Asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, la 02 noiembrie 2017, sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. solicitând obligarea pârâtelor la plata următoarelor drepturi salariale: acordarea salariatului suplimentar pentru anii 2014, 2015, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcţie de perioada efectiv lucrată; acordarea primei de Ziua Feroviarului pentru anii 2014, 2015 şi 2016, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare; acordarea primei de Crăciun pentru anii 2014 şi 2015, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare; acordarea primei de Paşte pentru anii 2014, 2015 şi 2016, echivalente fiecare cu un salariu de bază la nivelul 1 de salarizare; acordarea ajutorului material pentru recuperarea forţei de muncă pentru anii 2014, 2016; plata diferenţelor salariale pentru perioada 01.11.2016 - 01.04.2017; obligarea pârâtei la demararea procedurii negocierii individuale în vederea aplicării dispoziţiilor legale ale art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă 2012 - 2013, prelungit prin Act adiţional până la data de 23.04.2014 şi a acordurilor ulterioare, precum şi ale Contractului Colectiv de Muncă 2015 - 2017; plata cheltuielilor de judecată. Solicită acordarea drepturilor salariale solicitate cu aplicarea dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Prin Sentinţa civilă nr. 361 din 27 martie 2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Dolj.
În motivare, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, art. 266 din C. muncii prevede:
"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."
Art. 269 din C. muncii, prevede:
"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.
(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."
Întrucât în speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii nu şi-au indicat decât un domiciliu procesual ales la sediul avocatului, respectiv în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, ori faţă de acest domiciliu ales de reclamanţi, instanţa competentă teritorial este Tribunalul Dolj.
Pe rolul Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017, la data de 17.04.2018.
Învestit prin declinare, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat Sentinţa nr. 5218/2018 din 7 decembrie 2018, prin care a admis excepţia necompetentei teritoriale, a declinat competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale C. proc. civ. şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, (fie cea de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În speţă, reclamanţii au făcut dovada că domiciliul se află în judeţul Vâlcea, aşa cum, rezultă din copia actelor de identitate depuse la dosar, astfel că instanţa competentă teritorial este Tribunalul Vâlcea.
Este adevărat că, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au indicat sediul profesional al avocatului drept domiciliu procedural ales, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, litigiile cu privire la conflictele de muncă sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.
Înalta Curte a precizat că acest text de lege are în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului sau avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales (Decizia nr. 1605 din 11 iunie 2015, pronunţată în recurs pentru conflict negativ de competenţă, având ca obiect reconstituire vechime în muncă).
Prin urmare, chiar dacă, în speţă, reclamanţii şi-au indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Dolj, respectiv la avocatul acestora, acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Dolj.
Faţă de considerentele expuse, tribunalul a constatat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinând Tribunalului Vâlcea, instanţă la care reclamanţii au înţeles, de altfel, să şi apeleze.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Potrivit cererii de chemare în judecată şi obiectului acesteia, reclamanţii au promovat o acţiune pentru soluţionarea unui conflict individual de muncă.
Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
În raport de data formulării cererii de chemare în judecată, 2 noiembrie 2017, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispoziţiile art. 284 alin. (2) din C. muncii (actual art. 269 alin. (2), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă.
În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011:
"cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."
Din interpretarea acestor texte de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, astfel cum rezultă din art. 116 C. proc. civ., iar pentru toate cazurile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care dintre instanţele deopotrivă competente să fie sesizate revine exclusiv reclamantului.
În speţă, reclamanţii şi-au exprimat opţiunea şi au introdus acţiunea la Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, instanţa de la domiciliile lor, iar în cererea de chemare în judecată au indicat sediul procesual ales la sediul avocatului care îi reprezenta în cauză.
Prin urmare, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noţiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanţa competentă.
Noţiunea de domiciliu este definită de dispoziţiile art. 87 C. civ., potrivit cărora:
"Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală".
De asemenea, art. 91 din acelaşi cod prevede că "Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.".
Reiese că, în speţă, domiciliul reclamanţilor este cel care figurează în cuprinsul cărţilor de identitate, loc în care aceştia au şi locuit efectiv la data sesizării instanţei.
Conform copiei din actele de identitate a reclamanţilor, aflate la dosar, aceştia aveau domiciliul, la data sesizării instanţei, 02 noiembrie 2017, în judeţul Vâlcea, pe raza teritorială a Tribunalului Vâlcea.
Chiar dacă reclamanţii şi-au indicat un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Dolj, respectiv la avocatul acestora, acest domiciliu nu poate atrage competenţa Tribunalului Dolj, art. 269 alin. (2) C. muncii având în vedere domiciliul stabil şi efectiv al reclamanţilor, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului acestora sau sediul cabinetului apărătorului ales.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că, dacă s-ar admite determinarea competenţei în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul sau în funcţie de domiciliul mandatarului.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 ianuarie 2019.
GGC - NN