- Excepție de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui C.N.A.S. prin care, în vederea calculării taxei de claw-back este stabilită valoarea trimestrială a procentului ”p”. Inadmisibilitate.
Legea nr. 554, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 7
- Taxa de claw-back. Determinarea sferei de aplicabilitate.
O.U.G. nr. 77/2011
- Ordinul Președintelui C.N.A.S. prin care, se cuantifică procentul ”p” aplicabil trimestrului de referinţă, pe baza metodei de calcul prevăzută de lege, nu îndeplineşte exigenţele unui act administrativ, nefiind apt să producă prin el însuşi efecte juridice (respectiv să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice). Funcțiunile sale nu-l califică nici ca operațiune administrativă care pregătește un act administrativ, apt de a fi contestat împreună cu actul administrativ pe care-l fundamentează, natura sa fiind aceea de simplă operațiune materială prin care se determină întinderea procentului ”p”, astfel încât, atacarea lui pe calea excepției de nelegalitate este inadmisibilă.
- Noțiunea de medicamente ”utilizate în tratamentul spitalicesc” suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 1 al O.U.G. nr. 77/2011 este sensibil mai largă decât cea a medicamentelor de tratament, incluzând medicamentele identificate în art. 669 din Legea nr. 95/1996, respectiv orice substanţă sau combinaţie de substanţe prezentată ca având proprietăţi pentru tratarea sau prevenirea bolilor la om sau orice substanţă sau combinaţie de substanţe care poate fi folosită sau administrată la om, fie pentru restabilirea, corectarea sau modificarea funcţiilor fiziologice prin exercitarea unei acţiuni farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui diagnostic medical. Prin urmare, în categoria medicamentelor utilizate în tratamentul spitalicesc intră şi medicamentele de diagnoză pentru a căror comercializare în condiţiile legii se datorează contribuţia trimestrială prevăzută de O.U.G. nr. 77/2011.
Decizia nr. 5755 din 21 noiembrie 2019
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, anularea Notificării nr. P/4072/29.04.2015, emisă de pârâtă, prin care s-a comunicat valoarea procentului „p” pentru trimestrul I 2015 şi consumul de medicamente pentru trimestrul I 2015, şi anularea Adresei nr. P4866/19.05.2015 emisă de pârâtă, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva notificării menţionate.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr.2709 din 29 iunie 2017, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
1.3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestor hotărâri, în condiţiile art. 483 Cod procedură civilă, reclamanta societatea A S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea hotărârii recurate, şi rejudecând cauza să fie admisă acţiunea aşa cum a fost formulată.
În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:
În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă se arată că instanţa de fond şi-a încălcat principiul rolului activ şi al aflării adevărului, întrucât din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 permit invocarea din oficiu de către instanţă a excepţiei de nelegalitate în măsura în care aceasta apreciază că de soluţionarea acesteia depinde şi soluţia care se va pronunţa pe fond. În cazul de faţă, având în vedere că instanţa de fond a legat respingerea acţiunii tocmai de faptul neînvestirii instanţei cu o excepţie de nelegalitate a Ordinului de aprobare a procentului „p”, rezultă că instanţa nu a dat dovada de rol activ în vederea aflării adevărului în cauză, ci s-a rezumat la a enunța că aceasta nu se poate pronunţa asupra legalităţii notificării contestate.
Obligaţia judecătorului de a avea rol activ în soluţionarea rezultă din prevederile art. 22 Cod procedură civilă astfel că judecătorul de fond ar fi putut pune în discuţia părţilor necesitatea învestirea instanţei cu o acţiune în verificarea legalităţii Ordinului de aprobare a procentului p daca acesta considera că dezlegarea pricinii este în strânsă legătura cu analiza ordinului, aceasta încadrându-se pe noţiunea de „orice împrejurare de drept, chiar dacă nu este menţionată în cerere”. Mai mult, în condiţiile în care Ordinul este un act care a stat la baza emiterii Notificării contestate, pentru a înţelege rațiunea care a stat la baza emiterii Notificării instanţa de fond ar fi trebuit să facă o analiza globală şi teleologică a actelor administrative, iar nu să respingă în mod rigid solicitarea de analiză a Notificării pe motiv că reclamanta nu ar fi depus demersurile necesare în vederea conturării cadrului procesual de aşa manieră.
Vătămarea adusă din lipsa de rol activ a instanţei rezidă în aceea că, deşi legea îi permite invocarea excepţiei de nelegalitate direct în recurs, aceasta atrage pentru reclamantei lipsirea de un ciclu procesual al analizei excepţiei şi pronunţarea direct a unei soluţii definitiv, motiv pentru care se impune casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei.
Referitor la motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 6), reclamanta - recurentă susţine că judecătorul fondului a copiat motivarea dintr-o altă hotărâre cu obiect similar în care reclamanta este parte, respectiv Sentinţa nr. 2798/2016.
La o analiză comparativă a celor două hotărâri se poate observa identitatea perfectă între cele două, instanţa copiind paragrafe întregi fără a realiza propria argumentaţie pentru care se impune respingerea prezentei cereri.
Instanţa a motivat superficial lipsa incidenţei art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO şi a art. 44 din Constituţie prin instituirea unei valorii fixe a Bat, fapt ce aduce o ingerinţă nejustificată dreptului de proprietate al reclamantei.
Orice astfel de ingerinţă ar trebuie să respecte condiţia proporţionalităţii, care nu este respectată în cazul de faţă. Proporționalitatea impunerii unei noi sarcini deținătorilor autorizaţiilor de punere pe piaţă trebuie să fie asigurată de statul român atunci când stabileşte o noua taxă parafiscală. În cazul taxei clawback, proporționalitatea există doar în măsura în care statul român asigură existenţa medicamentelor compensate, în limita bugetului anului respectiv, iar deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă se angajează să suporte diferenţa/deficitul.
Instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra criticii de nelegalitate referitoare la lipsa de transparenţa, a nemotivării şi nelegalităţii notificării limitându-se a constata că actul emis de pârâtă trebuie să conţină potrivit legii informaţiile expres prevăzute de ordonanţa de urgenţă, ceea ce s-a transmis în cauză.
Se arată că în mod greşit instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra criticii invocate, aceasta neprocedând la o analiza în concret a actului administrativ pus în discuţie şi fiind imposibilă verificarea realităţii datelor indicate în cuprinsul ei, prin raportare la comunicările făcute de casele judeţene de asigurări de sănătate. Astfel, din datele transmise de către pârâtă nu este posibilă verificarea medicamentelor/valorilor medicamentelor de referinţă pretins consumate, raportat la vânzările aceloraşi medicamente, pentru trimestrul I 2015.
În acest context se face referire la soluţii jurisprudenţiale în care instanţele au anulat notificările contestate pentru lipsa de transparenţă şi nemotivarea acestora.
Se mai arată că instanţa de fond în mod greşit a considerat că substanțele de contrast sunt considerate medicamente.
Reclamanta nu a contestat niciodată faptul că substanțele de contrast sunt medicamente, ci faptul că pentru aceste medicamente, nu trebuie să achite taxa de clawback întrucât nu intră sub incidenţa domeniului de aplicare al taxei clawback prevăzut de art. 1 din OUG nr.77/2011, fiind „medicamente” de diagnostic şi nu de tratament.
Instanţa de fond în mod greşit a considerat că substanțele de contrast întră în domeniul de aplicare al taxei clawback, iar culpa pentru efectuarea unei asemenea plăţi ar aparţine reclamantei, care a raportat valorile aferente substanțelor de contrast.
În materia restituirii sumelor achitate nedatorat la bugetul de stat al asigurărilor sociale culpa plătitorului în efectuarea unei plăţi nedatorate nu exonerează nicidecum autorităţile statale de obligaţia de restituire a sumelor primite nedatorat.
Pe de altă parte, s-a raportat valoarea vânzărilor substanțelor de contrast pentru că a primit un punct de vedere al Ministerului Sănătăţii, solicitat chiar de pârâta CNAS în care această instituţie a apreciat că în sfera de raportare pentru scopuri de calcul si plată a claw-back-ului se includea şi substanțele de contrast.
Faptul că reclamanta a raportat vânzările de substanţe de contrast nu o împiedică să deducă judecăţii corectitudinea interpretării făcute de Ministerul Sănătăţii şi îmbrățișate de pârâta CNAS cu privire la sfera noţiunii de medicament (şi mai specific, la includerea sau neincluderea substanțelor de contrast - necesare diagnosticării - în sfera noţiunii de medicament).
Instanţa de fond în mod greşit a considerat că urmare a respingerii excepţiei de neconstituţionalitate se impune respingerea pe fond a acţiunii
Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituționalitate atât ca neîntemeiată, cât şi ca inadmisibilă, ceea ce înseamnă că cel puţin pentru aspectele asupra cărora a invocat inadmisibilitatea aceasta nu a procedat la analiza pe fond a criticilor de neconstituționalitate, astfel încât îi revine instanţei de fond obligaţia de a efectua propriul control de legalitate şi a analiza prin propriul filtru legalitate actelor administrative contestate din prisma motivelor de nevalabilitate invocate.
Recurenta reclamantă în exerciţiul căii de atac formulate a invocat şi excepţia de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui C.N.A.S. nr. 249/2015 pentru următoarele motive:
Natura acestui ordin este în opinia recurentei aceea de act administrativ individual, iar nu normativ, întrucât cadrul de reglementare a acestuia este limitat la un număr determinat de subiecți de drept, neavând deci aplicare erga omnes întrucât întinderea efectelor acestuia este limitată.
Astfel, având în vedere definirea actelor administrative normative ca fiind acea categorie de acte juridice care conţin o regulă, adică un act de aplicabilitate repetată, asupra unor subiecţi de drept nedeterminați şi a actelor individuale ca fiind acea categorie de acte care urmăreşte stabilizarea unei situaţii juridice precise în raport cu un număr relativ restrâns şi determinat de subiecți de drept, rezultă că ordinul ar putea avea natura de act individual.
Primul motiv de nelegalitate invocat se referă la includerea TVA în valoarea consumului centralizat de medicamente. Potrivit art. 2 alin (1) „valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente include TVA”. O astfel de prevedere încalcă atât dispoziţiile constituţionale referitoare la principiul așezării juste a sarcinilor fiscale, cât şi Decizia CCR nr. 29/2013 prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „care include şi taxa pe valoare adăugată” din cuprinsul art. 31 din O.U.G. nr. 77/2011 este neconstituţională.
Includerea TVA în valoarea consumului individual atrage prin sine includerea TVA şi în valoarea totală a consumului de medicamente. Faptul că CNAS arată în cuprinsul Ordinului că valorile CTt şi ale Bat nu includ TVA este nerelevant în contextul în care valoarea consumului individual conţine TVA, iar aceasta din urmă stă la baza determinării consumului total. Astfel, eliminarea TVA este doar aparentă, iar nu efectivă, în condiţiile în care valoarea comunicată subscrisei şi în funcţie de care subscrisa aplică procentul p, conţine TVA.
Ordinul în discuţie este nelegal şi pentru mențiunea posibilităţii de deducere a TVA. Faptul că CNAS menţionează existenţa posibilităţii de deducere a TVA ulterioară comunicării notificării contestate nu echivalează cu eliminarea iniţială a acestuia din valoarea consumului de medicamente, întrucât această valoare cuprinde şi TVA-ul aferent altor entităţi aplicat în lanţul de distribuţie, şi de asemenea, nu rezultă din cuprinsul prevederii Ordinului modalitatea exactă în care o astfel de deducere s-ar putea realiza.
Un alt motiv de nelegalitate invocat este cel al netransparenței şi nemotivării Ordinului. Una din condiţiile de legalitate ale actului administrativ este aceea a transparenţei şi a motivării. Motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Aceasta este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. În speţă, modul în care s-a adoptat acest act este netransparent, reclamanta neputând analiza raţionamentul care a stat la baza emiterii actului de către CNAS. Mai mult, faptul că nu a fost publicat nici măcar pe site-ul instituţiei denotă o lipsa a transparenţei decizionale la nivelul CNAS, reclamantei fiindu-i comunicată notificarea, fără a cunoaşte faptul existenţei Ordinului care a stat la baza emiterii acesteia.
Ordinul conţine dispoziţii contradictorii, întrucât la art. 1 al Ordinului CNAS arată faptul că CTt şi BAt nu conţin TVA, în cadrul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) aceasta arată faptul că valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente include TVA. De asemenea, niciunul dintre deţinătorii de APP-uri nu are niciun fel de informaţii cu privire la consumul celorlalţi deţinători, pentru a putea face măcar o estimare aproximativă a modului de calcul de către CNAS a consumului total de medicamente şi în final a procentului p. O astfel de manieră de adoptare a actelor administrative este pe de o parte contradictorie, iar pe de altă parte ocultă, născând puternice dubii de nelegalitate, prin prisma faptului că destinatarii normei juridice nu pot cunoaşte în mod rezonabil care este realitatea juridică avută în vedere de CNAS la adoptarea actului.
Modul în care actul administrativ este adoptat conduce instanţa de judecată la imposibilitatea de a verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii Ordinului, din cauza lipsei de transparenţă şi de motivare a acestuia. Astfel, CNAS avea obligaţia să explice în conţinutul actului adoptat care anume au fost pașii care au condus-o la indicarea acelor valori, iar nu să se rezume la citarea din textele legale. Astfel, CNAS ar fi trebuit să arate care este valoarea CTt, dacă aceasta include sau nu TVA, precum şi dacă acesta a fost înlăturat sau nu din calcul final al valorii indicate.
1.4. Apărările formulate în cauză.
Prin cale de note scrise intimata – pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind motivată corespunzător şi dată cu respectarea noremelor de procedură, cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile. S-a solicitat şi respingerea excepţiei de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui C.N.A.S. nr. 249/2015 apreciindu-se că nu reprezintă un act administrativ, nefiind susceptibil a produce efecte prin el însuşi.
II. Considerentele şi soluţia instanței de recurs
2.1. Excepţia de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui C.N.A.S. nr. 249/2015 este inadmisibilă pentru următoarele argumente:
Aşa cum în mod constant s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei supreme, pentru a-i putea fi contestată legalitatea în faţa instanţelor de contencios administrativ, pe cale de acţiune sau de excepţie, actul a cărui invalidare se solicită trebuie să îndeplinească calităţile unui act administrativ, aşa cum sunt ele evidenţiate de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Potrivit acestei norme actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Prin acest ordin s-a stabilit că valoarea procentului „p” pentru trimestrul I/2015 este de 26,10%, iar întinderea acestuia a fost comunicată reclamantei intimate prin notificarea nr. P/4072/29.04.2015 emisă de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, alături de valoarea consumului centralizat de medicamente pentru perioada de referinţă.
Acest ordin nu îndeplineşte exigenţele unui act administrativ pentru simplul motiv că nu produce prin el însuşi efecte juridice, respectiv nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice.
Prin acest act se cuantifică procentul aplicabil trimestrului de referinţă, pe baza metodei de calcul prevăzută de lege, care aplicat valorii aferente a consumului centralizat de medicamente definitiv, determină întinderea contribuţiei trimestriale datorate de fiecare contribuabil, prin declaraţie fiscală asumată, care este un act administrativ fiscal, conform art. 88 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Aceste funcţiuni nu-l califică, însă, ca operaţiune administrativă care precede şi pregăteşte un act administrativ, apt de a fi contestat împreună cu actul administrativ pe care-l fundamentează, ci, aşa cum s-a remarcat în jurisprudenţa instanţei supreme, de operaţiune materială prin care se determină întinderea acestui procent, astfel că excepţia de nelegalitate a ordinului în discuţie este inadmisibilă şi va fi respinsă în consecinţă.
2.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Recurenta reclamantă a susţinut incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă prin aceea că judecătorul fondului nu şi-a exercitat rolul activ în sensul că nu a invocat din oficiu excepţia de nelegalitate a Ordinului Preşedintelui C.N.A.S. nr. 249/2015 sau că nu a supus discuţiei părţilor necesitatea contestării acestui ordin.
Aceste critici sunt nefondate.
Potrivit art. 22 alin. (2) C.proc.civ., de care se prevalează reclamanta, „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”
Prin urmare, textul legal evidenţiat consacră posibilitatea judecătorului, ca în realizarea dezideratului aflării adevărului în cauză şi aplicării corecte a legii, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere. Însă, acest drept procesual nu poate fi exercitat cu privire la cadrul procesual fixat de reclamant, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, prin punerea în discuţie a necesităţii formulării unor cereri sau apărări suplimentare, fără ca prin aceasta să nu intre în conflict cu alte principii fundamentale ale procesului civil, respectiv cel al disponibilităţii prevăzut de art. 9 C.proc.civ. sau al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C.proc.civ. şi art. 6 din Convenţia E.D.O., în componenta sa referitoare la egalitatea de arme.
Rolul activ al judecătorului sub aspectul invocat poate fi exercitat numai cu privire la situaţia de fapt sau motivarea în drept pe care părţile le invocă, deci în legătură cu considerentele cererilor adresate instanţei, fără ca instanţa să fie în măsură a sugera reclamantului, cum se pretinde, a modifica cererea de chemare în judecată prin adiţionarea unei cereri suplimentare celor deja solicitate sau de invocarea unui mijloc de apărare de care depinde soluţionarea cauzei.
Criticile formulate de recurenta - pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, republicat, sunt nefondate.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.
Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din Codul de procedură civilă, republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.
Preluarea unor argumente din cadrul unei alte hotărâri, în care reclamanta a figurat ca parte, având un obiect similar, nu echivalează cu nemotivarea unei hotărâri. Unor critici identice se răspunde cu argumente similare, indiferent de dosarul în care se invocă aceste apărări, spre realizarea unei justiţii predictibile, principiu de care reclamanta se prevalează în apărare, cu referire la aplicarea legislaţiei fiscale, însă îl critică atunci când este aplicat de instanţa de fond, care i-a respins acţiunea,
Motivarea superficială privind lipsa incidenţei art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO şi a art. 44 din Constituţie prin instituirea unei valorii fixe a Bat, fapt ce aduce o ingerinţă nejustificată dreptului de proprietate al reclamantei, pretinsă de aceasta prin recurs, chiar dacă ar fi reală, nu echivalează cu lipsa motivării, pentru a face incident motivul de recus invocat, întrucât aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme, motivarea nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aptă prin explicaţiile pe care le oferă a realiza rolul bivalent de informare a destinatarilor hotărârii, părţile şi instanţa de control judiciar, în măsura învestirii.
Însă, susţinerile reclamantei nu sunt veridice, instanţa de fond, în raport de caracterul general şi abstract al acestor critici, a analizat pe larg, din perspectiva jurisprudenţei Curţii E.D.O., identificată ca atare în cadrul acestei investigaţii, dreptul statelor dreptul de a reglementa şi a percepe impozite sau alte contribuţii, care dispun în materie fiscală de o mare marjă de acţiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, potrivit aprecierii necesităţilor politice, economice şi sociale.
Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Instanţa de control judiciar nu poate valida nici susţinerea recurentei – reclamante referitoare la împrejurarea că substanţele de contrast, sunt medicamente de diagnostic, iar nu de tratament şi astfel nu ar intra sub incidenţa domeniului de aplicare al taxei clawback prevăzut de art. 1 din O.U.G. nr. 77/2011.
Norma anterior menţionată se referă la medicamentele utilizate în tratamentul spitalicesc suportate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi din bugetul Ministerului Sănătăţii, iar nu la medicamentele prin care se realizează exclusiv tratamentul bolilor pacienţilor, cum încearcă a acredita reclamanta.
Sintagma folosită de legiuitor este sensibil mai largă decât cea a medicamentelor de tratament, incluzând, aşa cum s-a reţinut de instanţa de fond, medicamentele identificate în art. 669 din Legea nr. 95/1996, respectiv orice substanţă sau combinaţie de substanţe prezentată ca având proprietăţi pentru tratarea sau prevenirea bolilor la om sau orice substanţă sau combinaţie de substanţe care poate fi folosită sau administrată la om, fie pentru restabilirea, corectarea sau modificarea funcţiilor fiziologice prin exercitarea unei acţiuni farmacologice, imunologice sau metabolice, fie pentru stabilirea unui diagnostic medical.
Prin urmare, în categoria medicamentelor utilizate în tratamentul spitalicesc intră şi medicamentele de diagnoză, pentru a căror comercializare în condiţiile legii se datorează contribuţia trimestrială prevăzută de O.U.G. nr. 77/2011.
De altfel, includerea acestor medicamente sub incidenţa contribuţiei trimestriale s-a făcut prin propria voinţă a reclamantei, care a inclus acest medicament în lista celor pentru care se datorează taxa, după ce în prealabil a solicitat autorizaţie de punere pe piaţă a acestuia şi a obţinut aprobarea preţului medicamentului prin ordin al Ministrului Sanatăţii.
Este nefondată şi critica conform căreia instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca urmare a respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât aşa cum se întrevede din analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă făcută în precedent, hotărârea instanţei de respingere a acţiunii reclamantei s-a întemeiat pe un ansamblu de argumente, structurat în funcţie de criticile reclamantei, decizia Curţii Constituţionale neconstituind un argument decisiv în adoptarea soluţiei de către judecătorul fondului.
În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că nu a fost răsturnată prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat şi operaţiunile premergatoare acestora, care au făcut obiectul controlului de legalitate în cauză, fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta - reclamantă, judecătorul fondului pronunțând o soluție motivată, cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, republicat, Înalta Curte, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 249/29.04.2015 emis de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi ca nefondat recursul formulat de reclamanta societatea A S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 2709 din 29 iunie 2017 ale Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.