Emisiune de televiziune de tip ”pamflet”. Depășirea limitei comunicării publice stabilite de reglementările în vigoare în cadrul unui program audiovizual. Lipsa de justificare legală pentru exonerarea de răspundere a radiodifuzorului în ceea ce privește respectarea prevederilor legale incidente.
Legea nr. 504/2002, art. 40
Codul de reglementare a conținutului audiovizual, art. 47 alin. (1)
Faptul că într-o emisiune de televiziune de tip ”pamflet” informațiile prezentate, deși reale, au fost însoțite de o serie de comentarii cu caracter xenofob, face ca sancțiunea aplicată de CNA pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual să fie legală, în condițiile în care indiferent de clasificarea dată unei emisiuni, radiodifuzorul are obligația de a respecta legislația care reglementează programele audiovizuale, genul emisiunii nefiind, în această materie, o cauză exoneratoare de răspundere.
Decizia nr. 5605 din 14 noiembrie 2019
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.04.2016, sub nr. 2471/2/2016, pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal, reclamanta X TV Channel S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului (C.N.A), constatarea nulității Deciziei nr.206/17.03.2016 emise de C.N.A. şi exonerarea de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 50.000 lei; în subsidiar, înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment și reducerea sancțiunii contravenționale proporțional cu gradul de pericol social, în principal, la minimul acesteia de 5.000 lei, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond
Prin sentința civilă nr. 3744 din 25 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea și a fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Y.
3. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta X TV Channel SRL, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.
În motivarea cererii de recurs a arătat că C.N.A. nu a ținut cont la individualizarea sancțiunii de criteriile indicate de textul de lege și nici nu a optat pentru aplicarea somației, măsură care ar fi fost adecvată având în vedere că reclamanta nu a produs niciun prejudiciu care să justifice o conduită vădit nelegală. Legiuitorul a dorit să facă o departajare clară între fapta ilicită săvârșită de difuzorul de programe audiovizuale și fapta săvârșită de o altă persoană, ce nu are calitatea de prepus al difuzorului de programe și care nu face afirmațiile considerate vătămătoare în cadrul unui program media, departajare ce rezultă fără îndoială și din paragraful 2 al alin. 1 al art. 40 din Codul audiovizualului.
În consecință, obligația difuzorului de a solicita punctul de vedere al persoanelor vizate de afirmațiile din cadrul programului media difuzat există doar în ipoteza în care acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale. Per a contrario, întrucât difuzorul serviciilor media nu a fost cel care a emis acuzațiile și nici un prepus al acestuia (în speță, moderatorul) nu avea obligația de a solicita în mod expres un punct de vedere relativ la cele discutate. Instanța în mod eronat a soluționat cauza menționând că aceste critici de nelegalitate sunt neîntemeiate, respingând toate apărările printr-o singură frază, fără a motiva.
Recurenta a făcut referire la jurisprudența CEDO relevantă privind libertatea de exprimare, susținând că este indubitabil faptul că ține de esența unei societăți democratice respectarea libertății de exprimare a jurnalistului, drept concretizat inclusiv în libertatea de a informa publicul și de a aduce critici cu privire la activitatea autorităților și a instituțiilor din domeniul justiției.
Prima instanță nu a avut însă în vedere caracterul pamfletar al emisiunii și faptul că o anumită doză de exagerare este permisă jurnaliștilor care promovează acest gen de emisiuni. Mai mult, analizând conduita moderatorului, în ansamblul emisiunii televizate și pe întreg parcursul derulării acesteia, se poate observa, dincolo de orice dubiu, atitudinea nepărtinitoare a acestuia, publicul având posibilitatea să discearnă și să-și formeze în mod liber propria imagine relativ la temele de discuție abordate și susținerile invitaților.
A invocat hotărârea CEDO în cauza Lavric c. României (Cererea nr. 22231/05, Decizia din 14 ianuarie 2014) potrivit căreia statul a încălcat dreptul la viață privată al doamnei Lavric, prevăzut în art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin exonerarea răspunderii unui jurnalist pentru două articole în care acesta a criticat în termeni excesivi activitatea reclamantei, aducându-i atingere reputației. În speță nu este o situație similară celei analizate de CEDO, susține recurenta, nefiind în ipoteza unor critici xenofobe ori rasiste adresate întregii comunități maghiare, aria de discuții purtându-se pe marginea acțiunii de atentat dejucat la Tg. Secuiesc, afirmații cu valoarea unor simple judecăți de valoare, neangajante de răspundere pentru moderatorul emisiunii, fiind informată opinia publică cu privire reacțiile provocate de faptele pentru care era cercetat penal dl. A, afirmațiile făcute nefiind vătămătoare pentru acesta.
Pornind de la premisa că informația de interes public trebuie să urmărească conștientizarea publicului cu privire la interesele sale generale, într-un context social existent la un moment dat, precum și la modul în care acestea pot fi satisfăcute, se constată că referirile de natură politică au fost realizate în termeni critici, dar rezonabili, în domeniul politic plaja de limitări fiind mult mai restrânsă. Mai mult, toate informațiile prezentate în cadrul emisiunii reprezintă fapte și date de interes public, necontestate, reale, veridice, care au avut ca sursă informațiile culese de la instituțiile statului (site-ul DIICOT, conform comunicatului de presă din 01.12.2015), deci informații bazate pe fapte reale, emanate chiar de la autoritățile publice.
Recurenta a invocat, pe lângă jurisprudența CEDO, și Actul final de la Helsinki din 1975, Declarația Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 29.04.1982 și Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei din 23.02.1984 referitoare la "Principiile relative la publicitatea televizată". Consecința consacrării legislative, dar și cu valoare de principiu autonom a libertății de exprimare se datorează faptului că această libertate individuală este o valoare autonomă, nesubordonată interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment dat. Absența caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului și ar crea posibilitatea ingerinței statului în actul de creație, informare și exprimare al individului. Caracterul autonom al libertății de exprimare nu exclude limitarea exercițiului acestui drept, în condițiile concret și expres prevăzute de lege.
Elementele constitutive ale acestei libertăți, astfel cum sunt concepute în art.10 CEDO, constau în: libertatea de a căuta liber informații; libertatea de a comunica ideile și informațiile, fără a fi limitat; libertatea de a beneficia liber de informații și idei, pe plan intern și internațional. Toate aceste idei fundamentale, care conturează conținutul libertății de opinie și de exprimare, au în vedere accesul la sursele de informații care emană de la guvern și administrație și au ca destinatari și subiecți în același timp, indivizii în general, dar și persoanele care își desfășoară activitatea în mass-media. Statul are față de acest drept al presei trei tipuri de obligații: obligația pozitivă de a asigura exercițiul acestui drept prin garantarea existenței unor mijloace de informare diversificate; obligația de a supraveghea exercitarea acestei libertăți efective. Statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei și să asigure diversificarea transmiterii dezbaterilor politice, astfel încât chiar și partide ce nu se află la guvernare să aibă acces la transmiterea soluțiilor ce pot fi oferite diverselor probleme existente în plan politic, social sau economic.
Exprimarea liberă a ideilor în presă presupune absența controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulația informațiilor și ideilor trebuie să se facă fără niciun fel de cenzură. Această libertate se aplică oricărui gen de informații, indiferent de suportul lor material, care poate consta în: publicații scrise, emisiuni radiofonice și televizate. Statul are obligația de a nu cenzura, iar regimul de autorizare trebuie să fie fundamentat pe rațiuni practice legate de penuria "undelor" și nu pe restricții deghizate ale libertății de exprimare.
Indiferent de structura organizatorică adoptată de radio și televiziune, ca monopol de stat sau sub formă de concesiune exclusivă acordată unor întreprinderi particulare sau publice concurente, acestea trebuie să garanteze libertatea de exprimare și pluralismul informației. Curtea s-a exprimat în acest sens în cauza Handyside vs, Regatul Unit din 1976, în care a menționat că se bucură de libertatea de exprimare și persoanele care au idei ce "șochează, contrazic sau neliniștesc statul sau o oarecare parte a poporului." Este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligației presei de a răspândi astfel de informații și idei îi corespunde dreptul publicului de a le primi (Hotărârea Sunday Times c. Marea Britanie, 26 aprilie 1979, 6538/74).
Eventualele afirmații făcute de realizatorul emisiunii constituie judecăți de valoare emise în exercitarea dreptului său la libera exprimare, iar critica este izvorul libertății, este punctul de pornire al alegerii, al formării opiniei, este cea care poate ridica semnele de întrebare în fața unor percepții consacrate ori pur și simplu enunțate și poate crea idei, opinii noi.
Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, ce țin mai ales de "protecția reputației și a drepturilor altuia", "securitatea națională", "autoritatea puterii judiciare", îi incumbă totuși sarcina de a comunica, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra chestiunilor politice, ca și asupra altor teme de interes general (De Haessi Gijsels c. Belgiei, Thoma c. Luxemburgului, Colombani și alții c. Franței).
Prevederile constituționale și cele cuprinse în actele internaționale indicate nu fac diferența între expunerea de date sau știri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are ca scop principal asigurarea posibilității formării opiniei altor persoane prin expunerea tuturor informațiilor necesare în acest sens.
Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertății de exprimare este că asigură posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare să împărtășească ideile și opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi este persoana care vine în fața publicului să împărtășească aceste idei, opinii, față de care statul are o obligație negativă și anume, aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunătorul de public. Instituțiile de mass-media publice trebuie să servească necesității contribuabililor, în mod echitabil, independent politic și ideologic.
Însă, în cazul radio-televiziunilor private sau comerciale, intervenția statului se rezumă, la fel ca în cazul presei scrise, la respectarea generală a principiului de a nu interveni, asigurând astfel garantarea concurenței pe piață, evitarea monopolurilor care pot conduce la limitarea sau suprimarea libertății de exprimare.
S-a observat atât în doctrină, cât și în jurisprudență, că o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertății de exprimare a presei este acordată expunerii în presă a opiniilor politice sau știrilor și informațiilor privitoare la persoanele având funcții politice, întrucât astfel de informații sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertății de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei și încălcarea unuia dintre cele mai importante garanții ale statului de drept.
Art. 10 din Convenție permite și publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună-credința (CEDO, secția I, hotărârea Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01).
Într-o altă speță (CEDO, secția I, hotărârea Osterreichischer Rundfunk c. Austria, 7 decembrie 2006, 35841/02), Curtea a statuat că, întrucât reclamantul era oficiul public de radiodifuziune, legea de funcționare îl obliga să dea publicității orice informații de importanță din domeniul politic. Presa are funcția de comunicare, cu respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, a informațiilor despre chestiunile de interes general. În speță, subiectul opiniilor exprimate prin agentul de presă era un cunoscut membru al unei cunoscute mișcări neonaziste din Austria. Curtea a considerat că motivele ce au justificat limitarea libertății de exprimare nu sunt nici pertinente, nici suficiente, astfel că art.10 a fost violat.
Apreciată a fi un corolar al libertății de gândire, de opinie și de credință religioasă, libertatea de exprimare presupune existența concomitentă a dreptului la informație și învățătură. Fără o informație actuală, complexă, la care individul să aibă acces atât prin mijloacele moderne mass-media, cât și prin participarea directă și garantarea la procesul educațional organizat de stat, libertatea de exprimare și libertatea conștiinței ar fi golite de conținut și sens.
Recurenta a mai invocat disp. art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene susținând că sistemele democratice, numai în cazuri excepționale, admit limitarea expresiilor politice, numai în situații deosebite primează interesele statului în faţa acordării posibilității dezbaterii publice a unor probleme.
4.1. Intimatul pârât C.N.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând că recurenta nu înțelege să critice sentința, ci formulează o serie de motive noi, necuprinse în cererea introductivă de instanță și cu privire la care instanța de fond nu a avut posibilitatea să se pronunțe. Astfel, recurenta apreciază că C.N.A. nu ar fi optat pentru aplicarea somației publice, dar la fond, reclamanta a solicitat „înlocuirea amenzii cu avertisment", solicitare ce nu poate fi primită, deoarece Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu prevede o astfel de posibilitate. Pe cale de consecință, în această fază procesuală, recurenta nu poate invoca motive ce nu au fost supuse cenzurii instanței de fond, acestea urmând a fi respinse, ca inadmisibile.
În legătură cu genul/tipul emisiunii „B", difuzate de postul de televiziune X TV, anume acela de pamflet, a precizat că, indiferent de clasificarea dată unei emisiuni, radiodifuzorul are obligația de a respecta legislația audiovizuală, întrucât genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual.
Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii, care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, trebuie să fie în concordanță cu obligațiile expres prevăzute de legislația audiovizuală la art. 47 alin. 1 din Codul audiovizualului, mai ales că emisiunea realizată de dl. C se bucură de audiență.
Intimatul a susținut că jurnaliștii, ca și alte persoane invitate în emisiuni au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă recurenta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligația de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfășoare în cadrul legal reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la limitele libertății de exprimare a menționat că, în cauză, nu numai că nu a fost limitat exercițiul dreptului la liberă exprimare, dar este o situație în care se impunea intervenția autorității statului cu atribuții în domeniul audiovizualului, ca măsură necesară într-o societate democratică, pentru ca programele audiovizuale cu un conținut ca cel reflectat în raportul de monitorizare să fie difuzate numai cu respectarea prevederilor legale. Așa-zisele opinii exprimate de prezentatorul emisiunii nu se încadrează în limitele prevăzute de Constituția României și de Convenția Europeană pentru Drepturile Omului având în vedere că, potrivit art. 10 alin. (2) din CEDO, libertatea de exprimare, ca drept fundamental al omului, comportă anumite îndatoriri și responsabilități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, iar art. 30 alin. 1 din Constituția României dispune că dreptul la opinie garantează accesul persoanei la orice informație de interes public, aspect care excede faptei reținute în sarcina reclamantei.
CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001).
În contextul dat, nu a existat o imixtiune în exercitarea dreptului la liberă exprimare al reclamantei, întrucât prin analizarea conținutului emisiunii difuzate a fost constatată fapta ce a constituit abatere de la legislația audiovizuală, faptă sancționată conform normelor legale în vigoare.
În privința reducerii cuantumului amenzii aplicate a susținut că solicitarea nu este motivată în niciun fel, pe de o parte, iar pe de altă parte, sancțiunea a fost aplicată legal și corect în raport cu criteriile reglementate de art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, iar cuantumul amenzii nu este excesiv (cuantumul maxim al amenzii pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului fiind de 200.000 de lei), având în vedere sancțiunile repetate primite de recurent pentru încălcarea acelorași prevederi legale.
Dreptului persoanei de a primi idei și informații îi corespunde obligația celui care transmite ideile/informațiile de a o face cu bună credință. Or, discursul d-lui C la adresa comunității maghiare, dezvoltat pe parcursul a patru ediții ale emisiunii "B" (1-4 decembrie 2015), a conținut manifestări cu caracter xenofob, de natură să incite la ură împotriva comunității maghiare.
A mai arătat că sancțiunea nu a fost aplicată pentru genul emisiunii sau pentru tematica abordată în cadrul acesteia, ci pentru modul în care a fost tratat subiectul ales a fi discutat. Opțiunea de a alege subiectele puse în discuție în cadrul unei emisiuni, precum și calificarea acesteia într-un anumit gen aparțin exclusiv radiodifuzorilor, dar acest fapt nu stabilește o excepție prin care radiodifuzorilor ce difuzează astfel de emisiuni nu le mai sunt aplicabile prevederile legale din domeniul audiovizualului, tratarea subiectelor trebuind să se facă în așa fel încât să se circumscrie tuturor condițiilor legale. Recurenta nu contestă, în esență, fapta reținută în decizia de sancționare, dar, în lipsa unor motive întemeiate și pertinente în susținerea cauzei, formulează o serie de comentarii subiective prin care încearcă doar să justifice manifestările cu caracter xenofob ale prezentatorului/realizatorului emisiunii în contextul reținut în actul atacat.
Totodată, sancțiunea nu a fost aplicată pentru informațiile oferite de prezentator/realizator, întrucât legislația audiovizuală din România, armonizată cu cea europeană, nu conține sancțiuni pentru exprimarea de păreri, opinii, puncte de vedere referitoare la probleme de interes public sau cu privire la anumite persoane ori grupuri de persoane, ci ea a avut în vedere comentariile ce au însoțit aceste informații. C.N.A. nu a reținut în sarcina recurentei, ca temei de aplicare a sancțiunii, faptul că informațiile prezentate publicului referitoare la un presupus atentat de Ziua Națională a României nu ar fi fost reale și nici fapte de încălcare a reputației, onoarei ori demnității d-lui A.
4.2. Intimata intervenientă Asociația Y a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând că solicitarea aplicării somației publice trebuia formulată în fața primei instanțe și nu direct în recurs. Aceasta se aplică doar faptelor care au un efect minor, ceea ce nu este cazul faptelor săvârșite de reclamantă.
Prima instanță a stabilit în mod corect că sancțiunea a fost corect individualizată de C.N.A. și că nu se impune reducerea cuantumului amenzii spre minimul ei special pentru că reclamanta a mai fost sancționată anterior pentru fapte similare, cu o amendă de 30.000 lei.
Instanța a apreciat în mod corect că, indiferent de tipul emisiunii în cadrul căreia sunt făcute, asemenea afirmații xenofobe sunt profund vătămătoare pentru climatul de toleranță și pace socială care ar trebui să fie încurajat de jurnaliști și radiodifuzori.
Intimata intervenientă a mai arătat că, indiferent de aplicabilitatea sau pretinsa inaplicabilitate a art. 40 din Legea audiovizualului, autoritatea pârâtă a mai indicat un temei legal pentru aplicarea sancțiunii, și anume art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual. Așadar, fapta sancționată nu este calificată doar prin raportare la art. 40, ci și la alte norme care prescriu obligații în sarcina difuzorilor de programe. Interdicția de a difuza programe care conțin discursuri instigatoare la ură este distinctă de domeniul dreptului la replică (reglementat de art. 41 și următoarele din Legea audiovizualului). Exercitarea dreptului la replică este dată ca beneficiu persoanelor vătămate, și nu autorităților care sunt chemate să sancționeze discursul instigator la ură și discriminator.
Prima instanță a reținut în mod corect că dreptul la liberă exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea unei persoane și că aplicarea unei sancțiuni contravenționale în temeiul legislației pentru combaterea discriminării nu constituie o ingerință în dreptul la liberă exprimare al recurentei-reclamante.
II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție
Analizând sentința atacată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de considerentele ce urmează.
2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante
Prin Decizia nr. 206/17.03.2016 emisă de C.N.A., reclamanta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 50.000 lei pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 47 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.
În sarcina reclamantei s-a reținut faptul că în data de 1 decembrie 2015, postul de televiziune X TV a transmis de la ora 23:00, emisiunea "B", prezentată de dl. C.
Emisiunea a avut următoarele titluri: Atentat dejucat în secuime de Ziua Națională, Cine face parte din mișcarea extremistă, Extremistul și trauma sufletească, În apărarea extremiștilor, UDMR se dezice de extremiști, dar vrea o abordare corectă.
În debutul emisiunii, prezentatorul/realizatorul C a făcut comentarii cu privire la atentatul "semiterorist" dejucat la Tg. Secuiesc, județul Covasna, de Ziua Națională a României, atentat care l-a avut ca protagonist pe liderul formațiunii extremiste maghiare "Mișcarea ”D”", dl. A, care a fost reținut de procurorii DIICOT pentru 24 de ore.
Printre alte comentarii, prezentatorul a afirmat că interesul acestuia era să lovească în simbolul zilei de 1 Decembrie și că la percheziții anchetatorii au găsit sute de artificii și exploziv de putere medie și mică, dar și dispozitive care permiteau acționarea de la distanță a artificiilor, precum și o grenadă de Earth-Soft cu bile.
Analizând conținutul edițiilor emisiunii menționate, membrii C.N.A. au constatat că acestea au fost difuzate cu încălcarea prevederilor art. 40 din Legea audiovizualului și ale art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului, dispoziții care interzic difuzarea programelor care conțin orice formă de incitare la ură pe considerente de naționalitate, precum și a oricăror forme de manifestări xenofobe. Prevederile invocate au caracter imperativ și ele se circumscriu normelor legale care reglementează respectarea principiului nondiscriminării în programele audiovizuale.
Astfel, Consiliul a considerat că, în contextul în care la Târgu Secuiesc a fost dejucat un atentat de Ziua Națională a României, afirmațiile prezentatorului făcute pe această temă, în timpul celor patru ediții ale emisiunii "B", difuzate în perioada 1-4 decembrie 2015, au avut caracter xenofob la adresa minorității naționale de etnie maghiară. De asemenea, a apreciat că, pe fondul prezentării organizației extremiste "Mișcarea D", care militează pentru refacerea Ungariei Mari, prezentatorul emisiunii a manifestat o atitudine ostilă și de adversitate față de comunitatea maghiară din România afirmând, de exemplu, în ediția din 1 decembrie 2015, că "maghiarul este extremist în totalitatea lui” și că maghiarii sunt mai revanșarzi, sunt mai lași, mai perverși. ... Maghiarul e laș. ... Te lovește pe la spate și fuge." (...)
În același sens s-a exprimat prezentatorul, de exemplu, și în cadrul ediției din 2 decembrie 2015, când a afirmat că "Sunt oribili ungurii în general ca bărbați." (...) "Nu există ungur în lumea asta care să nu deteste sau să nu conteste tratatul de la Trianon. Deși ei nu cunosc în amănunt, pentru că nu sunt niște tipi extrem de citiți sau de culți sau...", (...) toți cetățenii unguri din lume sunt dușmanii României. Fără discuții."
Membrii C.N.A. au considerat că expunerea prezentatorului/realizatorului, în această manieră, exprimată în mod public, în cadrul unui program audiovizual, a depășit limita comunicării publice stabilite de reglementările în vigoare în cadrul unui program audiovizual, neexistând justificare legală pentru exonerarea de răspundere a radiodifuzorului în ceea ce privește respectarea prevederilor legale incidente. Consiliul a considerat că opiniile exprimate de prezentatorul emisiunii nu se încadrează în limitele prevăzute de Constituția României și Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, având în vedere că libertatea de exprimare, ca drept fundamental al omului, comportă anumite îndatoriri și responsabilități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, astfel cum stabilește art. 10 alin. (2) din CEDO. Art. 10 din Convenție nu protejează numai substanța ideilor exprimate, ci și modul în care acestea sunt exprimate, precum și regula potrivit căreia "dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie și pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept”.
În contextul dat, nu a existat o interferență în exercitarea dreptului la liberă exprimare a radiodifuzorului, întrucât prin afirmațiile ostile și de aversiune la adresa comunității maghiare din România făcute de prezentatorul emisiunii în cele patru ediții ale emisiunii "B", radiodifuzorul nu a respectat îndatoririle și responsabilitățile legale care interzic difuzarea programelor care conțin orice formă de incitare la ură pe considerente de naționalitate, precum și a oricăror forme de manifestări xenofobe.
Față de împrejurarea că radiodifuzorul a mai fost sancționat pe parcursul anului 2015, prin Deciziile nr. 1/13.01.2015 (amendă de 20.000 lei) și nr. 192/07.04.2015 (amendă de 30.000 lei), pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului și a art. 47 din Codul audiovizualului, sancțiuni care nu și-au produs efectul scontat de prevenție și nu au determinat radiodifuzorul să adopte o conduită de respectare a dispozițiilor legale, ținând cont de criteriile de individualizare a sancțiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, respectiv, de gravitatea deosebită a faptei, precum și de efectele acesteia asupra comunității maghiare din România, membrii Consiliului au sancționat radiodifuzorul cu amendă în cuantum de 50.000 lei.
Prima critică formulată cu privire la legalitatea sentinței se referă la faptul că C.N.A. nu a ținut cont la individualizarea sancțiunii de criteriile indicate de lege și nici nu a optat pentru aplicarea somației, măsură care ar fi fost adecvată având în vedere că reclamanta nu a produs niciun prejudiciu care să justifice o conduită vădit nelegală.
Cu privire la această critică, instanța de recurs constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulității deciziei de sancționare, exonerarea de la plata amenzii, iar, în subsidiar, înlocuirea sancțiunii contravenționale cu avertisment, reducerea sancțiunii proporțional cu gradul de pericol social, la minimul de 5.000 lei.
Se constată așadar că reclamanta nu a solicitat înlocuirea amenzii cu somație publică, nu a criticat decizia de sancționare din perspectiva neaplicării de către C.N.A. a somației publice, instanța de fond nefiind învestită cu o asemenea critică, astfel încât în calea de atac a recursului nu pot fi invocate pentru prima dată noi motive de nelegalitate a actului administrativ supus cenzurii instanței.
Cât privește susținerea că C.N.A. nu a ținut cont la individualizarea sancțiunii de criteriile indicate de lege, se reține că este nefondată în condițiile în care, potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an. Or, reclamanta a mai fost sancționată în anul 2015, prin Deciziile nr. 1/13.01.2015 (amendă de 20.000 lei) și nr. 192/07.04.2015 (amendă de 30.000 lei), pentru încălcarea art. 40 din Legea audiovizualului și a art. 47 din Codul audiovizualului, repetarea comportamentului incriminat făcând imposibilă aplicarea unei sancțiuni mai reduse față de cea anterioară.
O altă critică adusă sentinței vizează faptul că afirmațiile despre care C.N.A. susține că ar prezenta caracter xenofob și antisemit se circumscriu specificului emisiunii - pamflet/satiră, natura emisiunii fiind prezentată în cadrul acesteia.
Critica este nefondată, în mod corect prima instanță reținând că, indiferent de clasificarea dată unei emisiuni, radiodifuzorul are obligația de a respecta legislația audiovizuală, întrucât genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual.
Este adevărat, după cum menționează și prima instanță, că satira și pamfletul folosesc ironia pentru a înfiera anumite tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, însă în speță, comentariile făcute la adresa comunității maghiare nu pot fi asimilate sau asociate tipului de pamflet pe care îl invocă întrucât, în discursul său, prezentatorul a manifestat aversiune față de membrii acestei comunități, fapt interzis de prevederile din legislația audiovizuală. Relevanță din punct de vedere al respectării acestei legislații prezintă comentariile făcute pe marginea subiectelor abordate în emisiune și nu categoria în care aceasta se încadrează.
Se invocă în cererea de recurs disp. art. 40 alin. 1 și art. 47 alin. 2 din Codul audiovizualului arătându-se că în cadrul emisiunii nu a fost solicitat un punct de vedere sau un drept la replică față de afirmațiile din emisiune. În consecință, afirmă recurenta, obligația difuzorului de a solicita punctul de vedere al persoanelor vizate de afirmațiile făcute în cadrul emisiunii există doar în ipoteza în care acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că în decizia de sancționare sunt indicate, ca norme încălcate de radiodifuzor, dispozițiile art. 40 din Legea audiovizualului conform cărora este interzisă difuzarea de programe care conțin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex sau orientare sexuală, precum și dispozițiile art. 47 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual potrivit cărora este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe. Rezultă că reclamanta nu a fost sancționată contravențional pentru încălcarea prevederilor legale invocate în cererea de recurs.
Art. 40 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual prevede că, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.
Întrucât aceste dispoziții nu au fost avute în vedere la emiterea deciziei contestate, este irelevantă în soluționarea recursului susținerea că, întrucât difuzorul serviciilor media nu a fost cel care a emis acuzațiile și nici un prepus al acestuia, nu avea obligația de a solicita în mod expres un punct de vedere relativ la cele discutate.
Este vădit nefondată critica recurentei potrivit căreia instanța a respins toate apărările printr-o singură frază, fără a motiva, Înalta Curte reținând că din considerentele sentinței rezultă cu claritate faptul că instanța de fond a analizat pe larg toate motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată răspunzând argumentat susținerilor reclamantei, fiind evident că sentința răspunde exigențelor instituite de art. 425 Cod procedură civilă.
În cererea de recurs se face referire la faptul că o anumită doză de exagerare este permisă jurnaliștilor care promovează emisiuni de tip pamflet, că în emisiune s-au făcut afirmații cu valoarea unor simple judecăți de valoare, neangajante de răspundere pentru moderatorul emisiunii, că toate informațiile prezentate în emisiune reprezintă fapte și date de interes public necontestate, reale, veridice, care au avut ca sursă informațiile culese de la instituții ale statului și că afirmațiile nu au fost vătămătoare pentru dl. A.
Aceste susțineri nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, sancțiunea nu a fost aplicată pentru informațiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru comentariile ce au însoțit aceste informații, comentarii ce au avut caracter xenofob la adresa comunității maghiare. În decizia de sancționare nu se arată că informațiile prezentate publicului referitoare la un presupus atentat de ziua națională a României nu ar fi fost reale, ci se reține faptul că afirmațiile făcute în cadrul emisiunii sunt manifestări interzise de art. 47 alin. (1) din Codul de reglementare a conținutului audiovizual.
Aprecierea că respectivele afirmații nu au fost vătămătoare pentru dl. A este irelevantă în soluționarea cauzei, față de împrejurarea că reclamanta nu a fost sancționată pentru fapte de încălcare a reputației, onoarei ori demnității acestei persoane, ci pentru atingerea adusă interesului general ca prin emisiuni televizate să nu se instige la ură pe criterii etnice.
Cât privește doza de exagerare permisă jurnaliștilor care promovează emisiuni de tip pamflet, Înalta Curte reține, pe de o parte, așa cum s-a arătat, că genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual, iar, pe de altă parte, că prin afirmațiile făcute de prezentatorul emisiunii s-a depășit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, nefiind vorba despre o simplă doză de exagerare. Prin demersul său jurnalistic au fost aduse grave prejudicii membrilor comunității maghiare.
Este de necontestat că jurnaliștii, ca și invitații emisiunii au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă reclamanta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligația de a lua toate măsurile legale pentru a asigura desfășurarea emisiunilor pe care le difuzează, într-un cadru legal reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
A fost invocată în cererea de recurs jurisprudența CEDO în materia libertății de exprimare și s-a susținut că exprimarea liberă a ideilor în presă presupune absența controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulația informațiilor și ideilor trebuie să se facă fără niciun fel de cenzură.
Deși recurenta insistă asupra necesității neexercitării cenzurii în comunicarea informațiilor, indiferent de suportul lor material, Înalta Curte reține că în prezenta cauză nu poate fi vorba despre cenzură câtă vreme aceasta presupune intervenția autorității înainte de difuzarea unei emisiuni, iar sancțiunea contestată a fost aplicată după difuzare, ca urmare a constatării încălcării prevederilor legale în materie.
Potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, libertatea de exprimare, garantată de art. 10 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din cerințele prioritare ale progresului societății. Conform art. 10 paragraful (2) din Convenție, exercitarea libertăților cuprinse în dreptul la libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică (...). Așadar, dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, ci este îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți.
CEDO a statuat, de asemenea, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Prin urmare, Curtea a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).
Se susține în cererea de recurs că potrivit jurisprudenței CEDO, este de datoria presei să răspândească informații și idei cu privire la chestiunile de interes public, iar obligația jurnalistului nu poate consta numai în răspândirea informațiilor, urmând ca acesta să-și exprime propria opinie ori de câte ori acest lucru face obiectul unei dezbateri publice.
Cu privire la această susținere, Înalta Curte reiterează faptul că sancțiunea nu a fost aplicată pentru informațiile oferite de prezentator/realizator, ci pentru comentariile ce au însoțit aceste informații, iar exprimarea de către jurnalist a propriei opinii referitoare la subiectele discutate nu se poate face în orice condiții și în orice mod. Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională și trebuie să fie în concordanță cu obligațiile expres prevăzute de legislația audiovizuală la art. 47 alin. 1 din Codul audiovizualului, cum corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate.
Atât timp cât comentariile care au însoțit informațiile prezentate de realizator au avut caracter xenofob, ele reprezintă o încălcare nepermisă a prevederilor legale menționate și a principiilor consacrate de jurisprudența CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiție și echitate, prin utilizarea mijloacelor audiovizuale ca instrumente de denigrare a unor comunități/indivizi pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex sau orientare sexuală; de manipulare cu rea-credință a opiniei publice, de deturnare a dezbaterilor de mare actualitate, precum și de tratare discriminatorie a oricărei persoane.
Este evident că într-o societate democratică apare ca o necesitate de prim rang ocrotirea și încurajarea libertății de exprimare de care se bucură presa, în virtutea rolului ei de supraveghere activă a vieții cetății, de semnalare a oricărui abuz ori derapaj de la valorile democratice. Însă jurnaliștii trebuie, în exercitarea cu bună credință a profesiunii lor, și în deplin acord cu cele stipulate în art. 10, să respecte și celelalte valori protejate de Convenție, precum și îndatoririle și responsabilitățile ce le revin, la care s-a făcut referire în considerentele anterior menţionate.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art.496 alin.(1) din Codul de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.