Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă la 11 aprilie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Argeş, Curtea de Apel Piteşti, Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti a solicitat următoarele:
- obligarea pârâtului Ministerul de Justiţie să comunice instanţei de judecată şi Curţii de Apel Piteşti nivelul maxim, la nivelul autorităţii judecătoreşti, al indemnizaţie de încadrare şi nivelul maxim al sporurilor pe categorii de personal;
- obligarea pârâţilor la calculul drepturilor salariate şi acordarea lor pentru viitor, pentru reclamanta încadrată la Judecătoria Piteşti din circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, pentru perioada 9 aprilie 2015 - 31 august 2016 şi 1 septembrie 2016 - 31 decembrie 2016, încadrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, cu luarea în considerare a maximului nivelului de salarizare (venitului) la nivelul autorităţii judecătoreşti pe fiecare funcţie, categorie de personal, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie şi/sau în specialitate (la nivelul naţional) şi care să includă şi majorările de 2%, 5% şi 11% conform prevederilor Legii nr. 71/2015;
- obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale de la data de 9 aprilie 2015 (data apariţiei Legii nr. 71/2015), actualizate cu rata inflaţiei;
- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale de la data când ar fi trebuit achitate drepturile până la plata acestora.
2. Prin sentinţa nr. 1519 din 1 octombrie 2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin capetele principale ale acţiunii, reclamanta a solicitat comunicarea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a nivelului maxim de salarizare şi obligarea pârâţilor la calcularea şi acordarea a maximului nivelului de salarizare.
La stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, instanţa s-a raportat şi la calitatea părţii reclamante de personal auxiliar în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, iar ulterior a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi la dispoziţiile legale în materia salarizării acestei categorii de personal, reţinând în consecinţă că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa materială de soluţionare a cauzei.
Instanţa a avut în vedere, în acest sens, art. 7 din cap. VIII al anexei VI la Legea nr. 284/2010 potrivit căruia Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal este competentă material să soluţioneze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, dispoziţii similare regăsindu-se şi în art. 11 din O.U.G. nr. 83/2004, precum şi în actuala lege a salarizării unitare.
În acest sens, s-a constatat că potrivit acestor dispoziţii, personalul salarizat, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, iar împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
3. Prin sentinţa nr. 334 din 31 ianuarie 2019, Curtea de Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
4. Prin decizia nr. 3112 din 6 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat că nu există conflict negativ de competenţă, întrucât nu au existat declinări de competenţă reciproce între instanţe, cauza fiind trimisă la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pe rolul acestei instanţe dosarul a fost înregistrat la data de 20 august 2019.
La termenul de judecată din 15 octombrie 2019, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin raportare la prevederile art. 127 din C. proc. civ.
5. Prin sentinţa civilă nr. 5599 din 16 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut că litigiul dedus judecăţii este unul specific dreptului muncii, întrucât are ca obiect plata unor drepturi salariale, iar celelalte capete de cerere sunt accesorii, împrejurare în care s-a constatat că, în speţă, competenţa teritorială aparţine, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamanta.
Însă, s-a reţinut că aceste texte de lege reprezintă norme generale privind competenţa teritorială în materia litigiilor de muncă, în vreme ce art. 127 din C. proc. civ. cuprinde dispoziţii speciale în ceea ce priveşte litigiile, inclusiv cele de muncă, formulate de magistraţi, asistenţi judiciari, grefieri.
În consecinţă, având în vedere că reclamanta este grefier la Tribunalul Bucureşti, anterior fiind grefier arhivar la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, unul dintre pârâţi este chiar Tribunalul Bucureşti, iar altă pârâtă este instanţa în grad superior Tribunalului Bucureşti, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 127, precum şi decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
6. Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme la 29 noiembrie 2019:
Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:
În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unor drepturi salariale restante, fiind dedus judecăţii un conflict de muncă, prin care reclamanta, în calitate de grefier - personal auxiliar de specialitate şi conex a solicitat obligarea pârâţilor Tribunalul Argeş, Curtea de Apel Piteşti, Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti la plata drepturilor salariale, competenţa materială revenind în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Astfel, se reţine că reclamanta A. a îndeplinit funcţia de grefier arhivar la Judecătoria Piteşti, aflată în raza Curţii de Apel Piteşti, în perioada 1 noiembrie 2010 - 31 august 2016, iar începând cu 1 septembrie 2016 reclamanta a fost transferată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. Ulterior, reclamanta a funcţionat ca grefier arhivar la Tribunalul Bucureşti, secţia penală, aşa cum reiese din decizia nr. 423 din 25 iunie 2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, aflată la dosarul Tribunalul Dâmboviţa.
Se constată că, în cauză, calitatea reclamantei de personal de specialitate şi conex în justiţie, sub aspectul competenţei teritoriale, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., în limitele declarate constituţionale prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea Constituţională.
Prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă.
În acest sens, se arată în considerentele deciziei, la punctul 47: "În continuare, Curtea reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate.
Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.
Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia.
Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia."
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie (pct. 50), iar "art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permiţând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu".
Calitatea de grefier a reclamantei, precum şi calitatea de parte în proces a Tribunalului Argeş, Curţii de Apel Piteşti, Tribunalului Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti, determină incidenţa textului de lege care reglementează competenţa facultativă, respectiv art. 127 alin. (1) C. proc. civ.
În aceste condiţii, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.
Reclamanta s-a adresat Tribunalului Dâmboviţa, aceasta fiind opţiunea cu privire la instanţa de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate Curţii de Apel Piteşti şi Curţii de Apel Bucureşti, în arondarea cărora se află Judecătoria Piteşti şi Tribunalul Bucureşti, determinând astfel competenţa teritorială exclusivă în soluţionarea acţiunii.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ. şi cu respectarea deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte urmează a stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2020.