Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice, să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 292/2015, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 şi art. 2 lit. e) din O.G. nr. 137/2000, art. 16 alin. (1), art. 20, art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României, art. 7 şi art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6, art. 8, art. 16, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2), lit. c) şi f), art. 159, art. 169 şi art. 242 din C. muncii, art. 11, art. 72 şi art. 1018 C. proc. civ., art. 1430 C. civ., art. 2 şi art. 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice şi sociale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, art. 4 din Carta specială europeană revizuită, Directiva nr. 2000/43/CEE, Directiva nr. 2000/78/CEE, Legea nr. 303/2000, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 200/2005, Legea nr. 490/2004, H.G. nr. 170/2005, Legea nr. 71/2015, Legea nr. 94/1992 şi Legea nr. 188/1999.
Prin Sentinţa civilă nr. 6447 din 12 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Tulcea şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Tulcea, astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecată.
În drept s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.
Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.
De asemenea s-a avut în vedere că dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.
Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică s-a precizat că nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) C. muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.
Nu au fost reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.
În fine, susţinerile referitoare la competenţa determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariaţi în nume personal.
Pentru aceste motive a fost admisă excepţia invocată din oficiu, şi s-a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, instanţă competentă faţă de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 14.11.2018, sub nr. x/2018.
Prin Sentinţa nr. 1672/2018 din 5 decembrie 2018, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. A constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
În motivarea acestei sentinţe, Tribunalul Tulcea a reţinut că art. 269 alin. (3) din C. muncii instituie excepţia conform căreia, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi adresată instanţei competente pentru oricare dintre reclamanţi.
De asemenea, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii şi faţă de dispoziţiile art. 123 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile" s-a constatat că acţiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, iar drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, astfel încât dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală sunt aplicabile.
De asemenea, a reţinut că, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii au învestit în mod legal acea instanţă, astfel că Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă în soluţionarea cauzei, pentru toţi reclamanţii, fiind astfel irelevantă împrejurarea că domiciliul acestora este în judeţul Tulcea.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 21 noiembrie 2017, mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, au învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
Tribunalul Bucureşti a disjuns cererea formulată de reclamanţii din prezenta cauză şi a rămas învestit cu cea formulată de alţi reclamanţi, în considerarea domiciliului şi a locului de muncă al fiecărui reclamant în parte, conform cărţilor de identitate şi a ordinelor de salarizare depuse la dosar. Reţinând că reclamanţii din prezenta cauză au domiciliul pe raza judeţului Tulcea şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Tulcea, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din acelaşi act normativ "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.".
Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanţii care au învestit instanţa cu soluţionarea conflictului de muncă aveau domiciliul în circumscripţia Tribunalului Bucureşti. În privinţa acestor reclamanţi, Tribunalul Bucureşti a reţinut că este competent teritorial să soluţioneze cauza.
Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".
În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că între drepturile pretinse de reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active.
Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competenţă în privinţa reclamanţilor care nu au domiciliul în raza tribunalului sesizat iniţial, în temeiul art. 269 alin. (3) din C. muncii.
În aceste condiţii, în privinţa cererii formulate de reclamanţii din prezenta cauză a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului Bucureşti, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu reclamanţii al căror domiciliu se află în circumscripţia acestei instanţe.
Împrejurarea că Tribunalul Bucureşti a disjuns ulterior cererea reclamanţilor din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenţei sale teritoriale în privinţa acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competenţă a operat chiar la momentul sesizării instanţei cu acţiunea introductivă comună.
Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (3) din C. muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2019.
GGC - NN