentat de ce această destinaţie este neglijabilă în evaluarea unor daune pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Cum reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, aceasta nu poate pretinde dezdăunarea sa după principii aplicabile unei veritabile exproprieri, fiind firesc ca prejudiciul cauzat să se raporteze la folosinţa concretă ce s-a dat bunului în fapt- drum public.
Despăgubirea nu putea fi determinată prin aplicarea HCL nr. 24/2005 deoarece, pe de o parte, terenul în litigiu nu are regimul juridic al imobilelor pentru care acest act administrativ cu caracter normativ este incident, iar, pe de altă parte, întrucât între părţi şi în legătură cu acelaşi imobil, printr-o judecată anterioară, s-a stabilit că despăgubirea pentru lipsa de folosinţă a terenului nu poate fi calculată în funcţie de tarifele stabilite prin această hotărâre de consiliul local. Astfel fiind, între părţi îşi produce pe deplin efectul, sub aspect pozitiv, autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5843/25.11.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, prin care s-a soluţionat o cerere identică celei de faţă, privitoare la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului aferentă perioadei aprilie 2011 - aprilie 2014, element al cauzei reţinut şi valorificat în mod corect în proces de instanţa de apel.
S-a reţinut că instanţa de apel a arătat că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.
Evaluarea imobilului nu se putea realiza nici în raport de valoarea de piaţă a terenului întrucât nu se pune în discuţie un transfer al dreptului de proprietate asupra acestuia. Tot astfel, a fost corect înlăturat şi criteriul valorii chiriei de piaţă deoarece s-a constatat că nu există o piaţă a chiriilor pentru terenuri având o situaţie juridică identică ori similară cu a celui în litigiu, respectiv teren intravilan, cu destinaţia de drum, afectat de restricţii în utilizare prin construire decurgând din PUG şi PUZ.
Instanţa de apel a reţinut corect şi faptul că nu există nicio statuare a raportului la admisibilitatea în principiu a recursului exercitat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 5843/25.11.2015 a Curţii de Apel Craiova care să se impună prezentei judecăţi cu puterea lucrului judecat, întrucât prin raport se verifică îndeplinirea cerinţelor formale de admisibilitate şi judecată a recursului.
În considerarea tuturor acestor argumente, recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs a formulat contestaţie în anulare reclamanta A..
VI. Motivele contestaţiei în anulare
În motivarea acestei căi de atac, contestatoarea-reclamantă a susţinut că instanţa de recurs a omis sa cerceteze toate motivele de nelegalitate pe care le-a invocat în cererea sa, astfel încât soluţia fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a Standardelor de Evaluare Internaţională IVSC şi Metodologiilor de lucru recomandate de ANEVAR, inclusiv recomandările Corpului Experţilor Tehnici din România. S-au acordat despăgubiri derizorii pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 2.684 mp, parcelat în cinci loturi, cu destinaţia de curţi construcţii, ce a fost folosit de intimaţi cu destinaţia publică de drum, fără efectuarea formalităţilor legale de expropriere cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri.
În Ghidul metodologic de evaluare ANEVAR - 630 elaborat conform O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor cu modificările ulterioare se menţionează că pot fi folosite următoarele metode de determinare a valorilor bunurilor imobiliare: abordarea prin piaţă (comparaţie directa), abordarea prin venit şi abordarea prin cost.
În speţă, în mod greşit şi nelegal, expertiza tehnică judiciară a avut în vedere exclusiv valoarea terenului în suprafaţă totală de 2.684 mp, conform grilelor notarilor publici şi ţinând cont de dispoziţiile art. 771 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, text care nu mai era în vigoare la data efectuării expertizei, respectiv valoarea de 80 RON/mp şi s-a stabilit că terenul are o valoare de 214.720 RON. Raportat la această apreciere s-a calculat valoarea lipsei de folosinţă a terenului aferentă perioadei 2014-2017, stabilindu-se un cuantum de 46.970 RON.
Expertul nu a folosit metoda comparaţiei directe, deşi o putea face valorificând dovezile depuse la dosarul cauzei, privind alte tranzacţii încheiate pentru terenuri din zonă, din care reiese că valoarea terenului în litigiu era de peste 500.000 RON, iar în funcţie de acest cuantum trebuia să se calculeze lipsa de folosinţă.
Nu s-au avut în vedere nici dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, potrivit cărora despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite.
Instanţa trebuia sa aibă în vedere criticile de nelegalitate cu privire stabilirea cuantumul derizoriu al despăgubirilor stabilit de experţi, printr-o metodă nelegală şi să constate că cea mai corectă metodă de estimare a valorii terenului era comparaţia directă, având în vedere că s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă că valoarea terenului în litigiu era de peste 500.000 RON, iar valoarea chiriei de piaţă, în zona respectivă era cuprinsă intre 4-80 euro/mp/lună.
Instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la această critică, a caracterului derizoriu al sumei stabilite ca fiind contravaloarea terenului, în raport situaţia reală, ceea ce a condus la subevaluarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2014 - 2017.
În lipsa efectuării procedurii legale de expropriere, cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, începând din anul 2003 şi până în prezent, în baza Sentinţei nr. 566 din 11.06.2010 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/2010 intimaţii au fost obligaţi să emită reclamantei certificat de urbanism în vederea edificării unor construcţii pe terenul în suprafaţă totală de 2.684 mp, iar, în baza Sentinţei nr. 16 din 17.02.2015 pronunţate de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/2014, aşa cum a fost modificată în baza Deciziei nr. 5843/2015 din 25.11.2015 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în baza Deciziei nr. 1418 din 17.06.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2014 a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu intimaţii UAT municipiul Drobeta-Turnu Severin şi Instituţia primarului municipiului Drobeta-Turnu Severin. Aceştia au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2.684 mp, întabulat în CF x, cu destinaţia de "curţi construcţii" şi nu cu destinaţia de "drum" aşa cum a reţinut instanţa de recurs.
Reclamanta consideră este îndreptăţită la acordarea contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul în litigiu, calculată la preţul pieţii şi nu la acordarea unor despăgubiri derizorii pentru un teren cu destinaţia de drum public, critică care nu a fost analizată de instanţa de recurs.
A solicitat admiterea contestaţiei în anulare în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 şi următoarele C. proc. civ.
VII. Analiza Înaltei Curţi privind contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare va fi respinsă pentru considerentele care succed:
Potrivit prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate pe calea contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.
Prin urmare, pentru a se putea invoca art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. ca motiv de retractare, trebuie avut în vedere faptul că omisiunea se raportează la motivul de recurs şi nu la argumentele dezvoltate de recurent, ce se subsumează acestui motiv de recurs.
Contestatoarea a reluat în cadrul contestaţiei în anulare criticile formulate în recurs, arătând că, în opinia sa, în mod eronat, instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la metoda de evaluare a despăgubirilor, întrucât expertul a utilizat grilele de evaluare ale notarilor publici, în loc de metoda comparaţiei directe şi nu a respectat criteriile legale prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 în ceea ce priveşte includerea în cuantumul despăgubirii a prejudiciului creat expropriatului, raportat la natura juridică şi destinaţia imobilului în litigiu. Totodată, a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat argumentele cuprinse în cererea de recurs privind faptul că prin hotărâre judecătorească anterioară definitivă s-a statuat că destinaţia imobilului în litigiu este " curţi-construcţii".
Aceste susţineri nu sunt fondate.
Din istoricul rezumat al cauzei, rezultă cu evidenţă faptul că instanţa de recurs, în raport de situaţia de fapt stabilită în apel, ce nu mai putea constitui obiect al cenzurii în recurs, a reţinut că despăgubirea cuvenită reclamantei pentru lipsa de folosinţă a imobilului se determină în raport cu destinaţia sa reală şi concretă, aceea de drum deschis circulaţiei. Totodată, s-a apreciat că, la stabilirea valorii despăgubirii, instanţele de fond nu au ignorat caracteristicile terenului, faptul că acesta este amplasat într-o zonă comercială importantă a oraşului şi că are destinaţia de curţi-construcţii.
Instanţa de recurs a reţinut ca fiind corecte considerentele instanţei de apel, faţă de situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate şi de împrejurarea că reclamanta a solicitat prin acţiunea introductivă acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, nefiind incidentă speţei procedura de dezdăunare ca urmare a unei exproprieri.
Ca atare, a reţinut instanţa de recurs, stabilirea contravalorii prejudiciului creat se raportează la folosinţa concretă ce s-a dat bunului în fapt, avându-se în vedere regimul său urbanistic de drum public.
Or, acest raţionament juridic, validat de instanţa de recurs, a înlăturat de la analiză verificarea criteriilor legale stabilite de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Totodată, în raport de situaţia de fapt stabilită, prin care s-a constatat că nu se pot identifica terenuri similare cu terenul aflat în cauză (teren intravilan cu destinaţia de drum care să fie închiriat), instanţa de recurs a apreciat că în mod corect instanţa de apel a înlăturat criteriul valorii chiriei de piaţă, constatându-se că nu există o piaţă a chiriilor pentru terenuri având o situaţie juridică identică sau similară celui în litigiu.
Nu este fondată nici susţinerea că instanţa de recurs nu a cercetat critica privind existenţa autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate anterior prezentului litigiu.
În considerentele deciziei a cărei anulare se solicită, se reţine foarte clar că între părţi şi în legătură cu acelaşi imobil, printr-o judecată anterioară, s-a stabilit că despăgubirea pentru lipsă de folosinţă a terenului nu poate fi calculată în funcţie de tarifele stabilite prin HCL nr. 24/2005, producându-şi deplin efect autoritatea de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a Deciziei civile nr. 5843 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Craiova, prin care s-a soluţionat o cerere identică privitoare la acordarea de despăgubiri aferente perioadei aprilie 2011- aprilie 2014, element care a fost valorificat de instanţa de apel.
Instanţa de recurs a realizat această analiză în cenzurarea motivului de recurs privitor la faptul că nu au fost calculate corect despăgubirile prin raportare la HCL nr. 24/2005 şi a Legii nr. 219/1998.
Faţă de considerentele precedente, se observă că, în realitate, contestatoarea nu este mulţumită de soluţia instanţei de recurs, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs cu care a fost învestită.
Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.
În cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar din perspectiva art. 6 parag. 1, securitatea raporturilor juridice este o dimensiune esenţială.
Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă, să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).
În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, SC Sefer SA, Cornif, Cârstoiu, SC Editura Orizonturi SRL, Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu etc.)
În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a analizat toate motivele de recurs formulate de reclamantă, nefiind incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
Aşa fiind, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de reclamanta A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1191 din data de 12 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2017.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2019.
GGC - GV