Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. au chemat in judecata pârâţii CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitand instantei ca prin hotararea ce va fi pronuntata in cauza sa se dispuna: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mentiuni, conform cerintelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu si obligarea Ministerului Finantelor Publice, sa includa in buget sumele necesare platii drepturilor salariale si sa vireze paratei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitarii drepturilor banesti solicitate.
Prin sentinta civila nr. 6448 din data de 12 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale; a declinat competenţa teritoriala de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, chemat în garanţie MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vrancea.
În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut următoarele:
În dosarul nr. x/2017, la termenul din 20.06.2018, tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. si formarea unui nou dosar cu nr. x/2018
La termenul din data de 12.09.2018, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată din oficiu.
S-a reţinut că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Vrancea şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Vrancea, astfel după cum rezultă din cererea de chemare in judecata, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii şi art. 210 din Legea 62/2011.
Totodată, s-a reţinut că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.
Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.
Instanţa a statuat că nu pot fi reţinute susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia I civilă sub acelaşi număr, x/2018, la data de 13.11.2018.
Prin sentinţa civilă nr. 749/2018 din 18 decembrie 2018, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Vrancea; a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi băneşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; totodată, a constatat ivit conflict negativ de competenţă între Tribunalul Vrancea şi Tribunalul Bucureşti şi, în baza art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Având în vedere că reclamanţii sunt angajaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României şi au solicitat obligarea acesteia la plata unor drepturi salariale, respectiv a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat în procent de 50% din salariul de bază, Tribunalul a constatat că litigiul de faţă face parte din categoria celor date de lege în competenţa jurisdicţiei muncii, astfel cum este definită de art. 266 din Codul muncii, această concluzie impunându-se în raport de obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, precum şi de existenţa unor raporturi de muncă între reclamanţi şi pârâta Curtea de Conturi, situaţie necontestată de către pârâtă.
În aceste condiţii pentru stabilirea competenţei teritoriale a instanţei s-a arătat că trebuie analizate următoarele dispoziţii legale: art. 269 din Codul muncii; art. 210 şi art. 216 din Legea nr. 62/2011, precum şi art. 59 C. proc. civ.
S-a reţinut că cererea de chemare în judecată iniţială, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017 (din care s-a disjuns acţiunea reclamanţilor din prezenta cauză), a fost formulată de un număr de 842 reclamanţi, toţi angajaţi/foşti angajaţi în cadrul Curţii de Conturi a României, aceştia formulând pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul, pretenţii justificate pe o cauză juridică identică, şi anume, natura activităţilor prestate şi pretinsa situaţie discriminatorie în care s-ar afla în raport cu alţi salariaţi aflaţi în situaţii comparabile.
În materie de competenţă teritorială Tribunalul a reţinut incidenţa prevederilor art. 210 din legea nr. 62/2011, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamanţii din cauza de faţă puteau sesiza: fie Tribunalul Vrancea, instanţă în circumscripţia căreia îşi au domiciliul şi locul de muncă; fie instanţa competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalţi 826 de reclamanţi, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceştia.
S-a arătat că reclamanţii din cauza de faţă au ales să introducă cererea împreună cu celelalte 826 de persoane pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă teritorial în privinţa acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul/locul de muncă în circumscripţia acestei instanţe, astfel că se impune a se cerceta şi stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de incidenţă ale art. 269 alin. (3) din Codul muncii, în esenţă urmând a determina dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă între aceştia.
Instanţa a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus iniţial cererea de chemare în judecată, fiind incidentă teza finală a art. 59 C. proc. civ., şi anume, existenţa unei strânse legături între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Astfel, toţi reclamanţii au calitatea de angajaţi/foşti angajaţi ai pârâtei Curtea de Conturi, pretenţia formulată de fiecare dintre aceştia este identică, iar motivele de fapt şi de drept expuse în justificarea obiectului sunt identice, singura diferenţă fiind dată de împrejurarea că pârâta are încheiat cu fiecare reclamant un raport de muncă distinct, cerinţă specifică impusă de legislaţia muncii.
Or, în aceste condiţii, apare suficient de rezonabil să se considere că între drepturile şi obligaţiile părţilor deduse judecăţii există o strânsă legătură, reclamanţii fiind interesaţi să promoveze o acţiune comună, nu doar prin prisma utilităţii administrării unui probatoriu comun, ci şi din perspectiva pronunţării unei soluţii unice care să rezolve conflictul dedus judecăţii, circumstanţe de natură a plasa reclamanţii în aceeaşi situaţie juridică ulterior finalizării procesului, cu privire la conflictul dedus judecăţii.
De altfel, aceasta apare a fi principala raţiune avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat soluţia normativă de la art. 269 alin. (3) C. proc. civ., textul fiind introdus prin Legea nr. 76/2012 în scopul de a reduce numărul litigiilor existente pe rolul instanţelor.
În raport de cele arătate anterior, instanţa a reţinut că reclamanţii din cauza de faţă erau îndreptăţiţi să introducă cererea de chemare în judecată împreună cu ceilalţi 826 de reclamanţi la Tribunalul Bucureşti, dat fiind că sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, iar o parte dintre reclamanţi aveau domiciliul/locul de muncă în circumscripţia acestei instanţe.
Având în vedere că reclamanţii aveau posibilitatea de a alege între instanţele competente, de la domiciliul oricăruia dintre aceştia sau de la locul de muncă al acestora, prin depunerea cererii la Tribunalul Bucureşti reclamanţii au învestit în mod legal această instanţă, stabilind în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, astfel încât Tribunalul Bucureşti nu putea, nici măcar în urma disjungerii acţiunilor formulate de reclamanţii care aveau domiciliul/locul de muncă în localităţi ce nu se află în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, să se declare necompetent teritorial în soluţionarea acestora.
Prin urmare, fiind îndeplinite în cauză condiţiile legale pentru coparticiparea procesuală activă, instanţa a reţinut că Tribunalul Bucureşti era competent să judece şi cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., neavând relevanţă faptul că această instanţă, învestită cu soluţionarea acţiunii formulate de cei 842 de salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, a înţeles să împartă această acţiune în mai multe dosare, prin disjungere, păstrând spre soluţionare doar cererea formulată de reclamanţii cu domiciliul/locul de muncă în Bucureşti, întrucât Tribunalul Bucureşti era competent teritorial să soluţioneze acţiunea în întregul ei.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia I civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
În speţă, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată iniţială, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. de dosar x/2017, un număr de 842 reclamanţi, angajaţi/foşti angajaţi ai pârâtei Curţii de Conturi a României au solicitat: obligarea acesteia la plata sporului de 50%, pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capatul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor mentiuni, conform cerintelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu si obligarea Ministerului Finantelor Publice, sa includa in buget sumele necesare platii drepturilor salariale si sa vireze paratei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitarii drepturilor banesti solicitate.
În cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.
Întrucât prezenta acţiune are ca obiect acordarea unor drepturi băneşti care derivă din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.
Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, iar în raport cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.
În conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă exclusivă, respectiv instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, locul de muncă, ori, după caz, sediul.
Se reţine, de asemenea, că, în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
În dosarul nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţa, prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2018 a dispus disjungerea cererii ce îi priveşte pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. si formarea unui nou dosar cu nr. x/2018
În dosarul nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017), în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei pentru reclamanţii care au domiciliul în judeţul Vrancea şi sunt salariaţi în cadrul Camerei de Conturi Vrancea.
Se observă că acţiunea promovată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, din care a fost disjunsă prezenta cauză, are ca obiect acordarea unor drepturi băneşti care derivă din raporturi juridice de muncă, pentru fiecare dintre reclamanţi.
Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.
În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.
Este de menţionat că măsura disjungerii, fiind o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.
În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2017, care au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018, care au domiciliul în judeţul Vrancea, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.
În raport de prevederile legale menţionate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.