Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4610 din 05 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei; a fost declinată cauza Tribunalului Braşov, spre competentă soluţionare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în speţă, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a invocat existenţa unui conflict de muncă, în drept prevalându-se de dispoziţiile art. 52, art. 78, art. 161, art. 253, art. 296 alin. (1) din C. muncii.
Potrivit art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, modificată prin Legea nr. 2/2013, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti stabilite potrivit legii, alin. (2) al aceluiaşi articol statuând că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.
Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului.
În speţă, reclamantul din prezenta cauză are domiciliul pe raza teritorială a judeţului Braşov, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată şi nu s-a făcut dovada incidenţei celei de a doua teze din dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1054/MAS/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu; a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că litigiul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative.
În speţă, prin cererea formulată, reclamantul a invocat existenţa unui conflict de muncă, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile art. 52, art. 78, art. 161, art. 253, art. 296 alin. (1) din C. muncii.
Rezultă că în cauză sunt incidente dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă, inclusiv în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente material şi teritorial să soluţioneze cererea de faţă.
În materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 269 din C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.
Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".
Prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din acest cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
Potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2001, "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ."
Or, potrivit art. 116 din C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".
Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.
În cauza de faţă, domiciliul reclamantului este în Braşov, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată, iar locul în care acesta pretinde că s-au derulat raporturile de muncă se afla în municipiul Bucureşti, locul unde urma să fie edificată construcţia, activitatea pe care reclamantul pretinde că a prestat-o pentru societatea pârâtă constând în obţinerea avizelor necesare eliberării autorizaţiei de construire.
Aşadar, raportat la motivele de fapt expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, atât Tribunalul Braşov, cât şi Tribunalul Bucureşti, erau deopotrivă competente în soluţionarea cauzei.
Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul şi-a exercitat dreptul de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Instanţa reţine că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea prin care reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor cominatorii şi morale, datorate în urma folosirii sale ca inginer constructor şi director general adjunct pentru obţinerea avizelor necesare autorizaţiei de construcţie pentru imobilul situat în mun. Bucureşti, str. x, a cărui construcţiei a început.
Conform dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii, "Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."
Conflictul individual de muncă este definit de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, ca fiind "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".
Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii:
a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;
c) sindicatele şi patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.
Art. 269 din acelaşi cod statuează că:
"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
Totodată, conform dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă, se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau locul de muncă.
Cum locul derulării raporturilor de muncă pretinse de către reclamant a fost în Bucureşti, raportat la prevederile art. art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, instanţa a fost în mod legal învestită cu soluţionarea cauzei.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi C., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2019.
GGC - NN