Suspendarea executării actului administrativ. Efectele admiterii în primă instanță a acțiunii în anularea actului în ceea ce privește aprecierea îndeplinirii cerinței existenței cazului bine justificat.
Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. t) și art. 14 alin. (1)
Potrivit art. 430 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. civ. hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. În virtutea efectului pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. (2) Cod pr. Civilă, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Prin urmare, cerința existenței unui caz bine justificat este îndeplinită atunci când acțiunea în anularea actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată este admisă în primă instanță, aparența de nelegalitate fiind susţinută cu prisosinţă în acest caz de autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, a hotărârii pronunțate în cauza având ca obiect anularea actului administrativ.
Decizia nr. 1284 din 12 martie 2019
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată sub nr.347/39/2018 pe rolul Curţii de Apel Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta S.C. A SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a solicitat suspendarea deciziei de impunere F-SV 905/ 22.08.2014 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii; anularea în totalitate a deciziei de impunere F-SV 905/22.08.2014 ca netemeinică şi nelegală, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr.10228/16.03.2018; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Încheierea nr. 4 din 11 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal s-a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. A SRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, în numele şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava şi s-a dispus suspendarea executării deciziei de impunere F-SV-nr.905/22.08.2014 emisă de DGRFP Iaşi - AJFP Suceava până la soluţionarea definitivă a contestaţiei împotriva acestei decizii.
3. Recursul
Împotriva Încheierii nr. 4 din 11 iulie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Suceava – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi, invocând motive de casare prevăzute de dispoziţiile art.488 pct.6 şi 8 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii de recurs, în esenţă, s-au arătat următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 Cod de procedură civilă, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Analizând motivarea Încheierii nr. 4/11.07.2018, s-a constatat că instanţa a făcut trimitere la cele reţinute cu titlu definitiv in sentinţa Curţii de Apel Suceava nr. 38/10.11.2014, definitiva, prin care a fost admisă cererea de suspendare a aceluiaşi act administrativ fiscal formulata în temeiul disp. art. 14 din Legea nr.554/2004.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut ca situaţia de fapt avuta in vedere la pronunţarea respectivei hotărâri nu s-a modificat prin emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, argumentaţia din sentinţa nr. 38/ 10.11.2014 păstrându-şi astfel actualitatea.
Având în vedere cele expuse, se consideră că soluţia exprimată prin dispozitiv este nesusţinută şi formală, în condiţiile in care nu au fost analizate probele administrate, nu au fost stabilite împrejurările de fapt esențiale în cauza, nu au fost invocate normele substanţiale si procedurale incidente si aplicarea lor in speţa.
Garanţia procesuala a respectării dreptului la apărare este tocmai motivarea hotărârii judecătoreşti, partea fiind îndreptăţită sa cunoască rațiunile pentru care argumentele sale au fost respinse de către instanţa de judecata, iar in măsura in care raţionamentul instanţei încalcă prevederile legale sa ii cenzureze prin intermediul cailor de atac.
Lipsa motivării, in forma si limitele circumscrise de dispoziţiile art. 425 Cod procedura civila este echivalenta ne cercetării fondului şi atrage, în consecinţă, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Se apreciază că în mod nelegal s-a dispus suspendarea executării actului administrativ fiscal în integralitate.
Prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-SV 905/22.08.2014 au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 1.969.550 lei, din care S.C. A SRL a contestat în procedura administrativă prealabilă doar suma de 1.914.742 lei.
Pe cale de consecinţă, întrucât calea de atac a contestaţiei administrative a vizat doar o parte din creanţele stabilite suplimentar de inspecţia fiscală, respectiv creanţe fiscale în cuantum de 1.914.742 lei, măsura de suspendare a executării în integralitate a actului administrativ fiscal, este nelegală.
Pe fondul cererii de suspendare, în mod nelegal Curtea de Apel Suceava a reţinut ca ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, de natura să justifice admiterea cererii.
Mai arată recurenta că cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala pentru persoane juridice nr. F-SV 905/22.08.2014 se impunea a fi respinsa, întrucât nu erau îndeplinite cumulativ cele doua cerinţe prevăzute de art. 14 alin.(1) din Legea nr. 554/2004: „cazul bine justificat, respectiv iminenta producerii unei pagube”.
În ceea ce priveşte prima condiţie prescrisă de art. 14 alin. (1) din Legea nr.554/2004 (cazul bine justificat) – întinderea puterilor instanţei în judecarea cererii de suspendare este limitată de faptul că nu este admisibilă prejudecarea fondului litigiului, prin urmare ea va fi, inevitabil, o cercetare sumară a aparențelor de legalitate a actului administrativ fiscal.
Apărările invocate de reclamantă drept circumstanţe ce ţin de condiţia "cazului bine justificat" obligau instanţa să procedeze la o veritabilă cercetare judecătorească, demers ce nu putea fi iniţiat de Curte în cadrul cererii de suspendare, in raport de limitele procedurale stabilite de art. 14 raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În absenta unor critici vizând nelegalitatea vădita a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala pentru persoane juridice nr. F-SV 905/22.08.2014, nelegalitate pentru constatarea căreia sa fie necesară doar o cercetare superficială a acesteia, condiţia cazului bine justificat nu este îndeplinita.
În ceea ce priveşte condiţia "pagubei iminente", se arată că executarea unei obligaţii bugetare stabilită printr-un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o paguba, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004.
Măsura suspendării executării actului administrativ este o măsură excepțională. Actul administrativ constituie titlu executoriu, neexecutarea acestuia fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept. Suspendarea executării actului administrativ, ca operație juridică de întrerupere vremelnica a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu, care poate fi primita doar in cazuri bine justificate si pentru prevenirea producerii unei pagube iminente.
Se arată că instanţa de fond a omis a avea în vedere faptul ca potrivit indicatorilor din situaţiile financiare anuale la 31.12.2017, S.C. A SRL a avut o cifra de afaceri netă în cuantum de 25.630.757 lei.
Efectuând o analiza diagnostic asupra cifrei de afaceri nete declarate (care cuprinde sumele rezultate din vânzarea de produse si furnizarea de servicii care se înscriu în activitatea curenta a entităţii după deducerea reducerilor comerciale si a taxei pe valoarea adăugata precum si a altor taxe legate direct de cifra de afaceri), rezulta ca măsura dispusa nu este in măsura a-i produce contribuabilului o paguba iminenta.
De asemenea, au fost omise a fi avute în vedere si susţinerile reclamantei, din care rezulta ca parte din suma stabilita suplimentar prin actul administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat a fost achitată.
Apărările intimatei-reclamante S.C. A SRL
S.C. A SRL a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, reiterând apărările formulate la instanţa de fond.
II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte motivul de recurs privind nemotivarea soluţiei pronunţate de instanţa de fond (art.488 pct.6 Cod procedură civilă)
Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât prima instanţă a prezentat în considerentele sentinţei argumentele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.
În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă îşi exprimă de fapt dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.
Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispozițiilor art.425 alin. (1) lit.b) Cod procedură civilă, potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta (...) expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Sentinţa recurată satisface exigenţele instituite de acest text de lege, iar nemulțumirea exprimată de recurentă cu privire la soluţia dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente [art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă].
Motivul prevăzut de art.488 pct.8 Cod procedură civilă, nu este fondat
Înalta Curte constată că în mod corect a stabilit instanţa de fond că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 raportat la art.15 din Legea nr.554/2004.
Condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin caracterul lor restrictiv-imperativ, denota caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând aşadar dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi a iminentei producerii pagubei.
Înalta Curte constată că în speţă există indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actele administrative contestate.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prin Sentinţa civilă nr.38/ 10.11.2014, rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curţi nr.2318/2016, s-au decelat elemente de nelegalitate şi indicii suficiente care conturează prejudiciul iminent.
În fapt, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. F-SV 731/22.08.2014, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. F-SV 905/n 22.08.2014, se retine că din verificările efectuate de către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Suceava - Serviciul de Investigare a Fraudelor Suceava a rezultat că S.C. B SRL a livrat către S.C. A SRL material lemnos (cherestea rășinoase şi lemn rotund rășinoase) conform unor avize de însoțire material lemnos aparţinând atât S.C. B SRL, cât şi altor agenţi economici, precum şi avize de însoțire material lemnos contrafăcute (nu prezintă elementele de securitate utilizate de Imprimeria Naţională).
Astfel, S.C. A SRL a achiziţionat fără a deţine documente legale de proveniență material lemnos 6.188,51 mc cherestea rășinoase şi 452 mc lemn rotund rășinoase de la S.C. B SRL.
Urmare acestor aspecte, organele de inspecţie fiscală au reconsiderat tranzacţiile, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 rep. privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, considerând cheltuielile în sumă de 3.427.110 lei ca nedeductibile fiscal, drept pentru care au stabilit suplimentar impozit pe profit în sumă de 548.338 lei şi TVA în sumă de 822.506 lei.
Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 republicată, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.
Din istoricul derulat al întregii speţe, împrejurarea că iniţial contestaţia formulată de reclamantă la 15.09.2014 împotriva deciziei de impunere nu a fost soluţionată, apoi s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere F-SV-905/ 22.08.20145 până la soluţionarea/ pronunţarea instanţei de fond (Sentinţa civilă nr.38/ 10.11.2014), iar apoi reclamanta a formulat cerere în anularea deciziei de impunere, respinsă în lipsa actului administrativ jurisdicţional de soluţionare a contestaţiei (Dosar nr.19/39/2015).
Prin Decizia de soluţionare nr.5298/ 15.05.2015 s-a suspendat soluţia contestaţiei administrativ fiscale.
Prin Sentinţa civilă nr.149/ 7.09.2015 s-a admis acţiunea de obligare a recurentei-pârâte de a soluţiona contestaţia pe fond, prin Decizia nr.10228/ 16.03.3018 prin care s-a respins contestaţia administrativ fiscală, ca neîntemeiată.
În această perioadă au curs accesoriile stabilite prin decizia de impunere, reclamanta a achitat sau i s-au compensat şi executat silit o mare parte din sumele stabilite ca obligaţii fiscale.
Rezultă din cele de mai sus că există o dispută serioasă asupra obligaţiilor referitoare la dreptul de deducere, beneficiul taxării inverse, realitatea economică a tranzacţiilor, precum şi buna credinţă a contribuabilului.
Problemele identificate sunt legate exclusiv de nereguli identificate de către organele fiscale la furnizorii din amonte, aspecte care, conform unei jurisprudenţe constante ale Curţii Europene de Justiţie, nu pot fi imputate societăţii decât dacă se stabileşte, având în vedere elemente obiective, că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea era implicată într-o fraudă.
La o simplă pipăire a fondului instanţa de recurs constată faptul că actul administrativ a cărui suspendare a solicitat-o încalcă în mod flagrant principii fundamentale de drept european - invocate cu consecvență de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE"):
Astfel, abordarea organelor de inspecţie fiscală constituie o încălcare flagrantă a principiului neutralităţii - principiu fundamental al mecanismului TVA: „Regimul deducerilor urmăreşte să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor economice pe care le desfăşoară. Sistemul comun al TVA garantează, în consecinţă, perfecta neutralitate a impozitării tuturor activităţilor economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activităţi, cu condiţia ca activităţile menţionate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA”.
De asemenea, actele de impunere încalcă principiul proporţionalităţii impunerii-prin reţinerea în sarcina Societăţii a unor nereguli constatate la alte persoane din lanţul comercial, organele de inspecţie fiscală merg mai departe decât ceea ce este necesar pentru a se atinge obiectivele Directivei 2006/112 privind sistemul comun de TVA.
Principiul eficacității - prin măsurile întreprinse, statele membre nu pot face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul european (a se vedea Cauza C-62/00 "Marks & Spencer", sau Cauza C-228/96 "Aprile SRL"). Or, prin invocarea unor nereguli constatate la alte persoane din lanţul comercial, ce nu puteau fi controlate de Societate, organele fiscale fac imposibil de exercitat dreptul de deducere al TVA. Societatea nu ştia şi nici nu ar fi putut avea cunoştinţă de eventuale nereguli constatate la furnizori, iar organele de inspecţie fiscală nu au stabilit contrariul, în baza unor elemente obiective.
Cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr.554/2004 care prevede că, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizare, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau autorităţii ierarhice superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii.
Atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare din punct de vedere legal a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
Pe de altă parte, actul administrativ se bucură de prezumţie de legalitate, de autenticitate şi veridicitate, trăsături care constituie fundamentul caracterului executoriu, rezultând principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este însuşi titlu executoriu, suspendarea executării fiind condiţionată de existenţa unor cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unor pagube iminente.
În considerarea celor două principii incidente în materia actelor administrative al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Pentru suspendarea executării unui act administrativ nu este suficient doar ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte indicii pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenței unei pagube, în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat şi datele economice ale contribuabilului.
La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumentele juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actelor administrative aflate în litigiu.
Totodată, Curtea reţine că în cadrul cererii de suspendare a executării nu se poate analiza pe fond raportul juridic dedus judecăţii.
Conform art. 2 alin.1 lit. t) din Legea nr. 554/2004 cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite de fapt sau de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Înalta Curte constată că în cauză este îndeplinită condiţia cazului bine justificat. Astfel se constată că în cauză s-a pronunţat Încheierea nr.4/ 11.07.2018 prin care a fost admisă cererea de suspendare a reclamantei S.C. A SRL în contradictoriu cu DGRFP Iaşi, în numele şi pentru AJFP Suceava – Inspecţia Fiscală şi s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere F-SV nr.905/ 22.08.2014 emisă de pârâtă până la soluţionarea definitivă a contestaţiei împotriva acestei decizii.
Aparența de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în indicii de nelegalitate şi care rezultă dintr-o simplă analiză, fără a presupune dovedirea unor veritabile motive de nelegalitate.
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, dispoziţiile legale incidente şi susţinerile părţilor, Curtea apreciază că cerinţa existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în cauză, aparența de nelegalitate fiind susţinută cu prisosinţă în cauză de autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, a hotărârii judecătoreşti pronunţată în cauza având ca obiect anularea actului administrativ.
Potrivit art. 430 alin. 1, 2 şi 4 Cod pr. civilă, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
În cauza de faţă, Curtea observă incident efectul pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. 2 Cod pr. civilă potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşa cum a subliniat şi ICCJ în jurisprudenţa sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al -lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Cum în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Chiar provizorie această autoritate de lucru judecat, ea nu poate fi ignorată în cauza de faţă şi cu atât mai puţin contrazisă printr-o eventuală apreciere contrară, chiar pe baza unui control sumar al fondului, în sensul că decizia atacată nu este afectată de o îndoială serioasă asupra legalităţii sale. O altă instanţă care a realizat în concret un control de fond asupra aceluiaşi act administrativ a statuat că acesta este afectat de vicii de nelegalitate, statuare jurisdicţională suficientă aşadar, în opinia Curţii, pentru a se reţine aparența de drept, într-o cerere de suspendare, în favoarea destinatarului actului administrativ contestat.
Înalta Curte reţine că este îndeplinită în cauză şi condiţia privind prevenirea unei pagube iminente în conformitate cu prevederile art.2 alin.1 lit.ş) din Legea nr.554/2004.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de cele reţinute mai sus, constatând că sentinţa civilă recurată e legală şi temeinică, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 496 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.