Şedinţa publică din data de 19 martie 2019
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2018, format prin disjungerea cererii din dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.
Prin sentinţa civilă nr. 7482 din 17 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
Din termenii textelor enunţate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Suceava, de vreme ce domiciliul reclamanţilor dar şi locul de muncă al acestora sunt situate în judeţul Suceava.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, la 29.11.2018, sub acelaşi număr de dosar.
La primul termen de judecată, 21.01.2019, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Suceava, secţia I civilă în soluţionarea prezentei cauzei, apreciind că această competenţă revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Prin sentinţa nr. 52 din 21 ianuarie 2019 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă a fost admisă necompetenţa teritorială invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "drepturi băneşti" formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
În motivare, Tribunalul Suceava a reţinut, în esenţă, că între cererile reclamanţilor, privite chiar şi individual, există o strânsă legătură, în condiţiile în care toţi reclamanţii au solicitat acelaşi lucru de la pârâtă, fiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel cum dispune art. 269 alin. (3) Codul Muncii.
S-a apreciat ca fiind irelevant sub aspectul competenţei teritoriale faptul că reclamanţii au raporturi de muncă individuale cu pârâta, atâta timp cât ceea ce solicită ei prin cererea de chemare în judecată comportă analiza unui singur aspect, respectiv acordarea unor sporuri şi plata acestora. De asemenea, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Or, reclamanţii din cauza de faţă, au introdus cererea de chemare în judecată, împreună cu alţi reclamanţi, la Tribunalul Bucureşti.
Ca urmare, având în vedere că unii dintre reclamanţi au domiciliul pe raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, în aplicarea art. 269 alin. (2) şi (3) Codul muncii raportat la art. 59 C. proc. civ., Tribunalul Suceava a reţinut că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze în întregime cererea formulată de toţi reclamanţii, printre care şi reclamanţii A. şi B..
S-a mai arătat că, în caz de disjungere, astfel cum a procedat Tribunalul Bucureşti cu privire la cererea reclamanţilor A. şi B., operează prorogarea de competenţă, în condiţiile dispoziţiilor legale enunţate, nefiind aplicabil doar art. 269 alin. (2) Codul muncii, fără luarea în considerare şi a art. 269 alin. (3) Codul muncii şi art. 59 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Suceava competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2018, mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanţii A. şi B. din prezenta cauză, salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat: pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.
În cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A. şi B., cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.
Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora:
"conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.
În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.
Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2018, privind pe reclamanţii din acest dosar, formând dosare noi pentru parte dintre aceştia.
În dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii care atât au domiciliul, cât şi locul de muncă situate în judeţul Suceava.
În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a unor drepturi băneşti. Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.
În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.
În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.
În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2018 care au domiciliul în Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2018 care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Suceava, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2019.