Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.06.2017, reclamantul Spitalul Clinic Judeţean D. Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând anularea Deciziei nr. 6138/23.05.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin care pârâtul a decis respingerea cererii de plată nr. x/7.09.2016 în sumă de 7.943,07 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare.
1.2. Soluţia primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 4588 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat Decizia nr. 6138/23.05.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7943,07 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
În motivarea opţiunii sale procesuale pârâtul recurent a susţinut următoarele:
Creanţa pe care o are spitalul nu rezultă dintr-un raport de asigurare Fondul efectuează plăţi din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări - deţinători ai unei/unor creanţe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 213/2015.
Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede că lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează a fi plătite din disponibilităţile Fondului conţine creanţele de asigurare solicitate.
Definiţiile de "creditor de asigurare", respectiv "creanţă de asigurare" se raportează însă la o situaţie premisă, şi anume falimentul asigurătorului şi intervenţia Fondului pentru protecţia acestei categorii speciale reglementată de lege, a creditorilor de asigurări.
Unul din principiile de interpretare a legii impune ca, în cadrul unei legi de specială aplicaţiune, termenii trebuie interpretaţi restrictiv, strict la obiectul şi la sensul lor juridic şi lingvistic, iar nu extensiv, modalitate specifică interpretării prin analogie a legii generale.
Astfel, înţelesul avut în vedere de Legea nr. 213/2015 în privinţa noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare este dat de conţinutul art. 4 alin. (1), acest text stabilind că, cităm: "în înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
- creanţă de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;
- creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".
Legea condiţionează plata creditorului de asigurări de existenţa unei creanţe de asigurare în patrimoniul acestuia.
Or, este evident, în opinia recurentului, că unităţile spitaliceşti nu sunt deţinătoare de creanţe de asigurare, în condiţiile în care aceste creanţe sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.
Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.
Textul reprezintă o transpunere a Directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, transpusă în legislaţia noastră, care definea "creanţa de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate, având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate anterior, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operaţiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanţe de asigurare. Acest text a fost preluat în noua directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II).
Astfel, potrivit art. 268 alin. (1) lit. g) din această Directivă: "creanţa de asigurare" înseamnă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la articolul 2 alin. (3) literele (b) şi (c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute (...).
Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului, este absolut necesar că suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de unităţile medicale, ce au un drept de creanţă izvorât dintr-o dispoziţie legală, care priveşte exclusiv autorul evenimentului ce a provocat o vătămare corporală unei alte persoane care a beneficiat de servicii medicale (cheltuieli de spitalizare şi tratament medical) furnizate de către o unitate medicală.
Potrivit dispoziţiilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistenţa medicală acordată.
Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, facultative şi/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice, care în opinia noastră reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări. Mai mult decât atât, înseşi creanţele deţinute de Fond au fost catalogate drept creanţe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziţie expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanţelor de asigurare definite expres şi limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.
Se poate observa că aceste definiţii şi stabilirea atât a creanţei de asigurare cât şi a calităţii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi sau beneficiarii asigurărilor şi asigurători ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care Fondul le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizaţii de asigurare ci, creanţe de asigurare.
Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înţeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înfiinţată ca instituţie de drept public ca ultim resort de a obţine despăgubiri, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.
Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acţiune în pretenţii civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
Între fapta conducătorului auto vinovat de producerea accidentului şi cheltuielile efective făcute în asigurarea asistenţei medicale nu există o relaţie cauzală directă, prejudiciul pretins de Spitalul Clinic D. Iaşi fiind consecinţa acordării asistenţei şi a îngrijirilor medicale către persoana vătămată, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, şi nu urmarea directă a accidentului rutier.
Mai mult, unitatea medicală nu se încadrează nici măcar în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.
Unitatea spitalicească acordă asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-şi recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, aşa cum de altfel se reţine şi în hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii la care vom face referire într-o secţiune separată. Prin urmare, unitatea medicală are obligaţia de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de asigurări de sănătate.
Nu există temei legal în baza căruia unităţile medicale să poată acţiona direct asigurătorul. Această cerere ar fi respinsă ca fiind o acţiune fără calitate procesual activă.
Unităţile medicale se constituie ca părţi civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acţiona la instanţa civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acţiona vinovatul de producerea accidentului, adică pe asiguratul RCA, aşa cum rezultă în mod expres şi din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006.
Nici asigurătorul de răspundere civilă auto nu face parte din categoria vizată de dispoziţiile art. 320 (art. 313 în reglementarea anterioară) din Legea 95/2006, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 150/2002, potrivit cu care persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei persoane, răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuieli ocazionate cu asistenţa medicală acordată.
Or, în baza art. 320 din Legea nr. 95/2006, unităţile spitaliceşti vor putea obţine (în măsura în care dovedesc că suma respectivă a fost decontată de Casa de asigurări de sănătate) o creanţă ce nu reprezintă creanţa de asigurări (noţiune definită explicit, aşa cum am arătat, de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015), ci o creanţă împotriva persoanei vinovate de producerea vătămării, care însă nu deţine o creanţă de asigurare.
Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 reglementează expres posibilitatea creditorilor de asigurări de a obţine plata creanţelor de asigurări atât prin procedura administrativă pe baza căreia se pot adresa Fondului, cât şi prin înscrierea la masa credală, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, inclusiv pentru suma ce depăşeşte plafonul de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2) din lege, în timp ce creanţele ce nu reprezintă creanţe de asigurări pot fi obţinute doar pe calea procedurii insolvenţei.
Rezultă, aşadar, că este total neîntemeiată motivarea instanţei de fond potrivit căreia reclamanta-intimată ar fi o terţă persoană îndreptăţită la despăgubire, decizia emisă de subscrisa fiind temeinică şi legală, întrucât furnizorii de servicii medicale nu pot fi încadraţi în categoria creditorilor de asigurări şi acceptaţi la plată din disponibilităţile Fondului.
Unitatea medicală nu este îndreptăţită să solicite direct despăgubiri de la Fond, urmând procedura necontencioasă de plată în faţa Fondului, decât dacă are calitatea de asigurat.
Sub acest aspect, se disting două situaţii:
- unitatea medicală urmează procedura administrativă de plată reglementată de art. 11 - 18 din Legea nr. 213/2015, procedură necontencioasă, fără a anexa la cererea de plată un titlu executoriu;
- unitatea medicală urmează procedura administrativă de plată reglementată de art. 11 - 18 din Legea nr. 213/2015, procedură necontencioasă, anexând la cererea de plată un titlu executoriu - reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu asigurătorul în faliment.
În prima situaţie, atâta timp cât unităţile medicale nu pot acţiona în mod direct asigurătorul (cerere de despăgubire/acţiune în pretenţii civile), acestea putându-se constitui doar ca parte civilă în procesele penale împotriva autorului prejudiciului, este evident că nu se pot adresa cu cerere de plată direct la Fond sau o astfel de cerere de plată ar fi respinsă pentru că petentul nu îndeplineşte cerinţele Legii nr. 213/2015 privitoare la calitatea de creditor de asigurare şi a celei de creanţă de asigurare.
În cea de-a doua situaţie, şi anume cea în care unitatea medicală se adresează cu cerere de plată la Fond, ataşând un titlu executoriu obţinut contra asigurătorului în faliment, învederăm instanţei că Fondul nu are/nu a avut calitatea de parte responsabilă civilmente în dosarul penal, obligaţiile stabilite în sarcina asigurătorului nefiind opozabile Fondului.
În acest sens se menţionează că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26/2017, admiţând recursul în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul nu poate avea calitate de parte responsabilă civilmente.
Cu alte cuvinte, titlul executoriu poate fi transmis Fondului, în vederea verificării acestuia şi după caz, a valorificării acestuia, dacă sumele sunt datorate de Fond, prin îndeplinirea cerinţelor din legislaţia specifică activităţii Fondului, conform art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 şi nicidecum doar pentru că asigurătorul a fost obligat la plata în favoarea unui prestator şi/sau furnizor de servicii (în cazul de faţă unitatea medicală).
În condiţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva asigurătorului. Legea foloseşte sintagma suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită, deci inclusiv a acţiunilor civile în procesele penale. Toate aceste acţiuni vor înceta la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, fiind evident că, prin forţa împrejurărilor (falimentul asigurătorului) aceste acţiuni nu vor mai putea fi reluate.
În acest context se consideră a fi absurd pentru o instituţie ale cărei reglementări specifice prevăd imperativ faptul că petentul (potenţialul creditor de asigurare) trebuie să urmeze o procedură administrativă necontencioasă - amiabilă - pentru a putea beneficia de sumele cuvenite, să fie acceptat ca şi creditor de asigurare (deţinător de creanţă de asigurare) unitatea medicală doar în situaţia în care este parte civilă într-un dosar penal şi obţine un titlu executoriu împotriva asigurătorului, dosar în care Fondul nu are nicio calitate, fără a avea posibilitatea de a urma doar procedura - prealabilă în faţa Fondului.
În acest sens se face referire şi la Decizia nr. 80/2017 a Curţii Constituţionale.
3. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 22/2017 (Complet RIL) a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, şi a stabilit după cum urmează:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, persoana care a suferit o vătămare corporală prin fapta altuia nu poate fi obligată, către furnizorul de servicii medicale, la plata cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat în cadrul unităţii medicale respective, potrivit legii, în limitele pachetului de bază ori minimal, după caz, în situaţiile în care autorul vătămării nu a fost identificat sau persoana vătămată nu a formulat sau şi-a retras plângerea prealabilă ori a intervenit împăcarea părţilor.
În interpretarea şi aplicarea aceloraşi dispoziţii legale, autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor.
Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conţinut (obiect, valabilitate, drepturi şi obligaţii ale părţilor) este reglement de Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident şi care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubeşte "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară conform prescripţiilor medicale) probate cu documente justificative şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare.
Dispoziţia este menţinută de Norma ASF nr. 23/2014, la art. 50 alin. (1) pct. d), dispoziţiile legale menţionate având incidenţă în funcţie de data producerii evenimentului rutier.
Plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., şi în niciun caz unităţii medicale.
În cazul dedus judecăţii, în aplicarea art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare şi tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situaţia în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împăcarea părţilor. Autorul vătămării este asiguratul RCA, care în condiţiile în care dovedeşte plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilităţile Fondului, în condiţiile art. 11 - 18 din Legea nr. 213/2015 şi art. 2226 alin. (3) din noul C. civ.
Astfel, din lectura textului reiese faptul că legiuitorul a creat o excepţie de despăgubire în ceea ce priveşte societatea de asigurare fără să excludă instituţia răspunderii delictuale care se aplica în continuare pentru persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.
Prin urmare, contractul de asigurare de răspundere civilă auto acoperă cheltuielile prilejuite de accident cu excepţia celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, plata acestora făcându-se însă în condiţiile art. 2226 noul C. civ., aşa cum am menţionat mai sus.
Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită de spitale. Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligaţii izvorâte din contracte de asigurare, facultative şi obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015.
1.4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare reclamantul intimat Spitalul Clinic D. Iaşi a solicitat respingerea recursului pârâtului, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantei este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Sunt nefondate criticile recurentului referitoare la faptul că Spitalul Clinic D. Iaşi nu are calitatea de creditor de asigurare.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Sub acest aspect, prin Sentinţa penală nr. 32/16.02.2016 a Judecătoriei Bârlad s-a recunoscut Spitalului Clinic D. Iaşi calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A. urmare a săvârşirii unui accident de circulaţie de către numitul B., asigurat de răspundere civilă societatea C. SA, constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.
În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că D. Iaşi are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic D. Iaşi pretenţiile acestuia în cuantum de 7.943,07 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoane vinovate de producere a accidentului.
Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.
În materie penală este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilităţi juridice conferă părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond Sentinţa penală nr. 32/16.02.2016, pronunţată de Judecătoria Bârlad în Dosarul nr. x/2015 nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.
Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Judecătoria Bârlad în Dosarul nr. x/2015, care în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Clinic D. Iaşi este îndreptăţită a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.
Recurentul pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii C. SA, în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.
În temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.
Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din noul C. civ., însă Spitalul Clinic D. Iaşi este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.
Prin urmare, refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de aproba cererea de plată nr. x/7.09.2016 în sumă de 7.943,07 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a sancţionat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 4588 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 4588 din 27 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2020.
GGC - GV