Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ a chemat în judecată pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale - Direcţia Organismul intermediar pentru Programul operaţional Capital Uman (denumit în continuare OI POCU) în contradictoriu cu care a solicitat următoarele:
- anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/30.08.2016 privind proiectul x cu titlul "Profesionalism la toate nivelurile învăţământului preuniversitar"
- anularea Deciziei nr. OI/2045/ES/25.10.2016;
- până la pronunţarea unei hotărâri, suspendarea actelor administrative contestate.
Prin cererea depusă în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, la data de 1.03.2017 (data depuneri la oficiul poştal) reclamantul a formulat următoarele precizări:
- calitatea de pârâţi o au: Ministerul Educaţiei Naţionale - Organismul intermediar pentru Programul operaţional Capital Uman (denumit în continuare MEN - OI POCU) şi Organismul intermediar pentru Programul operaţional "Capital Uman" (denumit în continuare OI POCU);
- renunţă la cererea de suspendare şi, implicit la cererea de scutire de la plata cauţiunii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 132/05.10.2017, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ, în contradictoriu cu pârâtele Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale (fost Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane - Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice), şi Direcţia Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Capital Uman - Ministerul Educaţiei Naţionale, astfel cum a fost restrânsă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile atacate a formulat recurs reclamantul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ, invocând critici care vizează cazurile prev. de art. 488 pct. 4,6,8 C. proc. civ.
Un prim motiv de nelegalitate invocat se referă la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, care în opinia recurentei s-a produs prin crearea de norme juridice cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ.
Concret, recurentul susţine că sub aparenţa enunţării principiului "pacta sunt servanda", instanţa de fond a stabilit ca normă general aplicabilă art. 111 din contractul de finanţare, deşi aceasta nu defineşte prin ea însăşi conflictul de interese, ci face referire expresă la conflictele de interese şi incompatibilităţile astfel cum sunt definite de legislaţia românească sau europeană.
Apreciază recurentul că prin voinţa unilaterală a instanţei de fond, anumite persoane au fost poziţionate în sfera responsabilităţii pentru fapte inexistente şi neprevăzute în art. 111 din contractul de finanţare.
Un alt motiv de casare invocat vizează motivarea hotărârii instanţei de fond, care în opinia recurentului este contradictorie, deoarece pe de o parte se invocă principiul forţei obligatorii a contractului de finanţare, dar pe de altă parte se înlătură acest principiu ignorându-se tocmai trimiterea la legislaţia naţională.
Subliniază recurentul că prin procesul-verbal de stabilire a creanţelor bugetare nu se mai reiau argumentele expuse în proiectul de proces-verbal, invocându-se cu totul alte argumente decât cele expuse iniţial, practic OI POSDRU MENCS schimbând motivele pe care s-a sprijinit constatarea iniţială făcută de auditorul extern.
Dintr-o altă perspectivă, recurentul a susţinut că prima instanţă a aplicat şi interpretat greşit normele de drept material aplicabile în cauză. Se apreciază că procesul-verbal contestat este nelegal întrucât nu este emis în aplicarea şi executarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Recurentul susţine că instanţa de fond, în mod expres, elimină din discuţie norma naţională, invocând doar principiul "pacta sunt servanda", raportat la art. 111 din contractul de finanţare, care face trimitere la legislaţia naţională.
Se mai precizează că prima instanţă trebuia să ţină seama, în interpretarea clauzelor contractuale, de art. 1269 C. civ., în sensul că în lipsa unei definiţii concrete a conflictului de interese, interpretarea să se facă împotriva celui care le-a propus.
În mod eronat, instanţa de fond a reţinut că persoanele în discuţie şi-au stabilit singure atribuţiile din fişa postului. Conform cererii de finanţare, anexă la contractul de finanţare, atribuţiile din fişa postului au fost stabilite anterior încheierii convenţiilor civile/contractelor individuale de muncă, au fost impuse prin contractul de finanţare, nu au fost negociate, numirea de inspector şcolar general/director CCD a fost făcută de ministrul educaţiei prin ordin, iar numirea lor ca experţi în proiect s-a făcut cu aprobarea OI POSDRU MENCS.
Recurenta mai invocă dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Regulamentul (CE Euratom) nr. 1605/2002, precum şi art. 34 alin. (3) din Regulamentul nr. 2342/2002 şi susţine că a se concluziona în sensul că s-a produs un prejudiciu bugetului Uniunii Europene prin încălcarea obligaţiilor prev. la art. 111 din contractul de finanţare, reprezintă o interpretare extinctivă a dispoziţiilor legale europene a căror prevalenţă este statuată în mod expres în dreptul intern.
Arată recurentul că, în cursul derulării prezentului contract de finanţare, toate sumele virate în cotul beneficiarului au avut destinaţia prevăzută de lege, neexistând niciun prejudiciu de ordin concret şi nici măcar eventual pentru niciuna dintre părţile implicate.
Recurentul arată că ipotezele alternative cuprinse în cele două texte din Regulamentele invocate de instanţa de fond, referitoare nu numai la prejudiciul efectiv ci şi la prejudiciul potenţial impun ca, în stabilirea existenţei neregularităţii sau abaterii instanţa română să treacă de faza unei verificări bazate doar pe susţinerile organelor de control şi să verifice în mod concret prejudiciul potenţial. Asta presupune ca instanţa să nu facă doar o analiză abstractă a unor norme comunitare, chiar şi în cea mai uşoară formă este de natură să producă un posibil prejudiciu, precum şi în ce ar consta acest prejudiciu.
În cauza pendinte, instanţa s-a limitat la analiza teoretică a noţiunilor de neregularitate şi abatere stabilind, în lipsa unei aplicări corespunzătoare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 64/2009, existenţa unui prejudiciu potenţial.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
A precizat intimatul că, în mod corect, a fost reţinută în sarcina recurentului neregula referitoare la conflictele de interese stabilită de art. 4 coroborat cu art. 111 din contractul de finanţare.
Se mai arată că motivul de recurs prevăzut de art. 448 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat doar formal, întrucât instanţa de fond a motivat temeinic soluţia pronunţată, referindu-se la toate aspectele care au condus la formarea convingerii acesteia.
În continuare intimatul redă pe larg toate dispoziţiile legale referitoare la conflictul de interese reţinut în cauză şi arată că echipa de control a descoperit la momentul verificării o neregulă, care în mod cert prejudiciază bugetul Uniunii Europene, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Primul motiv de nelegalitate invocat de recurentul reclamant este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., respectiv când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Este de principiu că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.
Cu titlu de exemplu instanţa depăşeşte atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face; consfinţeşte cu valoare legală texte abrogate; critică pe legiuitor; aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare; iese din cadrul atribuţiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenţiei puterii judecătoreşti cum ar fi, imixtiunea în atribuţiile Curţii Constituţionale, etc.
Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti vizează nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor.
În cauza de faţă, recurentul a invocat cazul de casare expus mai sus din perspectiva faptului că prima instanţă a stabilit ca normă general aplicabilă art. 111 din contractul de finanţare, deşi aceasta nu defineşte prin ea însăşi conflictul de interese, ci face referire expresă la conflictele de interese şi incompatibilităţile astfel cum sunt definite de legislaţia românească sau europeană.
Înalta Curte observă, în primul rând că, nemulţumirile recurentului în legătură cu soluţia primei instanţe nu pot fi încadrate în cadrul stabilit de legiuitor pentru încălcări ale atribuţiilor instanţelor judecătoreşti. Astfel, prin hotărârea atacată s-a stabilit norma încălcată în situaţia pendinte, iar nu o normă general aplicabilă aşa cum a susţinut partea.
Pe de altă parte, împrejurarea contestată de recurent, respectiv că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa conflictului de interese aşa cum este definit de legislaţia naţională, nu poate fi analizată în cadrul cazului de casare de mai sus.
Apreciază recurentul că un contract de finanţare nu este izvor de drept, iar motivarea instanţei că nu este aplicabilă legislaţia naţională conduce la înlocuirea unei norme cu principii de către puterea judecătorească cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
În acest context, recurentul ignoră faptul că un contract reprezintă legea părţilor, în baza principiului amintit de prima instanţă ce este statuat atât în art. 969 din C. civ. din 1864, dar şi de art. 1270 din Noul C. civ.
Aşadar, împrejurarea că răspunderea recurentului îşi are sorgintea în contractul de finanţare încheiat, nu semnifică lipsa unor texte legale care să justifice sancţionarea sa şi nici aplicarea unor principii care să vină în contradicţie cu legislaţia în materie de conflicte de interese, aşa cum a încercat acesta să acrediteze.
Un alt argument de nelegalitate invocat se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.
Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).
Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).
Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurenta a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond nu a analizat motivele din proiectul de proces-verbal şi a schimbat argumentele pe care s-a sprijinit constatarea iniţială a auditorului extern.
Aceste motive nu pot fi reţinute întrucât actul administrativ ce se analizează de către instanţa investită cu cererea de chemare în judecată este procesul-verbal de sancţionare, iar nu proiectul acestuia, care nu are nicio valoare juridică, autoritatea fiind singura în măsură să preia sau nu în argumentarea sa concluziile unui auditor extern.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe analizează pe larg situaţia de fapt ce a rezultat din probele dosarului, precum şi dispoziţiile legale incidente, aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Astfel, împrejurarea că instanţa de fond a respins unele susţineri ale reclamantei, dar a găsit că altele sunt întemeiate, nu face ca hotărârea aşa cum a fost redactată să cuprindă considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.
Nici o motivare contradictorie nu poate fi reţinută în legătură cu hotărârea atacată, întrucât atunci când a dat eficienţă tezei contractuale, instanţa de fond nu a ignorat dispoziţiile legale naţionale în materia conflictului de interese, aşa cum a opinat recurentul, ci a apreciat că normele ce definesc şi reglementează această instituţie au incidenţă în cauza pendinte, tocmai prin incidenţa clauzelor contractuale citate.
Un ultim argument de nelegalitate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când instanţa interpretează sau aplică greşit normele de drept material.
Concret, recurentul este nemulţumit de modalitatea în care prima instanţă a confirmat existenţa unei nereguli în sarcina sa, apreciind că a fost eliminată din analiză norma naţională, invocându-se doar principiul "pacta sunt servanda" raportat la contractul de finanţare.
În fapt, prima instanţă a reţinut că recurentului i s-a imputat faptul că semnarea contractului de muncă/convenţiei civile de către aceeaşi persoană, o dată în calitate de angajat şi a doua oară în calitate de angajator contravine art. 111 din contractul de finanţare.
Se constată că partea recurentă nu a contestat situaţia de fapt reţinută de autoritate în cadrul procesului-verbal de constatare a neregulilor, ci doar împrejurarea că acele fapte nu constituie un conflict de interese potrivit legislaţiei naţionale.
Însă, în acord cu concluziile instanţei de fond, Înalta Curte observă că în contractul de finanţare, semnat şi asumat de recurentul reclamant, a fost definit în art. 111 alin. (1) conflictul de interese ca fiind "(...) orice situaţie care împiedică părţile contractante de a avea o atitudine profesionistă, obiectivă şi imparţială, sau care le împiedică să execute activităţile prevăzute în prezentul Contract într-o manieră profesionistă, obiectivă şi imparţială, din motive referitoare la familie, viaţă personală, afinităţi politice sau naţionale, interese economice sau orice alte interese. Interesele anterior menţionate includ orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini, până la gradul 4 inclusiv."
Mai mult, s-a statuat că aceste dispoziţii se aplică, conform alin. (3) la art. 111, "(...) partenerilor, subcontractanţilor, angajaţilor Beneficiarului, precum şi angajaţilor AMPOSDRU/OIPOSDRU delegat, după caz, implicaţi în realizarea prevederilor prezentului Contract".
Aşadar, nu se poate susţine că nu există temei legal pentru instituirea răspunderii recurentului, acest temei fiind chiar prevederile contractului de finanţare, de a căror respectare a fost condiţionată acordarea fondurilor necesare derulării proiectului.
Referirea la legislaţia care defineşte şi sancţionează instituţia conflictului de interese, nu are nicio relevanţă în prezenta cauză, de vreme ce părţile contractuale au stabilit de comun acord anumite obligaţii contractuale ce trebuiau asumate şi respectate şi care pot atrage răspunderea contractuală, potrivit principiului forţei obligatorii a contractului aşa cum a fost invocat de prima instanţă.
Recurentul a mai susţinut că în lipsa unei definiţii concrete a conflictului de interese interpretarea trebuia să se facă în contra celui ce l-a propus. O atare afirmaţie nu poate fi primită, în condiţiile în care conflictul de interese a fost definit în contract, aşa cum s-a reţinut mai sus, iar transpunerea practică a interpretării, în contra intimatului, nu a fost relevată de parte.
A mai susţinut recurentul că situaţia concretă din cauză nu se încadrează la noţiunea de conflict e interese în raport de prevederile art. 34 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 2342/2002 şi de faptul că încheierea convenţiilor civile/contracte de muncă au fost impuse prin contractul de finanţare, iar numirea ca experţi s-a efectuat cu aprobarea OI POSDRU MENCS.
O atare apărare nu poate forma convingerea instanţei de control judiciar, întrucât nu s-a făcut dovada că intimatul ar fi aprobat în cauză încheierea unor convenţii civile sau contracte de muncă în care persoanele de conducere la nivelul ISJ Neamţ, ISJ Harghita şi CCD să aibă dubla calitate de angajat - expert în cadrul echipei de implementare a proiectului şi, totodată, de reprezentant al angajatorului.
Or, în acord cu aprecierile instanţei de fond, cerinţa executării activităţilor prevăzute în contract într-o manieră profesionistă, obiectivă şi imparţială din motivele prevăzute în contract - care, nerespectată, determină existenţa conflictului de interese reglementat de art. 111 din contractul de finanţare - nu este îndeplinită în cazul concret aşa cum a fost redat pe larg în actul de sancţionare şi în sentinţa atacată.
Nu în ultimul rând, nu pot fi reţinute nici apărările privind lipsa prejudiciului, având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi instanţelor naţionale în această materie.
Astfel, Înalta Curte reaminteşte că prejudiciul produs se materializează în afectarea intereselor financiare ale Uniunii, iar prin adoptarea diverselor reglementări în materia gestionării fondurilor europene, intenţia legiuitorului a fost să se asigure ca cheltuielile efectuate de Uniunea Europeană în contextul fondurilor structurale să fie strict limitate la agenţii care respectă normele de drept al Uniunii şi să nu fie utilizate pentru a finanţa activităţi care sunt contrare acestuia (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Comisia/Irlanda, C-199/03, pct. 26, Concluziile avocatului general A. prezentate în cauza C-44/96, Mannesmann Anlagenbau Austria şi alţii, pct. 108, Concluziile avocatului general B. prezentate în cauza C-465/10, Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, pct. 59). în consecinţă, cheltuielile efectuate cu încălcarea dreptului Uniunii sunt considerate, în mod firesc, ca aducând atingere bugetului UE (Concluziile avocatului general B. prezentate în cauza C-465/10, Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, pct. 60).
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene (Hotărârea GUE din 15 septembrie 2005, Irlanda/Comisia, C-199/03, pct. 31, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, C-465/10, pct. 47), "inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii". Astfel, un stat membru care a acordat asistenţă financiară din partea FEDR poate, pentru a preveni şi pentru a urmări în justiţie abaterile, să revoce această asistenţă şi să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării menţionate (Hotărârea GUE din 22 ianuarie 2004, COPPI, C-271/01, pct. 48, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, C-465/10, pct. 32).
Prin urmare, statele membre au obligaţia să ia măsurile necesare pentru verificarea faptului că acţiunile finanţate din fondurile finanţate cu contribuţia Uniunii au fost desfăşurate corect, pentru prevenirea şi cercetarea neregulilor şi pentru recuperarea fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe (Hotărârea GUE din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, pct. 37).
Putem astfel concluziona că producerea unei nereguli în utilizarea fondurilor europene acţionează cu prioritate clauza de salvgardare a bugetului UE, fără să fie necesară existenţa unui prejudiciu concret asupra bugetului UE.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a statuat că producerea unor nereguli, abateri, fraude produce automat un prejudiciu bugetului UE iar statele membre au obligaţia de a solicita de la beneficiari restituirea fondurilor utilizate. în mod necorespunzător. Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, "încălcarea unor obligaţii a căror respectare prezintă o importanţă fundamentală pentru buna funcţionare a unui sistem comunitar (...) poate fi sancţionată prin pierderea unui drept conferit de reglementarea Uniunii" (Hotărârea GUE din 12 octombrie 1995, Cereol Italia, C-104/94, pct. 24, Hotărârea din 24 ianuarie 2002, Conserve Italia/Comisia, C-500/99 P, punctele 100-102, precum şi Ordonanţa din 16 decembrie 2004, APOL şi AIPO/Comisia, C-222/03 P, pct. 53). Regula generală este ca .orice abatere să conducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat (Hotărârea GUE pronunţată în cauza C-199/03 -pct. 15 şi Concluziile avocatului general B. pronunţate în cauza C-465/10, pct. 73).
Astfel, "Curtea s-a pronunţat că, în executarea obligaţiilor care le revin, statele membre nu au nicio competenţă de apreciere privind oportunitatea solicitării restituirii fondurilor Uniunii Europene acordate în mod necorespunzător sau ilegal" (Concluziile avocatului general B. prezentate în cauza C-465/10, pct. 39, Hotărârea din 13 martie 2008, Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, pct. 38) şi că există o "obligaţie pentru statele membre, fără a fi necesară o abilitare prevăzută de dreptul naţional, de recuperare a fondurilor pierdute ca urmare a unui abuz sau a unei neglijenţe" (Hotărârea Vereniging şi alţii, C-383/06-C-385/06, pct. 40, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, C-465/10, pct. 35).
În consecinţă, obligaţia de recuperare a fondurilor UE intervine automat, la constatarea neregulilor sau fraudelor, fără a fi necesară demonstrarea vreunui prejudiciu.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va dispune respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală a hotărârii instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamantul Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ împotriva Sentinţei civile nr. 132 din 5 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2020.
GGC - GV