- Bunuri ce au făcut obiectul unui contract de leasing financiar. Imposibilitatea recuperării lor ca urmare a culpei exclusive a utilizatorilor. Corecta clasificare a operațiunii din perspectiva regimului juridic aplicabil obligației de colectare a TVA.
Directiva 2006//112/CE, Art. 16
- Dispunerea de către instanța de judecată în sarcina organelor fiscale a efectuării unei reverificări cu privire la debitul fiscal contestat în cauză. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Codul de procedură civilă, art. 488 alin. (1) pct. 5
Codul fiscal, 128 alin. 4 lit. d)
- În lumina interpretării oferite de către CJUE articolelor 16 și 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în situația imposibilității recuperării bunurilor date în leasing, cauzată exclusiv de comportamentul utilizatorilor, nu se poate vorbi de o livrare de bunuri cu titlu oneros, astfel încât, nerecuperarea bunurilor nu poate da naștere unei răspunderi a reclamantului pentru plata taxei pe valoarea adăugată, într-o astfel de situație dispozițiile art. 128 alin. 4 lit.d) din Codul fiscal negăsindu-și aplicarea.
- Așa cum rezultă din prevederile art. 105 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 1051 din Codul de procedură fiscală, competența de a ordona o inspecție fiscală sau o reverificare aparține exclusiv organelor fiscale, operațiune care poate avea loc în contextul soluționării contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale. Instanța de judecată nu poate dispune reanalizarea cauzei de către organele fiscale, dreptul de dispoziție al instanței rezumându-se, în conformitate cu prevederile exprese ale art. 18 din Legea 554/2004, la anularea actului infra legislativ contestat sau, după caz, la obligarea emiterii unui astfel de act. Ordonând o reverificare în sarcina organelor fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată contestată în cauză, instanța de fond a intruzionat în domeniul rezervat puterii executive, în cauză fiind, prin urmare, incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Decizia nr. 4656 din 18 decembrie 2018
Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile Codului fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003, aplicabil cauzei, în prezent abrogat.
1. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A IFN S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei de impunere nr. F-MC 1001 din 9 aprilie 2014 emisă de ANAF - DCAMC, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii A obligaţia de a plăti suma de 12.239.170 lei, reprezentând TVA, în temeiul art. 128 alin.4 lit. d) din Codul fiscal şi suma de 7.612.681 lei reprezentând dobânzi de întârziere plus penalităţi, anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 3 din 8 aprilie 2014 pentru suma de 12.239.170 lei reprezentând TVA de plată şi 7.612.681 lei dobânzi de întârziere plus penalităţi, anularea deciziei nr. 185/27.06.2014 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, privind soluţionarea contestaţiei formulate, cu cheltuieli de judecată.
1.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 26 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A IFN S.A. şi, în consecinţă, a anulat decizia nr. 185/27.06.2014 emisă de ANAF – DGSC, Decizia de impunere nr. F-MC1001/09.04.2014 emisă de ANAF – DGAMC şi în parte Raportul de inspecţie de fiscală nr. F-MC 3/08.04.2014 emis de ANAF – AIF, în ceea ce priveşte sumele de 12.239.170 lei reprezentând TVA de plătit stabilit în cond. art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal şi 7.612.681 lei accesorii.
A dispus reanalizarea cauzei de către organele fiscale competente în ceea ce priveşte TVA aferentă perioadei 01.10.2008 – 31.12.2010, precum şi eventuale accesorii, pentru bunurile din contractele de leasing reziliate, cu raportare la disp. art. 148 – 149 din Codul fiscal.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 153 din 26 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs, atât reclamanta A IFN S.A., cât şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În motivarea recursului său, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat, în esență, următoarele:
Sentința instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 488 alin.1 pct.6 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește sumele de 12.239.170 lei reprezentând TVA de plătit stabilit în condițiile art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal şi, respectiv de 7.612.681 lei accesorii la debitul principal.
Instanţa de fond reţine în mod eronat ca motiv de anulare a actelor administrativ-fiscale atacate contrarietatea legislaţiei naţionale în baza căreia s-a făcut impunerea cu legislaţia Uniunii Europene.
Referitor la faptul că tratamentul fiscal al bunurilor lipsă în gestiune a fost modificat de legiuitor prin pct. 6 din OG nr.15/2012 începând cu data de 01.01.2013, în sensul că în cazul lipsei bunurilor din gestiune s-a abrogat lit.d) a art.128 alin.(4), astfel că nu se mai consideră că lipsa din gestiune este asimilată unei livrări de bunuri şi nu mai trebuie aplicată TVA, această modificare nu poate fi reţinută în cauză întrucât data intrării în vigoare este ulterioară perioadei supuse inspecţiei fiscale - respectiv 01.10.2008 - 31.12.2010.
Astfel, regimul juridic al operaţiunii este dat de norma legală în vigoare la data efectuării acesteia, ştiut fiind si principiul de drept potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În această situaţie, intimata trebuia să pună în aplicare prevederile art.128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal - prevederi legale în vigoare în perioada respectivă - privind livrarea către sine.
Învederam instanţei ca livrarea de bunuri, ca operaţiune cuprinsă în sfera de aplicare a TVA, este reglementată la art.128 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit acestor prevederi legale, operaţiunile de leasing nu constituie livrare de bunuri în sensul transferului dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.
Din perspectiva TVA leasingul, indiferent dacă este de natură financiară sau operaţională, este tratat pe parcursul derulării contractului drept o prestare de servicii, care poate fi urmată de o livrare de bunuri la momentul expirării contractului în funcţie de exercitarea sau nu de către locatar/utilizator a opţiunii de cumpărare, în conformitate cu prevederile art.1 alin.(1) din OG nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
Prin urmare, în situaţia în care bunurile de capital îşi încetează existenţa, nu mai există fizic, fără a fi casate, fiind lipsă în gestiune din alte motive decât cele prevăzute la art.128 alin.(8) lit.a) din Codul fiscal, respectiv calamităţi naturale, cauze de forţă majoră, bunuri pierdute sau furate, in baza art.128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal aceasta constituie o livrare de bunuri în sensul TVA şi trebuie colectată TVA.
În acelaşi sens este şi punctul de vedere al Direcţiei de legislaţie în domeniul TVA din cadrul Ministerului Finanţelor Publice -ca direcţie de specialitate în domeniu - exprimat pentru o speţă similară prin adresa nr.431119/24.01.2011 înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor cu nr.906473/25.01.2011.
În ceea ce priveşte aspectul reţinut de instanţa de fond în sensul că din cuprinsul prevederilor art.18 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun a TVA nu rezultă că situaţia bunurilor nerecuperate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing financiar ar putea reprezenta o livrare de bunuri, operaţiunea efectuată de intimată reprezintă operaţiune internă între persoane juridice române şi este guvernată de normele interne respectiv Codul fiscal şi normele de aplicare a acestuia prin care a fost transpusă Directiva 2006/112/CE.
În ceea ce priveşte Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, aceasta a fost transpusă în legislaţia naţională la capitolul TVA din Codul fiscal, astfel încât nu se poate susţine încălcarea de către organele de inspecţie fiscală a normei comunitare.
Referitor la hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-438/13, instituirea unei premise în sensul imposibilităţii societăţii de leasing de a reuşi recuperarea de la utilizator a bunurilor care fac obiectul unui contract de leasing financiar ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor întreprinse de societatea respectivă în scopul recuperării acestor bunuri.
La rândul său, reclamanta-recurentă A IFN S.A. a atacat cu recurs sentința primei instanțe, arătând că aceasta s-a pronunțat asupra unor pretenții care nu au fost solicitate nici pe calea cererii de chemare în judecată de către societatea reclamantă, nici prin întâmpinare de către intimați.
A IFN S.A. a solicitat strict anularea actelor administrative fiscale, acțiune întemeiată pe art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală și art. 1 alin.1 din Legea nr.554/2004. Intimații prin întâmpinare au solicitat doar respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și menținerea actelor administrative. Niciuna dintre părți și nici instanța din oficiu nu au invocat, cerut s-au pus în discuția părților reanalizarea cauzei de către organele fiscale competente. Pe de altă parte, reanalizarea sau reverificarea cauzelor în baza cărora au fost întocmite și emise rapoarte de inspecție fiscală și decizii de impunere, poate fi realizată doar în condițiile expres prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin organele sale subordonate, posedă competență se efectueze inspecția fiscală și să emită o decizie de impunere, care este parte a puterii executive, iar instanța de judecată nu poate interveni în activitatea acesteia în afara limitelor controlului judecătoresc strict reglementată prin lege.
2. Procedura de soluţionare a recursului
2.1. Cu privire la examinarea recursurilor în completul filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) NCPC, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin.(4) NCPC.
Prin încheierea din data de 9 octombrie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate, a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecata pe fond a acestora.
2.2. Cu privire la cererile de recurs. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de recurenţi precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de către Agenția Națională de Administrare Fiscală:
Prin Raportul de inspecție fiscală nr. F – MC 3/8 aprilie 2014 a și prin decizia de impunere nr. F – MC 1001/9 aprilie 2014, reclamanta A IFN S.A. a fost obligată la plata sumelor de 12.239.170 lei reprezentând TVA de plătit stabilit în condițiile art. 128 alin. 4 lit.d) din Codul fiscal şi de 7.612.681 lei, cu titlu de accesorii la taxa pe valoare adăugată. În cadrul procedurii administrative prealabile a fost emisă decizia nr. 185 din 27 iunie 2014, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală a respins ca neîntemeiată contestația formulată de către reclamantă împotriva actelor fiscale mai sus arătate.
Împotriva acestor acte infralegislative, reclamanta A IFN S.A. a formulat acţiune în contencios administrativ la Curtea de Apel București. Instanța, prin sentința atacată cu recurs, a admis acțiunea pe considerentul că temeiul de drept intern – art. 128 alin.4 lit. d) din Codul fiscal (Legea 571/2003) este contrar dreptului Uniunii Europene în materie de TVA și, în consecință, a anulat decizia de soluționarea contestației, precum și decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală în privința sumei de 12.239 170 lei- TVA și a sumei de 7.612.681 lei -accesorii.
Înalta Curte împărtășește opinia judecătorului fondului, în sensul că norma internă analizată – art. 128 alin. 4 lit.d) din Codul fiscal contravine normelor de drept europene, mai precis, prevederilor art.16 și 18 din Directiva 2006/112/CE
În concret, în sarcina reclamantei s-a reținut de către organele de control fiscal că în perioada octombrie 2008 – decembrie 2010 aceasta a reziliat o parte din contractele de leasing financiar încheiate, datorită nerespectării de către utilizatori a obligațiilor de plată convenite, fără însă ca în urma demersurilor întreprinse pentru recuperarea bunurilor care au făcut obiectul acestor contracte, să reintre în posesia lor.
În atare situație, au considerat organele de control, reclamanta trebuia să aplice prevederile art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal, privind livrarea către sine.
În ceea ce privește conținutul art. 128 alin. 4 lit. d) din Codul fiscal (Legea nr 571/2003), acesta este următorul: „(4) Sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată următoarele operaţiuni: (...) d) bunurile constatate lipsă din gestiune, cu excepţia celor la care se face referire la alin. (8) lit. a)-c)”.
Art. 16 din directiva 2006//112/CE prevede că: „Utilizarea de către o persoană impozabilă a bunurilor care fac parte din activele activităţii sale economice în interes propriu sau în interesul personalului său, transferul lor gratuit sau, mai general, utilizarea lor în alte scopuri decât cele legate de desfăşurarea activităţii economice sunt considerate livrări ca livrări cu titlu oneros atunci când taxa aferentă bunurilor respective sau părţilor componente ale bunurilor respective a fost dedusă total sau parţial. Cu toate acestea, utilizarea bunurilor ca mostre sau pentru oferirea de cadouri de mică valoare în scopul desfăşurării activităţii nu este considerată livrare cu titlu oneros”
Art. 18 din aceeași directivă stipulează următoarele: „Statele membre pot considera ca o livrare de bunuri efectuată cu titlu oneros fiecare dintre următoarele tranzacţii: (a) utilizarea de către o persoană impozabilă în scopul desfăşurării activităţii sale economice a bunurilor produse, construite, extrase, prelucrate, cumpărate sau importate în cadrul activităţii respective, în cazul în care TVA aferentă bunurilor respective nu este deductibilă în întregime, în cazul în care acestea sunt achiziţionate de la altă persoană impozabilă; (b) utilizarea bunurilor de către o persoană impozabilă într-un domeniu de activitate neimpozabil, atunci când TVA aferentă bunurilor respective a fost dedusă total sau parţial la achiziţia acestora sau la utilizarea lor în conformitate cu litera (a); (c) cu excepţia cazurilor prevăzute la articolul 19, păstrarea bunurilor de către o persoană impozabilă sau de către succesorii acesteia atunci când ea încetează să mai desfăşoare o activitate economică impozabilă, în cazul în care TVA aferentă bunurilor respective a fost dedusă total sau parţial la achiziţia acestora sau la utilizarea lor în conformitate cu litera (a)”.
Rezultă cu evidență, observă Înalta Curte, că în contextul factual dat reclamanta se afla în poziția de a nu-și putea recupera bunurile date în leasing, datorită exclusiv comportamentului utilizatorilor, prin urmare, nu se poate vorbi de o livrare de bunuri cu titlu oneros, iar nerecuperarea bunurilor nu poate da naștere unei răspunderi a reclamantului pentru plata taxei pe valoarea adăugată, așa cum se arată în scrisoarea din 21 decembrie 2011 a Comisiei Europene – Directoratul General pentru Impozitare și Uniune Vamală (filele 67-69 din dosarul de fond).
În acest sens a statuat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, după cum bine a reținut prima instanță, în cauza C-438/13 BCR Leasing IFN SA împotriva Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili: „Articolele 16 și 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că imposibilitatea societății de leasing de a reuși recuperarea de la utilizator a bunurilor care fac obiectul unui contract de leasing financiar ulterior rezilierii acestuia din culpa utilizatorului, în pofida demersurilor întreprinse de societatea respectivă în scopul recuperării acestor bunuri și în pofida lipsei oricărei contraprestații ulterioare rezilierii amintite, nu poate fi considerată o livrare de bunuri efectuată cu titlu oneros în sensul acestor articole.”
Recurenta susține că operațiunile efectuate de către reclamantă sunt operațiuni interne între persoane juridice române, prin urmare sunt guvernate de normele interne, adică de Codul fiscal și normele de aplicare a acestuia. De asemenea, mai susține că Directiva 2006/112 CE a fost transpusă în legislația națională, respectiv în capitolul TVA din Codul fiscal, astfel încât nu se poate susține încălcarea normelor europene.
Susținerile recurentei nu pot fi primite. Potrivit art. 148 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.
În termenii art. 249 din Tratatul instituind comunitatea europeană, observă Înalta Curte, "directiva leagă statele membre destinatare în privința rezultatului de atins, lăsând instanțelor naționale competența cu privire la formă și mijloace". Așadar, directiva este un instrument de reglementare normativă, care lasă, în principiu, autorităților naționale, o oarecare marjă de autonomie, este un instrument normativ în două trepte, pe care statele membre trebuie să îl integreze în propria ordine juridică, scopul fiind acela al armonizării legislațiilor naționale.
Față de cele ce preced, rezultă, pe de o parte prioritatea normelor europene față de cele naționale atunci când ele se află în conflict, iar pe de altă parte, că operațiunea de transpunere a prevederilor directivei în ordinea juridică națională nu închide discuția privind incidența normelor europene unionale în raporturile dintre o persoană juridică română și autoritățile publice române, așa cum consideră recurenta. Rolul controlului judecătoresc al actelor infralegislative, cum este cazul în speță, este, printre altele, tocmai acela de a verifica concordanța normei interne cu norma europeană, inclusiv după operațiunea de transpunere a directivei, cu alte cuvinte, de a verifica dacă rezultatul prescris de directivă a fost atins, în caz contrar să declare inefectivă dispoziția legală internă și se aplice imediat și direct norma juridică europeană.
În ceea ce privește hotărârea Curții de la Luxemburg mai sus amintită, invocată de către instanța de fond în hotărârea pronunțată, Înalta Curte reamintește că instanța europeană posedă monopolul interpretării normelor unionale, prin urmare, interpretarea normelor europene este o interpretare oficială care face corp comun cu regula juridică interpretată, astfel că are caracter obligatoriu. Recurenta susține, referindu-se la Cauza C-438/13, că demersurile efectuate de reclamantă în vederea recuperării bunurilor sunt insuficiente și nu dovedesc imposibilitatea recuperării, că, prin urmare, situația din prezenta cauză nu se circumscrie considerentelor hotărârii pronunțate de către Curtea de la Luxemburg, însă nu demonstrează de ce rezilierea contractelor de leasing, precum și demersurile întreprinse în scopul recuperării bunurilor sunt insuficiente, astfel încât nici această critică nu va fi primită.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta A IFN S.A.:
Curtea de Apel, în hotărârea pronunțată, s-a arătat preocupată de a da eficiență unui considerent (nr.32) din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C – 438/13 BCR Leasing IFN SA, precum și dispozițiilor art. 184 – 186 din Directiva 2006/112/CE, în scopul, a precizat instanță, respectării dreptului Uniunii Europene în materie, și a dispus reanalizarea cauzei de către organele fiscale competente în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată aferentă perioadei 1 octombrie 2008 – 31 decembrie 2010, pentru bunurile din contractele de leasing reziliate. Instanța a mai precizat că posedă atribuția procesuală de a dispune în acest sens, deoarece dreptul său de analiză și dispoziție judiciară este cel puțin echivalent celui al organului administrativ de soluționare a contestației fiscale.
Reclamanta A IFN S.A. a formulat recurs împotriva sentinței curții de apel, solicitând înlăturarea din dispozitiv a măsurii privind reanalizarea cauzei de către organele fiscale.
Înalta Curte nu împărtășește opinia primei instanțe în legătură cu dispoziția dată organelor fiscale de reanalizarea cauzei, în condițiile fixate în dispozitivul hotărârii aceste instanțe.
Pe de o parte, obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de prevederile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. 1 și 8 din Legea nr. 554 /2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim (protejat de lege) printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unui unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei cauzate.
Pe de altă parte, având ca reper art. 18 din Legea 554/ 2004, instanța de contencios administrativ este învestită cu competența de a anula, în tot sau în parte, actul administrativ și/sau de a obliga autoritatea publică să emită un astfel de act.
În prezenta cauză instanța de judecată nu a fost investită cu o cerere având ca obiect reanalizarea cauzei de către organele fiscale, în sensul în care a procedat curtea de apel.
În raport de cele de mai sus, rezultă, în opinia Înaltei Curți, că instanța de fond în condițiile în care a dispus reanalizarea cauzei de către organele fiscale, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Mai exact, procedând în maniera în care a făcut-o, instanța a săvârșit o incursiune în domeniul rezervat exclusiv puterii executive, deoarece numai organele fiscale, strict în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală, pot dispune o asemenea măsură. Așa cum rezultă din prevederile art. 105 alin. 3 în tandem cu cele ale art. 1051 din Codul de procedură fiscală, competența de a ordona o inspecție fiscală sau o reverificare, aparține exclusiv organelor fiscale, operațiune care poate avea loc în contextul soluționării contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale. Indiferent de ce intenții este animat judecătorul cauzei, în vederea asigurării dreptului Uniunii Europene, acesta nu posedă puterea juridică de a ordona o reverificare în sarcina organelor fiscale cu privire la taxa pe valoare adăugată. Contrar celor susținute de către judecătorul fondului, instanța de judecată posedă un drept de dispoziție mai limitat decât al organelor fiscale, acesta rezumându-se, după caz, la anularea actului infra legislativ contestat sau la obligarea emiterii unui astfel de act, în consonanță cu prevederile exprese ale art. 18 din Legea 554/2004.
În consecință, se impune admiterea recursului reclamante, casarea în parte a sentinței și eliminarea din dispozitivul acestea a măsurii de reanalizare a cauzei de către organele fiscale, cu privire la taxa pe valoare adăugată aferentă perioadei 1 octombrie 2008 – 31 decembrie 2010.
Față de cele ce preced, Înalta Curte a respins, ca nefondat recursul declarat de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, și a admis recursul declarat de către reclamanta A IFN S.A., cu consecința modificării în parte a sentinței atacate, în sensul celor arătate în cuprinsul prezentei decizii.